Printre scenarii imaginare

Imi place destul de mult sa fiu aici si acum, dar de cele mai multe ori ma rascoleste pana in adancul creierului intrebare simpla: cum ar fi daca ar fi sa..? Traiul meu relativ anost prinde brusc culoare in ipotezele fanteziste ale scenariilor imaginare.

Ce inseamna imaginar…raspunsul l-am gasit destul de simplu pe la 15 ani cand petreceam minute in sir cu mintea aiurea in timp ce ma duceam la liceu. Colegii mei de calatorie din autobuz mi se pareau adulti anosti, ce carau genti, plase grele cu cumparaturi, se inghesuiau pe scaune si priveau afara intotdeauna incruntati. Adultii nu erau neaparat tristi pentru ca aveau un serviciu care ii nemultumea, probleme banesti sau neajunsuri sentimentale, dar pentru ca uitasera sa fie regizori. Mi-am zambit mie insami si mi-am dat seama ca o minte detasata de plictisitorul azi e vie si pulseaza in culori, franturi de povesti si aduce involutar zambete pe o fata obosita.

Asadar, de ce scenarii imaginare e destul de clar si cum azi vreau sa sparg gheata pentru cei timorati, care au tinut sinele diferit ascuns bine de tot, sub straturi de ganduri si zambete mascate, o sa vorbesc din experienta proprie.

1. Apocalipsa personala

In special atunci cand sunt in metrou, cu un ochi semi-lipit de somn, mi-as dori, macar pentru o clipa, sa cobor la statia urmatoare si sa descopar ca oamenii au disparut. Cuprinsa de panica si stupefactie m-as invarti prin statia de metrou si as alerga iute catre iesire. Doar ca si afara am sa ma simt precum in 28 Days Later, dar fara decorul londonez. Bulevardele ma intampina golase, masinile au ramas abadonate pe strazi iar oamenii (si de ce nu si maidanezii, cu care da, am o problema) au disparut! Bamf! S-au evaporat. Imi strang mainile la piept si alerg in gol, strig dupa ajutor si la un moment dat cineva imi raspunde. In scenariul meu apocaliptic ma intalnesc cu trei necunoscuti, la fel de panicati ca si mine, si avem sa pornim impreuna afara din Bucurestiul cenusiu. Nu m-am gandit niciodata in mod special la o zombie apocalypse din simplul motiv ca nu imi plac cadavrele, dar ca si inamici supranaturali mi-as dori monstruleti ciudati si violenti pe care sa ii extermin elegant cu o katana si cu o arma automata. Sfarsitul e intotdeauna frumos, caci ne intalnim cu cei dragi, armata se intregeste si monstrii dau inapoi. Castigam intotdeauna si eu sunt eroul suprem, doar ca atunci cand lumea revine la normal nu isi mai aminteste nimeni nimic. Eu zambesc languros stiind, ca oarecum am salvat ordinea universala.

2. Eroul din fiecare poveste

Absolut intotdeauna mi-a placut o poveste din care am simtit ca pot sa fac parte. Am creat involuntar un personaj, un locusor pentru mine si o situatie perfecta in care as fi putut sa ma infiltrez in poveste. Nu mi-am dorit sa fiu eroul deja cunoscut de o lume intreaga, imprimat pe pungi, tricouri, insigne, sau pagini de carti de colorat, ci mi-am propus sa fiu undeva in poveste, alaturi de el. Am un palmares de personaje cu povesti frumoase, schitate initial natang pe hartie, cu creioane colorate si carioci care se incapatnau sa se usuce, si apoi in pagini de jurnal fictiv. Nu am avut niciodata un jurnal al meu, dar nenumaratele mele povesti imaginare m-au facut scriu pagini intregi despre eroi neinventati care iubeau eroi deja consacrati si luptau alaturi de ei pentru binele universal.

3. Vedeta de cinema

Stiu ca am cu 10 ani mai mult decat ar trebui, dar inca sunt convinsa ca ar trebui sa fiu undeva in lumea filmului. Daca ar fi sa fiu actrita atunci as fi luat un Oscar cu in urma 3 ani si intre timp mi-as fi dat seama ca filmele cele mai apropiate de sufletul meu snob si pretentios se fac in Europa asa ca as fi parasit cu inima deschisa Statele. Poate e greu de crezut, dar am o poveste elaborata pentru sinele meu actrita . Am o filmografie excelenta, o personalitate atipica, nu am participat la petreceri deochiate si in tinerete am fost o eroina de actiune care a pus-o in umbra pe Lara Croft. Intre timp m-am reprofilat si am devenit artista. Mi-am imaginat ca as fi pozat pentru People si pentru The Rolling Stones Magazine (chiar daca nu as fi avut si calitati vocale). Sa pozez pentru Vogue ar fi fost un snobism putin necaracteristic asa ca as fi refuzat.

4. Ratata

Unul din scenariile mele favorite este eu in varianta asa nu necesar. Asadar, daca as fi complet ratata as fi alienata si as fi fost fie mandra spalatoare de sosete pentru un barbat dominator si incult, sau deopotriva, semi-autista, care s-ar fi blocat in preconceptii si ar fi ramas undeva la stadiul de realizare al unui copil bun de 14 ani. Pentru un oarecare motiv sadic, imi place ipoteza de asa nu. Nu o fac din mila fata de cealalta care traieste intr-un nimic fad, sau in nimicul cu parfum de nostalgie, ci pentru ca iubesc comparatiile. Asa ca… asa nu… Mi-ar fi placut asa, sau nu…poate ca imi place acum, exact asa cum e!

5. Daca eu as fi barbat

Probabil cel mai atipic scenariul meu, este ipoteza in care m-as fi nascut de partea celalta a barierei. Intotdeauna m-am intrebat cum ar fi fost sa fiu baiat. Pe la 13 ani, orbita fiind de Gambit, playboyul sarmant din universul X-men, m-am gandit ca daca as fi fost baiat exact asa mi-ar fi placut sa fiu in 3 ani. As fi fost un casanova si as fi avut un look mult mai ingrijit si sexi decat varianta feminina de sine. Sinele feminin nu a trait niciodata in umbra sarmantului pusti inventat la 13 ani, pentru ca…nu i-ar fi prins bine. Revenind la mine baiat, ma gandesc mereu ce as face daca pustiul de atunci ar fi evoluat in barbat si ma gandesc pe ce drum ar fi apucat-o. Imi place sa cred ca eu barbat as fi fost Tony Stark, dupa ce as fi castigat la loto desigur. Zambesc putin pierduta cand ma gandesc cine ar fi Tony Stark daca ar fi femeie?

Eu sunt genul de om care adora sa se gandeasca la un milion de intrebari si ipoteze, sa le disece, sa le analizeze la sange si apoi sa le combine intre ele. Fac asta pentru ca mintea mea nu are stare si pentru ca pot si imi place!

