Despre romani, voci si clisee

Am trecut putin peste prejudecata aia cu televizorul. Eu ma uit la televizor cand mananc si de obicei la stiri, ca asta se nimereste. Mai schimb din cand in cand pe HBO sa vad daca e vreun film care imi place dar nu prea am noroc. Absolut din intamplare am auzit de Vocea Romaniei si cum nu m-am uitat la nicio emisiune cu cantaciosi am zis pas. Am zis pas si fata de X-Factor de pe Antena 1, mai ales ca din juriu face parte Mihai Morar (personaj de media pentru care am o profunda antipatie justificata).

Revenind la romani si emisiuni in care se canta (da, se canta nu se scot sunete minimaliste sau ragete), mi-am dat seama ca exista oameni comuni care au facut pasul de major de la a canta sub dus la a canta pe scena. Si culmea e ca suna bine.

Cum am inceput eu sa vad franturi din Vocea Romaniei? Simplu…televizorul era dat la nivel batranul surd de la 3, asa ca mi-am scos castile si am inceput sa ma plang. Am vazut cateva clipe din prestatia unui concurent si mi-am spus: “Ba, asta are voce!“. M-am asezat pe canapea si l-am asteptat pe al doilea si tot asa.

Nu asa am devenit addicted emisiuni si nici macar nu o urmaresc regulat doar ca scriu acest post pentru mi-am dat seama ca exista oameni care nu au doar voce, (ceea ce oricum la noi in tara este rar) dar sunt deja o personalitate fara sa se numeasca Axl Rose, Diana Krall sau Adele.

Am pornit de la prejudecata clasica a omului care nu asculta muzica de radio, si in general ceea ce se promoveaza la noi. Despre Horia Brenciu aveam o parere buna per total pentru ca are un timbru vocal grav si in acelasi timp energic (chit ca nu ii ascult muzica decat din an in paste). Loredanei i-am spus buna seara iubito si recunosc ca m-am speriat putin cand i-am vazut tinutele Gaga like. Insa facand abstractie de tinutele tipatoare si machiajul un pic deranjant vizual, mi-am dat seama ca inca a ramas una din marile voci romanesti. De Moga stiam ca ar compune, nu stiam ce si nu ma interesa. In continuare nu cred ca ma intereseaza foarte mult, dar mi-a placut ca a demonstrat publicului larg ca e compozitor, light cel drept, le are cu muzica, versurile si per total detine o cultura muzicala mult mai mult decat popista. De Smiley aveam o parere mai putin buna insa mi-a placut atitudinea tinereasca, non-conformista, sarmanata si per total simpatica cu care a tratat intreg showul.

Acum despre ceea ce conta cel mai mult: vocile. Am auzit voci clasice, voci de jazz, soul, blues, pop, rock si urlatori. Pentru un motiv anume publicul roman a ramas blocat in sfera Angela Similea de care nu se indoia nimeni ca  are voce, dar a carei imobilitate scenica plasa emotia de pe chipul privitorilor in sfera Kristen Stewart. Romanii, ma refer strict la cei de acasa care au votat, prefera vocile inalte, corecte si puternice. Prefera povestile cu un dram de dramatism si fetele frumoase.

Juriul a educat atat concurentii cat si, voalat ce-i drept, publicul larg. Am auzit de multe ori la Vocea Romaniei cuvantul personaj, sau personalitate si m-am intrebat si eu ce inseamna personaj in muzica. Raspunsul a venit de la sine, un om cu voce si o poveste de spus. O poveste nu pleaca de la o drama de genul sunt sarac si mama a murit si nici macar de la simplul: eu am un vis. O poveste iti circula oarecum prin vene, te transforma, te modeleaza intr-un om pe care altii vor sa il vada, sau sa il auda. Nu din compasiune sau admiratie, si asa pur si simplu, pentru ca asa esti tu.

Mi-a placut Vocea Romaniei pentru ca am cunoscut niste personaje. Mi-a placut enorm de mult Canaf pentru ca m-a facut sa rad asa cum nu mai rasesem de prin septembrie. Asta da figura, suflet si poveste si am regretat enorm ca publicul roman e inca blocat in rigiditatea vocilor perfecte. Si mi-a placut Irina Tanase pentru tonalitatile de Gospel si pentru ca, intr-un fel mi-a amintit de Amy Winehouse sau Aretha Franklin. Din nou din pacate, publicul si Brenciu au ales o poveste despre o tanara de 16 ani si o voce perfecta si plata.

Nu mi-am propus sa laud sau sa critic doar ca, pentru prima data intr-o emisiune romaneasca, a aparut si altceva si m-am bucurat ca se poate si la noi. Uite ca si noi avem o voce!

 

Portretul functionarului public urban

Esti doar un roman umil, muncesti cam 8 ore si ceva pe zi, apoi vii acasa si incerci sa iti odihnesti putin mintea obosita. Poate ca nu mai esti asa tanar, sau poate ca esti tanar si indraznet, caci acasa te asteapta o sotie si doi copii frumosi. Asa ravasit cum esti seara le zambesti din toata inima  si incerci sa uiti de amarul de peste zi si sa te bucuri de micile placeri ale vietii. Da, asta esti tu, romanul cumsecade care in modestia si naivitatea sa, nu se gandeste ca langa el, poate chiar in apartamentul de jos, traiesc monstrii urbani cu colti, gheare, priviri de foc si strigate de banshee, numiti pur si simplu…functionari publici.

