Requiem For A Dream

De obicei, cand sunt trista, prefer filmele de groaza sau dramele pentru ca imi dau seama ca problemle mele sunt practic neinsemnate fata de problemele cu adevarat grave ale personajelor din film. Dar nu m-am simtit de loc mai bine dupa ce am vazut “Requiem For A Dream”. Un film despre care fara sa exagerez pot spune ca m-a facut sa simt disperarea personajelor. M-a facut sa ma simt bolnava pe dinauntru, cazuta la pamant. Dar asta nu inseamna ca nu il consider un film bun. Mai mult, numai un film exceptional te poate face sa simti o emotie atat de puternica.

Sa fac un scurt rezumat, filmul urmareste destinul paralel a doua personaje: mama si fiu. Mama, Sara Goldfard, se confrunta cu cea mai groaznica drama: monotonia zilei de zi cu zi la care se adauga sperantele desarte. Unde duce totul? Duce la disperare si nebunie. E deja frustrant sa faci mereu acelasi lucru: te scoli din pat, astepti sa vina ora 1 pentru a te intalni cu vecinele din fata blocului si nu in ultimul rand televizorul. Singura alinare pentru Sara sunt vizitele fiului sau Harry, dar si acestea destul de rare. Femeia gaseste un motiv pentru a se scula dimineata din pat atunci cand primeste un telefon de la televiziune si i se ofera sansa de a aparea intr-o emisiune. Si de aici un vis…sa arate asa cum arata in tinerete in rochia ei cea rosie, sa o aplaude o tara intreaga si sa isi stranga fiul la piept. Pentru a fi in forma incepe sa ia pastile de slabit…si de aici totul se schimba. Excesul de pastile o conduce intr-un final pe Sara in pragul nebunie. Un vis frumos se termina intr-un pat de spital in fata unui televizor unde isi urmareste emisiunea favorita si isi poate imagina cum ar fi fost daca visul ei ar fi devenit realitate…si zambeste pentru ca tot ce i-a mai ramas este un vis, si uneori visele ne fac fericiti.

Destinul lui Harry, fiul Sarei, este la fel de tragic ca al mamei sale. Dependenta de droguri il conduce de la extaz, dragostea implinita alaturi de Marion, prietena sa, la agonie si pierderea oricarei sperante. Pentru Harry si Marion dragostea este un refugiu dintr-o lume cruda si nedreapta. M-a impresionat teribil scena in care cu un brat aproape de amputare, slabit, distrus o suna pe Marion. Ii spune ca o iubeste; si ea il iubeste si il roaga sa vina la ea. Insa nici pura lor iubire nu ramane altceva decat un vis…un vis pe care Harry il avea frecvent…alerga spre Marion iar ea il astepta mereu zambitoare in frumoasa ei rochie rosie….

Si astfel tot ceea ce era frumos a ramas un vis … si m-a facut sa ma intreb daca nu cumva fericirea este doar o iluzie.