 

The Hunger Games vs Battle Royale

Imaginati-va un viitor, nu foarte indepartat, in care tinerii sunt rapiti din bancile scolii si aruncati intr-o arena sangeroasa. Micii gladiatori se vad nevoiti sa faca fata provocarii supreme: trebuie sa isi ucida semenii, colegii si prietenii pana cand unul singur va ramane in picioare!

Tema comuna a celor doua filme, unul din fauna asiatica Battle Royale (Batoru rowaiaru) si unul proaspat nascut din tara tuturor posibilitatilor, The Hunger Games, a socat si fascinat in egala masura. Fara sa intru in amanunte despre realizarea cinematografica, sau ce si cum se ascunde in spatele povestii, o sa raspund la intrebarea simpla: de ce place tema controversata a adolescentilor care se omoara intre ei in arena? Un prim raspuns ar fi sadismul, asta daca ne referim mai ales la varianta asiatica, mai lipsita de sentiment si de floricele de rigoare din The Hunger Games, dar adevarul e ca publicul mare nu e in mod special devorator ahtiat de violenta pe paine, ci mai degraba e iubitor de competitie ciudata. Oamenii adora genul de film, sau mai spus povestea, in care un grup de personaje, de care se ataseaza pe parcurs, se confrunta cu o situatie extraordinara ce va genera in cele din urma un singur castigator. Nu ai de unde sa stii daca favoritul tau va ajunge in finala sau chiar in semifinala. Intr-un fel, e o competitie sportiva sangeroasa si tutoror ne plac competitiile…

Startul l-a dat Battle Royale, in urma cu mai bine de un deceniu (2000). 42 de elevi de clasa a 9 a sunt rapiti si introdusi rapid, de catre profesorul lor, cu regulile Battle Royale. Jocul se vrea a fi amuzant si necesar, fiind o forma prin care guvernul isi asigura autoritatea si ii tine in frau pe tinerii rebeli care ar putea genera revolte. Regulile sunt simple si le sunt prezentate de o crainica ce zambeste larg si prezinta intreaga situatia dramatica si revoltatoare ca pe un simplu joc cu arme, un v-ati ascunselea cu o miza mortala. Tinerii mai slabi de inger nu merita nici macar sa inceapa jocul, asa ca profesorul cu sange rece care “coordoneaza” intreaga activitate are grija sa spuna stop joc…inca inainte de start. Fiecare participant isi alege random o geanta cu o arma, a carei utilitate depinde de noroc, si se avanta in arena.

Daca in Battle Royale stim relativ putine despre viitorul alternativ si guvernul care isi ucide cu sange rece progeniturile, in The Hunger Games primim toate detaliile necesare din prisma adolescentei de 16 ani, Katniss Everdeen. Statele Unite au disparut de pe harta iar acum se intinde provincia Panem, impartita in 12 districte…13 pe vremuri. Sursa puterii este Capitoliul, colorat, extravagant si bogat, intrand in contrast cu saracia lucie din cele 12 districte. Si cum Capitoliul, condus de tiranicul presedinte Snow, trebuie sa isi mentina autoritatea, organizeaza anual Jocurile Foamei, sarbatoare sinistra in care 24 de adolescenti, cu varste cuprinse intre 12 si 18 ani sunt extrasi prin loterie si trimisi sa se omoare intre ei in arena. Spre deosebire de Battle Royale, unde totul se desfasoara extrem de rapid si cat am clipi ne si aflam in arena, The Hunger Games abunda in detalii de toate felurile, de la amintiri dramatice din viata protagonistei pana la moda extravaganta din Capitoliu. Povestea se concentreaza asupra celor doi adolescenti din Districtul 12, Katniss, care se ofera voluntara in locul surioarei de numai 12 ani, si Peeta Mellark, despre care stim doar ca este “baiatul cu painea“, cel care a ajutat-o pe Katniss cu anii in urma, cand aceasta murea de foame.

Poate ca inteleg mai putin cultura asiatica, dar in Battle Royale, e destul de greu sa te atasezi de un personaj anume. Desigur, asa cum spuneam si la inceput, iti alegi un favorit, you place your bets si tii pumnii stransi. Asadar facem cunostiinta cu: ucigasul - Kiriyama, femeia fatala - Mistuko, tocilarii care incearca sa viruseze sistemul, eroii - Shuya si Noriko si supravietuitorul unei editii anterioare care apare misterios in poveste - Kawada. Urmarim liniar calatoria eroilor, care nu vor sa ucida si se aliaza in cele din urma cu strainul misterios Kawada. Kawada ascunde ranile adanci ale unei povesti de dragoste distrusa de Battle Royale si jura sa se razbune pe creatori si pe sistemul totalitar.

Revenind la The Hunger Games, eroii, Katniss si Peeta, devin atat de palpabili si de umani incat Jocurile Foamei nu raman doar…niste jocuri. Desigur ca vei avea favoriti, poate straluctoare Glimmer, ucigasul perfect Cato, micuta Rue sau misterioasa FoxFace, dar in cele din urma iti vei dori pur si simplu ca erorii sa supravietuiasca. Katniss si Peeta te conduc astfel incat o sa ajungi si tu sa faci parte din povestea de dragoste neimpartasita, o sa exclami coplesit un ohhhh din inima cand Katniss isi risca viata pentru a o salva pe a lui Peeta si la sfarsit vei avea indoieli firesti cu privire la supravietuirea celor doi. Pe langa cei doi se tese o panza solida de personaje care misuna in spatele emisiunii televizate The Hunger Games. Pe de o parte e mentorul alcoolic Haymitch, care oscileaza intre umor involuntar si o luciditatea taioasa, carismaticul prezentator si confesor Caesar Flickerman, echipa de stilisti condusa de Cinna, care ii imbraca in foc pe Katniss si Peeta, si nu in ultimul rand prietenii de acasa: Prim, sora cea mica a lui Katniss, mama, prezentata intr-un con de umbra, si Gale, prietenul cel mai bun si partenerul de vanatoare a lui Katniss.

Ca realizare cinematografica, Battle Royale e un film asiatic clasic: rece, visceral, sarac in detalii si concentrat pe setea de actiune, sange si nebunie. The Hunger Games, se concentreaza pe detaliile alea mici care creeaza imaginea de ansamblu asupra unei lumi oarecum primitive, dure, orbita de nereguli si asuprita de un regim totalitar barbar. Trecand peste aspectul politic, The Hunger Games e si o poveste de dragoste intre doi tineri proscrisi. Iubirea timorata si adolescentina a lui Peeta pentru Katniss, la inceput neimpartasita, se imbina pefect pe backgroundul tragic, dominat de saracie, razboi si violenta, si da nastere la exact ceea ce lipseste din Battle Royale: un suflet. Da, The Hunger Games, este o poveste cu suflet pentru ca iti doresti ca eroii favoriti sa supravietuiasca dintr-un motiv in plus afara de clasicul sunt baietii buni: te indragostesti.

In privinta castingului nu prea pot sa fac comparatii pentru ca sunt total straina in privinta asiaticilor. The Hunger Games loveste greu cu o distrubutie de exceptie: Jennifer Lawrence – Katniss, Donald Sutherland – Presedintele Snow, Woody Harrelson – Haymitch, Josh Hutcherson – Peeta si Stanley Tucci – Caesar Flickerman.

