M-am simtit de curand ca un personaj dintr-o schita a lui Caragiale. Am facut o vizita unei prietene, care sta la curte. Mergeam linistita spre intrarea in casa cand, aud in spate un fel de latrat…foarte subtire, pitigaiat chiar. M-am uitat in spate si am descoperit ca spre mine alerga furioasa o mica creatura. Era un catel…Mie mi-e frica de caini dar asta chiar nu reprezenta un motiv de teama. Parea prea inofensiv. Am intrat in casa si rautatea aia mica m-a urmarit…O da…si cat se agita…latra in jurul meu, mai mai ca se reprezea. Colega la care venisem a strigat-o pe nume (da este o ea):”Fifi, stai cuminte!” Dar ti-ai gasit sa stea…Fifi isi apara cu mult curaj teritoriul incercand sa ma intimideze. Ce bine imi amintea de Bubico! Cred ca exact asa mi l-am imaginat atunci cand am citit schita. un catel mic, parfumat si rasfatat. Nu, categoric nu mi-a placut de Fifi.

Azi am fost din nou la colega si surpriza…cine m-a latrat si a incercat sa ma sperie cand eram in curte? No wonder, Fifi. Cred ca antipatia e reciproca!