Functionarul public e in proportie de 98% femela si cel mai probabil trecuta de 30 de ani (in cazul unui specimen mai tanar se va comporta conform segmentului de varsta mentionat anterior). Tu te apropii cu pasi timizi de ghiseul unde domneste specimenul cu un plover de mohair aruncat pe umeri si ochelari cu rama stramba pe nas. Inghiti in sec si privesti din nou. Are parul scurt, tunsoare gen miorita, si buzele tuguiate iti amintesc de lamaie si greph…combinate. Inghiti in sec din nou si te pasesti timid spre ghiseu. Intai te uiti insistent cu ochi mari, calzi, inocenti si tematori la dragonul cu mantie de mohair care refuza sa isi descreteasca macar buzele rigide. In momentul decisiv cand ai asteptat deja un minut si deschizi gura pentru a saluta timid, dragonul scoate o pila de unghii si graieste mieros catre compatriotul de langa: “Ai vazut draga cat mi-a crescut muscata aia, tocmai cand credeam ca se usuca! Noroc ca am luat pamantul ala bun de la tara de la Nelutu ca nu stiu ce ma faceam, fata!“.

Tu incepi sa vizualizezi  bulagrii negri din pamantul lui Nelutu care se rostogolesc agale langa picioarele tale si te simti brusc paralizat de uimire. In socul momentului poate rostesti brusc: “Buna ziua! Am si eu un contract.“, si intinzi spre ghiseul dragonului hartia care deja iti transipase in mana.

Fiara, semizeul turbat, nici macar nu se uita la tine pret de cam 30 de secunde in care isi strange buzele si mai tare, in asemenea hal in care incepi sa vezi bulbuci mici de saliva care se acumuleaza in colturile gurii.

“Da, ce doriti?“, spune doamna de la ghiseu aruncand jeratic din priviri si stricnina din limba.

Respiri adanc: “Am si eu un contract si mi-au spus sa vin la dumneavoastra pentru stampila!“

“Mdea… (spunea ea pilidu-si nevrotic unghia de la degetul mic). Da aveti toate actele?“

“Sigur, am contractul si declatia 640 si copie….”, spui tu zambind.

Dragonul izbucneste scuipand foc pe nari si aruncand cu dosarul tau pe masa. Daca te-ai fi uitat suficient de atent probabil ca ai fi vazut firicele de praf de pe birou care zburau si ele disperate probabil sa se agate de panoul de sticla ce despartea aerul de foc de gura aburinda a dragonului.

“NUUUUUU, nu e bine! 460 trebuie!“

“Stati…460 am vrut sa spun, ma scuzati!“, spui tu venindu-ti in fire dupa izbucnirea initiala.

Doamna ia hartiile tale de pe ghiseu (asta dupa ce le indoise sub izbucnirea initiala) si te priveste in asemenea scarba incat incepi sa te intrebi daca nu cumva intr-o viata anterioara i-ai violat tatal in timp ce ea era ascunsa in dulap (da, tatal….repulsia era prea mare ca sa fie doar mama).

Dupa aproximativ doua minute in care scrie un rand undeva iti zice: “Mdea…si acum scrieti numarul.”.

Tu incepi sa transpiri brusc, mainile iti tremura aproape convulsiv caci iti dai seama ca habar nu ai despre ce numar vorbeste. Iti vine in minte orice, chiar si a treia zecimala a lui pi, insa acel numar, acea ghiciotare de care  care depinde iremediabil sanatatea nervilor tai, este de nedeslusit. Cum vezi ca deja se misca agitata si ploverul de mohair a cazut de pe un umar lasand la iveala o parte din gusa care se revarsa peste o bluza de nailon cu bulinute iti vine in minte un singur gand: “I am fucked !”, si intrebi: “Nu stiu exact ce numar sa completez, ma puteti ajuta?“.

Dragonul face o miscare atat de brusca incat ploverul de mohair ajunge sa mai atarne doar de umarul stang si ochelarii sar de pe urechi intr-o pozitie atat de nelumeasca incat aproape ca iti vine sa te dai un pas in spate si sa iti faci o cruce mare.

“Da e pe contract domnisoara!!!!!! (cu 30 de semne de exclamare probabil) Ce nu stiti??“.

Apoi s-a facut tacere. Urechea dreapta a inceput sa sune, batranelul din spatele tau a simtit nevoia brusca sa se aseze si paznicul din salon a iesit la o tigara. Tu te uiti la ea perplex, aproape mut de uimire si cu ultimele puteri iti amintesti de Lancelot, Regele Arthur si Aragorn. Infrunti dragonul, trebuie: “Stiti, nu toata lumea stie sa completeze acte!“.

Dragonul bufneste intr-o serie de bodoganeli fara sens despre muscate, oameni nesimtiti, facturi si romani in general. Iti da o foaie stampilata in cele din urma (pe care probabil ar fi scuipat daca nu ai fi urmarit-o cu ochi de soim) si se uita la tine pentru ultima oara cu atata dispret incat probabil ca te-ar fi vrut victima in “Cele 120 e zile  ale Sodomei” (asta desigur daca ar fi trait intr-un univers in care ar fi auzit de Sade).

Fara reticenta si cu ceva multumire sufleteasca iei foia cu stampila si infrunti dragonul: il privesti in ochii miopi. Ii e scarba de tine si te uraste iar tie acum…sincer nu iti mai pasa.

Atunci cand ai iesit din sala ai tinut hartia cu stampila la piept si ai zambit nostalgic. Stii, poate nu e asa rau sa  fii un roman modest, tu macar nu scuipi foc si nu porti mantie de mohair!