Asadar The Hunger Games vs Battle Royale: comparatiile au fost facute, zarurile aruncate si ambele filme va invita la un spectacol sangeros in arena!

 

Experienta Londra

M-am ascuns in cochilia mea si am refuzat sa revin la obiceiurile virtuale de alta data. In definitiv e greu sa reintri in rutina dupa ce iesi pur si simplu din toate tiparele in care ai fost strans, inghesuit si consemnat. Insa uneori revenirea la procesul de reluare e placut si aduce involuntar pe buze un fel de zambete cu aroma de parfum de epoca! Stiu ca nu traiesc atemporal sau crepuscular, dar cum tot ce povestesc azi e o reluare frumoasa a ceea ce a fost acum putin timp, imi aduc fortele si imi promit ca o sa zambesc.

Ca sa incep cu concluzia: am fost la Londra si mi-a placut! Mi-a placut atat de mult incat mintea mea a trecut de barierele traditionaliste si de urile cronice fata de ipocritii care se lafaie in strainatate pe banii parintilor si se plang ca le e dor de tara, si m-am decis ca intr-o zi sa ma mut acolo. Prima impresie…ar fi ca intr-o comunitate verde de Sims in care cred ca m-as simti minunat chiar daca nu as apasa Ctrl+Shift+C si as scrie Motherlode din juma in juma de ora.

Londra e frumoasa pentru ca te copleste, te prinde in multimea care se indreapta grabita pe strazile care duc catre taramuri din nicaieri, care se sting in alei intunecoase, strampte si jilave. Totodata, Londra e maiestoasa si te lasa cu ochii cascati larg in soare, sau, mai bine spus, de cele mai multe ori in… ploaie.

Poate ca metaforele mi-au fost inutile, sau poate ca pur si simplu sunt un care a calatorit putin si sufera de acel jubileu febril ori de cate ori are ocazia sa iasa din rutina gri in care e scufundat. Revenind la paradisul vizual prin care s-au plimbat ochisorii mei, povestea e lunga si eu am timp destul .

Ca sa incep cu inceputul, am aterizat noaptea si am avut impresia ca orasul era cuprins de ceata si adormit. Desigur, m-am inselat, si am descoperit ca noaptea Londra e un oras mai animat decat Lipscani, cand e reducere la shaorma. Metroul noaptea pulseaza de aceeasi viata ca si in mijlocul zilei. Afisele colorate care invita bruma de cultura din creier la musicaluri, piese de teatru si filme m-a derutat si m-a facut sa ma simt oarecum intr-un tunel labirintic. Catacombe colorate. Metroul din Londra e mic, inghesuit si colorat. Nu cred ca as putea sa il descriu mai bine.

Vorbind de labirinte inghesuite, intreaga arhitectura londoneza mi se pare ca respecta tiparul. Poate ca inca e un trend victorian, dar efectul e garantat. Am simtit in nari si in minte parfumul de epoca de alta data.

Ce e de vazut? Cam tot. Tot cred ca e cel mai bun cuvant. Numai ca inainte sa spui tot trebuie sa te gandesti la timp. Pentru mine nu a fost un factor asa de favorabil, asa ca m-am zbatut cat de mult am putut si am tras de picioarele care incapatanau sa doara si tanjeau dupa repaus. Si cum nu vreau sa fac neaparat o enumerare lunga cu am vazut aia si aia si aia, o sa ma opresc asupra doua obiective turistice cu totul si cu totul altfel: The London Dungeon si Madame Tussauds.

Motivele mele sunt extrem de subiective: sunt un iremediabil iubitor de horror si vroiam sa imi vad niste idoli, chiar daca erau de ceara.

Despre The London Dungeon nu stiam decat ca e un fel de casa a groazei si ca iubitorii de senzatii tari se declara de cele mai multe ori incanti de expereinta teminitelor. Mi-a placut atat de mult incat as vrea sa imi fac o traditie de vizitare a caselor groazei, sau poate intr-o zi, sa deschid una in Romania. Povestea din The London Dungeon incepe in etapa intunecata a istoriei, ciuma nagra si marele incendiu. Asistam la o autopsie a unui chirurg dement, suntem improscati cu “sange”, ne pierdem prin labirinturi de fum si oglinzi si ajungem in camera torturilor. Urmeaza simbolurile horror londoneze: Sweeney Todd, Jack the Ripper sau Bloody Mary. Ce e The London Dungeon de fapt si de drept: o calatorie interactiva, in care actori te poarta pe culoare intunecate si sinistre incercand sa iti bage bine de tot frica in oase. Ce e sigur: I had the fun of my life!

Madame Tussauds: wow, pur si simplu wow! E putin dubios sa te holbezi in ochii albastrii a lui Brad Pitt, sau la gheata din paharul lui Sean Connery. E mult mai iesit din comun sa stai la masa cu Tiffany sau sa treci si tu pe langa semnul hotelier Bates Motel. M-am simtit pur si simplu incantata, la nivel din ala atat de ridicat incat nu mai stii ce sa faci afara de a zambi larg, si a te exterioriza zgomotos de fiecare data cand un nou idol de ceara iti zambeste dupa colt. Flebetea mea: coltul cu eroi Marvel! E aici nu a mai contat ca am putin peste 20 de primaveri si mi-am facut loc printre prichindei ca sa ma pozez si eu cu Wolverine, Iron Man sau Nick Fury. Statuile de ceara sunt remarcabile si pentru cateva clipe chiar m-am simtit printre eroii Marvel, la propriu.

Si cum orice amintire frumosa se termina cu poze, iata cateva care surprind ce a inseamnat Londra pentru mine:

 

Top 10 personaje negative din filme

Te-ai gandit vreodata cum e in tabara cealalta? In definitiv, poate au si ei motivele lor si noi, ahtiati dupa conceptul de bine absolut si dreptate, nu ii intelegem. Astazi scriu despre ceilalti, cei pe care ii dorim intotdeauna morti, cei care ne inspira repulsie, teama, ii dispretuim, ii uram si  vrem sa ii stergem complet  din memorie odata ce pe ecran se deruleaza lenese creditele de final. Si cu toate astea…raul e tentant, formidabil, o forta a naturii exemplar si atent cizealata, care are rolul de a impregna cu succes celulele cenusii astfel incat sa influenteze subtil si elegant amintirile celui care aprivit o data.

Asa deci…top 10 personaje negative din filme, mai mult decat atat, top 10 personajele mele negative ce ilustreaza conceptul ala de rau imaculat, ferit de clisee sau de opinii generale. Cu alte cuvinte, nu o sa prezint mai jos un top obiectiv din motive total subiective (gen nu mi-a placut filmul x, asa ca am ignorat total personajul negativ), dar cu toate astea o sa explic asa cum pot eu mai bine conceptul de rau. Raul e la moda!

10. O-Ren Ishii (Kill Bill)

O-Ren Ishii putea sa fie anti-eroul perfect. Isi razbuna cu sange rece, la doar 11 ani, parintii ucisi brutali. O-Ren trebuia sa fie renegata, straina misterioasa, justitiara din umbra marcata de umbrele trecutului si regrete personale doar ca…ajunge ucigasa platita si in cele din urma va lucra pentru…Bill. Da, acel Bill care aproape ca o omoara pe Mireasa. O-Ren ramane nemiloasa pana la capat caci devine capetenia Yakuza si 88 de luptatori isi vor da viata pentru ea.

9. Colonelul Hans Landa (Inglorious Basterds)

Hans Landa… The Jew Hunter. Hans Landa ucide din placerea de a vana. Inteligent, vanitos, sarmant si manierat, Landa devine un simbol al crimei cu stil. Si in definitiv …nu vorbim decat despre vanat evreu, nu-i asa? Colonelul e anti-eroul Sherlock Holmes, care fumeaza extravagant o pipa si isi trateza adversarul un formalism sofisticat si viclean in acelasi timp.

8. Agentul Smith (The Matrix)

Poate ca rautatea nu ar trebui exprimata in binar, dar un personaj ca Agentul Smith este imposibil de ignorat, mai ales intr-o lume ca si Matrix, in care putinii alesi sunt un fel de trojeni vanati de nemilosul Smith. Neo e virusul care vrea sa iasa din lumea binara in realitate, doar ca se loveste de Firewall…agentul Smith…programat pentru a controla anomaliile umane si de a pedepsi in consecinta.

7. Baby Jane Hudson (Whatever Happened to Baby Jane)

Copilul vedeta de alta data (un plod pe care l-ai plezni din 3 in 3 minute, de altfel) devine peste ani si ani actrita ratata, Baby Jane, de care aparent nimeni nu isi aminteste. Baby Jane isi tortureaza la domiciliu sora imobilizata intr-un scaun cu rotile, Blanche, care inainte de accident fusese una din cele mai stralucitoare stele de cinema. Baby Jane uraste cu pasiune si traieste in trecut, intr-o epoca in care dansa, canta, lumea o aplauda si taticul o iubea foarte mult. Doar ca acum e doar o hoasca batrana pe care nimeni nu o recunoaste si nu o iubeste, dar, in schimb toti o iubesc pe Blanche, cea fada si netalentata. Ei bine, va arata Babay Jane!

6. Magneto (X-Men)

Magneto si-a dat seama ca poate sa schimbe lumea atunci cand, copil fiind, a reusit sa indoaie portile de metal ale unui lagar de concentrare. Doar ca lumea, asa cum o stim noi, nu i-a aratat cea mai prietenoasa fata asa ca…watch out. Mutantul Magneto crede in rasa superioara, mutantii, acesti zei printre insecte, si e dispus la orice fel de sacrificiu pentru triumf…chiar si daca victimele se numara din propriul lui neam. Magneto isi alege echipa din mutanti devotati, la fel de insetati de razbunare ca si el, insa nu va ezita sa ii abandoneze atunci cand sorta potrivnica ii va obliga sa treaca de partea cealalta (loiala Mystique e abandonata de Magneto atunci cand leacul ii anuleaza puterile de metamorf).

5. Alex Forrest (Fatal Attraction)

Se stie de la sine ca stalkerii nu plac nimanui, doar ca ei se pare ca gandesc dupa legile lui…Alex Forrest. Personajul Alex Forrest e atat de bine construit incat m-a facut pe mine, simplu privitor care de obicei simpatizeaza cu personajele negative, sa o urasc cu patima. Alex Forrest e un fel de larva, o lipitoare umana care se agata de un barbat insurat, dupa o aventura de o noapte. Nu va intelege atunci cand i se va explica ca nu si va continua in idila imaginara pana in panzele albe. Nu va renunta la santajul emotional si nici la tortura psihica pana cand nefericitul care a calcat stramb nu va fi adus in pragul nebuniei. Bonus de rautate: omoara iepurasul familiei.

4. Gollum (The Lord of the Rings)

Pe Sauron nu l-am privit niciodata ca raul absolut din Pamantul Mijlociu, in definitiv era doar un vrajitor care purta un razboi.Gollum mi s-a parut personajul negativ clasic perfect: marsav, torturat de reminescentele vietii de hobbit, lacom, viclean si ca sa intregim tabloul, total respingator. Gollum era pe vremuri posesorul inelului, Gollum are sa porneasca in calatoria fantastica alaturi de eroii povestii si tot el are sa tradeze la final si sa joace ultima carte. Avand in vedere ca intreaga poveste se desfasoara in liniile clar conturate de bine si rau, Gollum e singurul care oscileaza, e imprevizibil si poate oricand sa schimbe firul povestii pentru ca nu sustine nicio tabara si isi urmareste doar propriile interese.

3. Norman Bates (Psycho)

Nu am putut sa il ignor pe probabil primul mare criminal in serie al cinematigrafiei, cel care prin visceralitate si nebunie a facut primul pas spre ceea ce se numeste gore. Bates nu e neaparat rau pentru celebra scena de la dus si nici macar sinistru pentru colectia de animale impaiate, dar iti va face pielea de gaina atunci cand va grai credibil cu vocea mamei al carui cadavru putrezeste in pivnita. Norman Bates e omul dual care lasa loc in interior pentru mama posesiva. Mai mult decat atat, isi modeleaza mama dupa bunul plac si ii da proportii de monstru care ucide cu sange rece.

2. Annie Wilkes (Misery)

Annie Wilkes e doar o doamna draguta, amabila, Annie Wilkes il salveaza si ingrijeste pe scriitorul Paul Sheldon dupa un accident de masina, Annie Wilkes il adora pe Paul Sheldon si seria acestuia “Misery” si nu in ultimul rand, Annie Wilkes este psihopata. O femeie al carui star de romane ieftine a murit e mai periculoasa decat Leatherface sau Jason. Annie va face orice pentru ca Misery a ei, Misery cea fictiva, care respira doar prin pagini de roman prost, sa traiasca din nou, si daca Paul Sheldon nu vrea, ei bine, atunci poate ca va fi nevoie chiar sa il schilodeasca astfel incat sa ii inteleaga mesajul.

1. Hannibal Lecter (The Silence of the Lambs)

Cel mai rau personaj din toate timpurile nu e rau pentru ca refuleaza sau pentru ca are o motivatie extraordinara care sa il transforme intr-o victima a societatii sau insasi a vietii. Hannibal Lecter, adevaratul si probabil singurul sir al raului, este malefic pentru ca adora asta. Hannibal, criminalul canibal, e un lord al violentei si are meritul artistic de a se face placut prin asta. Celebra scena in care Hannibal omoara oamenii legii avand ca background muzica clasica e atat de stilata si de frumoasa incat are meritul enorm de a urca grotescul la rangul de sublim. Asadar, Hannibal Lecter, probabil cel mai frumos rau inventat vreodata!

 

Biletele de ura

Ma doare mintea uneori. Stiu ca nu poate sa doara dar simt ca imi puleaza nervoasa sub tampla. Imi vin in minte imagini din “Ghost Busters 2“, cand fantoma din tablou a despotului Vigo se alimenta din ura continua a orasenilor. Orasul pulsa de ura, respira ura si undeva, cineva zambea malefic intr-un tablou, in timp ce prin spate se scurgea un rau de ectoplasma. Prin absurd, ce s-ar intampla daca tabloul cruntului Vigo s-ar afla la muzeul de istorie din Bucuresti? Probabil ca ar face spume de ectoplasma la gura, in fiecare zi, cam dupa ora 18, cand se strang manifestantii in Piata Universitatii. Mai in gluma, mai in serios, mi-am dat seama ca noi, romanii, uram mult. Uram in fiecare zi si o facem cu patima. Tu sincer…de ce urasti?

“Urasc oamenii cu care merg in metrou. Nu am niciodata loc pe scaun. Ce daca am 40 de ani si au trecut mai mult de 10 ani de cand purtam fara nonsalanta rochite mulate pe solduri? Nu mai sunt frumoasa, stiu, dar asta nu justifica gramada asta de muierusti in blugi mulati ce populeaza cu nesimtire scaunele albastre din metrou. Le urasc, nici nu stiu ele cat de mult, mai ales atunci cand ma tin de bara, metroul ma scutura si ma impinge catre genunchii lor ososi. Isi trag picioarele si se incrunta. Le urasc… si eu raman tot in picioare.“

“Urasc guvernatii, adica gaseste-mi tu unu’ normal care sa nu-i urasca? Nu vorbesc de fanatici sau de prosti, sunt si eu un om cu o bruma de cultura. Am facut o facultate si nu mi-a fost usor. Nu ma plang si nu ma lamentez, dar am 27de ani si locuiesc intr-o garsoniera cu peretii mucegaiti dupa ce mi-am mancat 5 ani din viata la Politehnica. Stii cati bani imi raman pe luna din salariu? Maxim 50 de lei. Nu e normal, trebuie sa schimb ceva. Ii urasc pe guvernanti si merg in Piata Universitatii, chiar daca mi-e frig, tremur si tusesc convulsiv de 10 zile. Ii urasc…si cred ca doar asta poate sa ma mai impulsioneze sa vorbesc acum, la -20 de grade.”

“Urasc sa ma duc la munca. Adica lucrez intr-un birou mare, am un scaun confortabil si colegi simpatici, dar cu toate astea e o tortura. Nu stiu sa spun exact de ce. Nici lu nevasta-mea nu pot sa ii explic exact, asta daca m-ar intreba, desigur…Urasc sa ma asez dimineata si sa deschid calculatorul si nu stiu de ce naiba sunt programator, Java mi-a trebuit…Uneori simt o ura mocnita care da in valvatai periculoase cu fiecare linie noua de cod pe care o scriu. Ea, nevasta-mea, depinde de mine, doar de, sunt barbat…doar ca eu urasc, urasc prea multe si nu stiu cat mai pot sa tin in mine. “

“Imi urasc mama, asta ma face existentialista? Urasc de fiecare data cand intra peste mine in camera fara sa bata. Ieri mi-am aruncat tigarea pe geam si era ultima din pachet…S-a uitat crucis la mine si a tusit in barba discret, semn ca i-ar fi ajuns miros de fum la narile delicate…O urasc cand imi spune, cu tonul ala sec, raspicat, de iti scormoneste pe creier pana a doua zi, ca de ce iar ma imbrac cu fusta scurta. Adica bun, mi-e frig, asa si? E treaba ei? Vaca proasta, ar vrea ea sa mai aiba iar 16 ani.“

“Imi urasc prietena, bine, e prietena asa doar cu numele, caci in definitiv nu e mai mult decat o lichea geloasa. Are cu vreo 10 – 15 kile mai mult decat mine si arata diforma. Majoritatea spun ca e e cel mult plinuta, unii au fost curajosi si au spus ca e solida, dar eu o vad asa cum e: o femeie cu o masa enorma de grasime care se plimba lasciv pe solduri si sani la fiecare pas. Ma iau nervii acum, numai cand ma gandesc, caci e mereu ea, ea si numai ea si eu trebuie sa zambesc discret si sa o las sa isi afirme faldurile de grasime in fata amatorilor de senzatii tari. Eu sunt frumoasa, nu ea…ea nici nu ar trebui sa vorbeasca atunci cand e cu mine. Da, cateodata cred ca ar trebui sa lase capul in jos si sa stea cuminte, sau sa isi poarte grasimea , obezitatea diforma, dizgratioasa de pe sani si solduri in celalat capat al incaperii. In definitiv…nimeni nu vrea sa o vada.“

“Eu urasc chestii dar nu stiu exact de ce. Urasc asa, pentru ca pot. Ce ai ceva de comentat? Il urasc pe Justin Bieber, mama cat m-as bucura sa vad maine stire mare pe yahoo ca a murit calcat de-un tir…cateodata rad singur cand ma gandesc la asta. Si ii urasc pe toti faggetii aia infecti care asculta dnb si prostii din alea cu bas si electronice. Ma intreba una acum cateva zile una, da de ce ii urasti ba, si i-am zis – da uite asa pentru ca pot si vreau. Ce…adica eu, ba eu, cand eram eu copil, se dadea Metallica frate pe MTV si Pantera si Nirvana si acum ce rahaturi se dau. Ce…eu imi permit sa ii urasc pe toti, pana mea sa vad eu unu ca zice ceva. Nu stiu…imi clocoteste sangele in mine, cateodata cred ca i-as omori.“

“Urasc sa ma duc la liceu si imi urasc profesorii. Nu stiu ce e asa de greu de inteles in fraza de mai inainte: IMI URASC PROFESORII. Sper ca a fost evident, daca nu o mai scriu o data: IMI URASC PROFESORII. Fosile vii care imi explica mie integrale chiar daca v-am spus de 3 ori ca nu imi trebuie!!! Vreau si eu sa stiu in ce zi imi va trebui mie, viitor student la film, sa stiu ce e aia intelgrala definita? Bun, v-am spus ca nu ma intereseaza si mi-ati dat 2. Nu a fost suficient, a trebuit sa ma umiliti in fata clasei, sa imi spuneti ca sunt un nimeni impertinent si eu a trebuit sa las capul in jos si sa va injur pe mute. Va spun din nou, nu ma intereseaza, de ce e asa de greu sa imi dati un 5 pentru ca am si bunul simt sa vin la voi la ora si sa ma lasati in pace? Serios acum, chiar va urasc…“

Si pentru ca uram atat de mult…o melodie pentru noi:

 

Escapada intre carti

Fac parte din categoria aia de oameni care este atat de prinsa in paienjenisul cotidian computerizat incat are infim de putin timp pentru a citi. Cu toate astea se poate. Imi fac timp, chiar daca uneori doar pentru 10 pagini pe zi. Cum nu am vorbit foarte mult despre carti, din oarecare motive timorate, m-am decis azi sa fac un mic review al catorva carti exceptionale pe care am avut bucuria de a le descoperi in ultimii ani.

Dan Lungu – Sint o baba comunista

Titlul socheaza si amuza, in acelasi timp. Suna a jurnal intim, cel mai probabil povestit din perspectiva unei sexagenare nostlagice asupra perioadei cand ne inghesuiam ca potarnichiile la coada la puiuti Fratii Petreus. “Sint o baba comunista” urmareste episodic povestea Emiliei Apostoae, fata de la tara, crescuta cu amprenta mirosului pregnant de tezic ( un fel de caramizi din balega si paie folosite pe post de combustibil la soba ), care are curajul sa fuga de acasa la tanti Lucretia si nenea Andrei, care traiau la bloc si aveau apa calda. Dupa o banala scoala profesionala, cand Emilia descopera bucuria si confortul traiului la oras, il intalneste pe Tucu, se casatoresc si apoi vine pe lume Alice (cu “nume de printesa“). Ani mai tarziu, la aproximativ un deceniu de la caderea comunismului, o gasim pe Emilia total confuza, atunci cand Alice, emigrata in Canada, o intreaba  de ce are de gand sa voteze din nou cu comunistii. Trecand printr-o criza existentiala femeia rememoreaza episoade emotionante sau dramatice, piperate cu un pronuntat stil umoristic involuntar despre vremurile cand ne era mai bine.

Elfriede Jelinek – Pianista

Controversata poveste a sexualitatii reprimate, ajunsa la masochism si violenta justificata, au facut din “Pianista” un roman care a socat si fascinat in aceeasi masura. Elfriede Jeninek descrie ermetic, fara dialog, povestea Erikai Kohut, profesoara de pian, trecuta bine de 30 de ani, care traieste incarcerata intr-o viata impersonala, impartita intre muzica si mama posesiva. Acest univers calm, care functioneaza dupa reguli precise, stabilite cu grija de mama, se destrama treptat atunci cand in viata Erikai apare un elev carismatic si ambitios, de care se indragosteste. Dar iubirea Erikai se dovedeste a fi bolnava si frustrarile se manifesta prin episoade masochiste descrise cu o precizie aproape inumana. Mama se revolta, caci Erika, “mica ei vijelie“, vrea sa ii scape, sa evadeze in mediocritate si cedeaza tentatiilor ieftine (de exemplu isi cumpara haine scumpe, ispititoare, pe care nu are sa o lase sa le imbrace). Romanul a fost ecranizat de Michael Haneke in 2001, avandu-i in distributie pe Isabelle Huppert (Erika), Annie Girardot (mama) si Benoit Magimel (elevul).

W. Somerset Maugham – Magul

“Magul” este o poveste bizara, o incursiune in lumea ocultismului si a magiei negre, conturand figura iconica a dizgratiosului Oliver Haddo, inspirat dupa ocultistul Aleister Crowley. Un tanar cuplu de indragostiti are nesansa de a se intersecta cu misteriosul Oliver Haddo, obez, total respingator si cu toate asta o figura ce inspira un magnetism aparte. Haddo este un om erudit si experientele sale culturale sunt prezentate in pagini intregi in care Maugham face trimiteri catre scrieri oculte celebre (Paracelsus, Eliphas Levi sau Agrippa). Povestea are in centru mitul homunculus, potrivit caruia se pot crea fiinte umanoide prin alchimie si magie neagra. Celelalte personaje ale cartii, oameni de stiinta, sau sceptici deopotriva, ajung sa graviteze involuntar in jurul lui Haddo, care distruge si deformeaza realitatea cotidiana ce se desfasura in linii monotone si clare pana la aparitia acestuia. Atmosfera de straniu si supranatural, presentimentul cum ca ceva cumplit are sa se intample, este prezenta pe tot parcursul cartii, urmand ca totul sa explodeze intr-un sfarsit dramatic si surprinzator.

Philip Roth – Sanul

“Sanul” este un roman complet original, inteligent, deosebit de lucid, ce are ca punct de plecare o asa zisa metamorfoza a lui Kafka, doar ca personajul principal, profesor de literatura, se trezeste peste noapte transformat intr-un gigantic…san. David Kepesh, personajul principal, relateaza experienta sa extraordinara, fiind acoperit de un tesut adipos si lipsit de anumite simturi umane care dau nastere perceptiilor si senzatiilor cotidiene. Povestea nu urmeaza cursul disperarii si nici macar nu ar vrea sa se ajunga la resemnare, caci sanul gaseste o fascinatie sexuala extrema de fiecare data cand este atins. David ajunge astfel dependent de pura atingere a personalului medical care ii asigura igiena, sau de mangaierile iubitei sale. Romanul poate fi privit si ca un studiu al sexualitatii, o anomalie, caci barbatul devine una din propriile sale fantezii erotice. Sanul insa nu are gura si nu are maini iar lipsa de atingere il face constient de propria-i imobilitate si neputinta. Sexualitatea devine o consecinta necesara si singurul contact cu lumea reala.

Sara Gruen – Apa pentru elefanti

Un cliseu arhicunoscut, baiatul care a fugit cu circul, e transformat cu succes intr-o poveste frumoasa, emotionanta, spusa din perspectiva unui batran uitat intr-un azil. In anii 30, Jacob Jankowsky trece printr-o criza existentiala atunci cand parintii ii mor intr-un accident, si ca urmare fuge, lasand universitatea si viata normala in spate. Doar ca destinul are sa il poarte catre spectaculoasa si stralucitoarea lume a circului. Tot aici, tanarul Jacob are sa isi intalneasca  marea iubire,  Marlena, fructul interzis, caci este casatorita cu tiranicul August. “Apa pentru elefanti” este departe de a fi doar o carte romantica, avand ca si background o lume fascinanta si stralucitoare. Sara Gruen a conturat in acelasi timp si portretul unei epoci, condimentata cu o varietate de portrete de personaje familiare, pe care le-am intalnit in atatea si atatea povesti. Ecranizarea din 2011, avandu-i in rolurile principale pe Robert Pattinson, Reese Witherspoon si Christoph Waltz, din pacate nu straluceste, e pe alocuri plata iar personajele nu au chimie intre ele.

Ana-Maria Sandu – Omoara-ma

“Omoara-ma” este o carte sofistica, o increngatura de ite, de povesti cu parfum romantic de Paris, ce ajunge sa te tina prizonier, lipit de pagini. Vali o intalneste intr-o seara pe tulburata Ramona, care ii marturiseste ca a comis  o crima. Inceputul timid de romanta, marturisit din perspectiva lui Vali, e pus in umbra de lunga si incalcita poveste a Ramonei, relatata intr-o scrisoare confesiune. Ramona, studenta fiind, ajunge sa stea in gazda la doamna Manea, sexagenara magnetica, un adevarat vampir energetic, care ajunge sa o inrobeasca pe tanara istorisindu-i peripetiile sale amoroase din tinerete. Ramona ajunge prizonira in lumea amintirilor doamnei Manea, se indragosteste de barbatii pe care aceasta i-a intalnit demult si sufera ca trebuie sa isi imparta romantele imaginare cu adevarata lor posesoare. Prinsa in paienjenisul sufocant de povesti otravite crima devine singura solutie care o poate elibera din robie.

Chuck Palahniuk – Bantuitii

Pe Chuck Palahniuk l-am considerat intotdeauna un autor contemporan de o sinceritate dureroasa. In “Bantuitii”  argoul dus la extreme, realismul sumbru redat prin arome dezgustatoare, putregai, descompunere chimica, sange inghegat, dau nastere unei atmosfere greu de digerat, in special pentru cei cu stomacul sensibil, dar condimentata armonios cu un strat delicios de umor negru. Mergand pe structura unui “Decameron” modern, scritorii inchisi intr-o casa impartasesc unui altuia povesti socante, dezgustatoare, fantezii sexuale macabre sau masochiste. “Bantuitii” degenereaza, la un moment dat, personajele cad prada propriilor scenarii macabre si ajung sa se automutileze, mor, sau mai rau, ajung sa fie mancati. Violenta extrema nu este insa gratuita sau inutila, si se imbina perfect alcatuind portretul grotesc al unui tablou contemporan, caricaturizat, cel mai probabil fiind tribut adus lui Sade. De ce socheaza? Probabil ca te vei regasi in cel putin o poveste chiar daca initial asta pare absurd.

 

Daca ei ar fi barbatii din viata mea

Daca ar fi sa merg inca o data liceu (ceea ce e total imposibil) atunci mi-as permite sa imi aleg o companie masculina absolut selecta. In definitiv e scenariul meu imaginar si am voie la libertate totala de aberatie, imaginatie si zambete involuntare. Pornind calatoria in cum ar fi daca ar fi sa…mi-am ales colegul de banca, colegul din spate, de la clasele mai mari, vecinii sau figurile iconice de prin baruri folosind pretty boys din muzica si film, care dilata pupila si curbeaza coltul gurii.

Am 16 ani si merg zi de zi la liceu. Sunt suficient de boema ca sa fiu artista (poate ca in secret imi doresc sa fiu pictorita sau fotograf), si recent mi-am dat seama ca petrec prea mult timp gandindu-ma la cei din jur in raport cu realitatea matematica formata din functii injective, aranjamente sau numere complexe.

Nu am o viata extrem de palpitanta, nu culminez in experiente amoroase, drame sentimentale sau valuri de adrenalina si sincer cred ca nici nu imi lipsesc. Eu sunt genul de om biolog, caruia ii place sa admire fauna, sa analizeze si apoi sa spuna povesti in imagini, cuvinte si culori. Si cum azi m-am decis sa spun multe povesti o sa incep cu…

Colegul de banca…Brian Molko

Colegul meu de banca e bisexual, sau cel putin asa imi spune el. Mai toata lumea tinde sa il creada caci are o slabiciune pentru dermatograf si isi fumeaza tigarea cu o gratie 100% feminina. Nu e foarte popular printre ceilalti baieti din clasa dar asta nu pare sa il fi deranjat vreodata. Are o slabiciune pentru blondul suparat din ultima banca. Nu mi-a spus asta niciodata dar l-am vazut tragand cu ochiul inspre el de foarte multe ori. Brian e o fire boema, un visator incurabil, partial afectat de o tristete dulceaga. De ce imi place Brian?
Sarmant si efeminat e prototipul clasic de cel mai bun prieten pentru o fata… doar ca asta nu-i si cazul meu . Trecem mai departe.

Cel mai bun prieten… Hugh Jackman

Nu e greu de imaginat unde mi-am intalnit cel mai bun prieten. Era noiembrie si frig si m-am refugiat de vantul care imi biciuia fata intr-un bar in care nu mai intrasem niciodata. L-am vazut intr-un colt, cu o bere in fata, pierdut intre ganduri si fum de tigara. Nu mai stiu exact cum am ajuns sa vorbim sau despre ce dar stiu ca era mult trecut de 12 cand m-am indreptat spre casa. Am continuat sa ne vedem acolo, cam in fiecare saptamana.
Imi place Hugh pentru ca are in spate povestea frumoasa si tragica a strainului misterios si mai ales pentru ca o parte din mine doreste sa fie asa atunci cand o sa cresc mare.

Profesorul de chimie…Alan Rickman

Un cliseu ar fi ca nu m-am priceput niciodata la stiintele exacte, poate ca asta ati crezut de la inceput, cand m-am comportat ca o viitoare studenta de la litere. Eu nu cred in clisee, sau cel putin am renuntat sa cred din clasa a 9 a, cand mi-am dat seama cat de mult imi place chimia. Asta poate datorita lui. El e profesorul meu de chimie, sever, rigid si cu o privire care ma ingheata si ma fascineaza in acelasi timp. Il privesc ca un fel de regina a ghetii inversata. Mi-am dorit intotdeauna sa il cunosc mai bine…poate in 10 ani cand o sa am mai mult curaj. As vrea sa am acum 26 de ani si sa il intalnesc pe strada, in statia de autobuz, dar asta nu o sa se intample nu?

Vecinul de la 3…Ryan Gosling

Toate, dar absolut toate femeile din blocul meu sunt in secret indragostite de Ryan. Am surprins-o si pe mama ieri uitandu-se larg dupa el. Sincer ma uitam si eu dar m-am simtit rusinata si am preferat sa imi indrept privirea in pamant. E fermecator si raspunde la salut intotdeauna cu un zambet. Are o dantura perfecta, poarta costume de firma (banuiesc ca lucreaza la banca) si miroase intotdeauna a parfum frantuzesc scump. I-am spus prietenului meu cel mai bun ca mi-as dori sa il intalnesc odata intr-un bar fandosit, in care fetele beau cocktailuri colorate cu umbrelute, zambesc provocator si nu se simt stanjenite atunci cand un strain le dezbraca cu privirea. Prietenul meu mi-a zambit crispat si mi-a spus ca probabil ne-am intelege bine, barbatii cu eticheta cauta fete pe masura iar eu probabil ca sunt…ceva de mijloc. O increngatura rara intre frumos si practic, nici de cum the keeper, dar o ciudatenie necesara.

Baiatul care curata piscina…Antonio Banderas (El Mariachi)

Nu ma duc intotdeauna sa inot la pisicina din spatele blocului, din motive clare de discomfort social datorat vecinelor cu salivatie in exces atrase de barbatii fara tricou, dar atunci cand ma duc, am grija sa fie vara, dimineata, si sa il prind pe Antonio la munca. Antonio ne curata piscina din spatele imobilului luni si vineri, din iunie pana in septembrie. De obicei asudeaza mult si foloseste un prosop rosu, pe care il mai uita pe marginea piscinei. Nu am fost curioasa niciodata sa il iau, ca si pretext de a il inapoia mai tarziu si a-i cere numarul de telefon. Doamna S., de la partener nu a ratat ocazia. A doua zi toata populatia feminina a aflat ca Antonio are o alunita in forma de steluta intr-o zona foarte intima. Sincer, nu doream sa imi imaginez asta. Am solidarizat cu Ryan, vecinul de la 3, care si-a dat ochii peste cap si a parasit piscina timp de o saptamana.

Soferul…Jean Reno

Spuneam la inceput ca sunt boema. Probabil ca v-ati imaginat cum ma plimb dimineata prin orasul adormit, purtand tenisi colorati, o geaca de piele, blugi rupti, in timp ce din casti imi canta zgomos The Sex Pistols. Probabil ca va imaginati ca in drumul meu diurn intalnesc baieti rataciti si frumosi, dar adevarul e ca lucrurile stau total altfel…Ascult uneori The Sex Pistols si mi s-a intamplat sa port tenisi in culori diferite, doar ca in realitate nu merg niciodata pe jos la scoala. El e Jean, soferul meu. Nu am insisitat niciodata sa fiu expres dusa pana la portile liceului, dar mama a considerat ca e absolut necesar. Nu au fost foarte multe parti bune din aceasta privare a libertatii de plimbare matinala, dar l-am cunoscut pe Jean. Jean nu vorbeste foarte mult, doar ma saluta si de cele mai multe ori e doar atent la drum si atat. Am vrut sa incep o discutie cu el dar nu am stiut niciodata cum, asa ca am preferat sa il studiez, ca un exceptional biolog ce sunt. Privirea lui crunta ma ingheata la propriu si parfumul discret amestecat cu fum de tigara imi aminteste de Hugh, cel mai bun prieten.

Blondul din ultima banca…Evan Peters (Tate Langdon)

Stiu doar ca are 17 ani, sta intotdeauna singur in ultima banca, e blond, cu parul ravasit si imi aminteste intr-o oarecare masura de Kurt Cobain. Sunt convinsa ca Brian, colegul meu de banca, il place in secret. Pare intotdeauna suparat, furios si uneori, in timpul orei de franceza, cand ma plictisesc la maxim, am scenarii fanteziste, apocaliptice, de tipul cum ar fi daca Evan ar veni intr-o zi cu o arma la scoala si ne-ar impusca pe toti, asa ca in filmele horror americane. Ma imaginez ascunzandu-ma in biblioteca, intre carti si rafturi, si cautandu-mi scaparea. Oare l-as implora sa ma lase in viata? Scutur din cap de cele mai multe ori si imi dau seama ca deja am luat-o razna. In definitiv Evan nu e decat un baiat ratacit si poate ca cei mai buni dintre noi sunt pierduti, nu-i asa?

Prince Charming de la 12 D…Ian Somerhalder

Ian e departe de a fi progenitura adolescentina a vecinului meu de la 3, sau deopotriva varianta cenzurata si ciudata a baiatului care imi curata piscina luni si vineri. Prince Charming de la 12 D e crushul secret pentru cam toate fetele din clasa mea si chiar pentru cele din a 11 a si a 12 a. E independent, sarcastic, inteligent si un pic cam mizantrop. Eu si Brian credem ca e indragostit in secret dar probabil e prea mandru ca sa recunoasca. L-am vazut intr-o seara in barul in care ciocneam o bere alaturi de Hugh. Statea singur si in fata avea trei shoturi de Tequila. Am inghitit in sec, in timp ce Hugh zambea ironic, si m-am dus catre el. L-am invitat la masa noastra. M-a privit ciudat si mi-am indreptat privirea catre care Hugh isi incruntase sprancenele intr-un mod amenintator. In seara aia am baut Tequila si am dansat spre ziua pe Depeche Mode. Nu am mai vorbit de atunci.

Amantul (ne)oficial…Vincent Cassel

E sarmant cu toate ca nu e neaparat un barbat frumos. Miroase vag a mosc, tabac si coniac frantuzesc. E pictor, scriitor ocazional si nu in ultimul rand e insurat. Rade mult de fiecare data cand vine pe la noi. Bem vin rosu din pahare inalte cu picior si incheiem seara dansand tango…el si mama adica, eu  ma multumesc privind in timp ce ma scufund cu totul intre probleme de chimie si calcule. Mama straluceste de fiecare data cand il vede. Odata m-a prins singura si mi-am dat seama ca simteam total debusolata in timp ce ma privea printre rotocoale de fum. Imi framantam mainile nervoasa si gandurile mi se incurcau in minte printre franturi de versuri din vechile romante, cuvinte boeme si sofisticate in franceza si cadre rapide, din filme pe care nu mi le aminteam. A vazut ca nu imi gaseam locul si a zambit in barba in timp ce sorbea elegant din vin. Am inteles de ce mama il placea asa de mult si in definitiv nici nu am putut sa o judec.

Si ar mai fi o gramada de oameni-povesti de care as vrea sa va vorbesc dar momentan o sa ma opresc aici. Poate ca pe viitor mi-ar placea sa am 40 de de ani si sa spun povestile femeilor exceptionale din viata mea. Poate, inca nu stiu… in definitiv e dreptul meu divin sa imi imaginez.

 

Cele mai asteptate filme din 2012

Cat de des am sa ma duc la cinema in 2012 si mai ales pentru ce filme? Desigur, intotdeauna sunt si surprize spontane, dar momentan merg pe cararea batuta in cuie: ce stiu sigur ca vreau sa vad in 2012. Poate ca nu o sa enumer marile premiere asteptate (sa nu mi-o ia in rau fanii Twilight, de exemplu, dar pur si simplu spun NU), dar o sa numesc strict filmele pe care le astept cu sufletul la gura.

Dark Shadows

Cu toate ca sunt foarte multe semne de intrebare in legatura cu Dark Shadows (pana acum nu am vazut un poster sau un trailer oficial), tin pumnii stransi si sper din toata inima ca in 2012 sa il vedem pe Johnny Depp vampir, desigur, sub magia vechiului sau prieten Tim Burton. Dark Shadows este adaptarea unei telenovele gothice din anii 70, centrata pe viata vampirului Barnabas Collins.

The Hunger Games

Bazat pe romanul lui Suzanne Collins, The Hunger Games mi-a atras atentia prin plotul cu aer de viitor apocaliptic. Intr-o societate futurista, guvernata de violenta, exista un joc televizat in care tinerii trebuie sa se lupte pe viata si pe moarte. Povestea in sine nu este originala, vezi Battle Royal, dar sunt curioasa de comparatie. Oare americanii aduc ceva nou fata de varianta asiatica?

The Dictator

Poate ca Sacha Baron Cohen nu este pentru stomacurile sensibile, dar asta nu il face mai putin delicios. Borat si Bruno sunt comedii la care am ras cu lacrimi, asa ca nu am putut decat sa jubilez cand am aflat ca he will strike again. The Dictator ne spune povestea unui adevarat dictator care face pe dracul in patru astfel incat blestemata democratie sa nu calce pamanturile sale. Rezultatele? Probabil hilare.

Prometheus

Doar doua cuvinte: Ridley Scott. Si cum aveam de-a face cu un SF cred ca sunt toate sansele sa ma dea pe spate. Mai mult decat Ridley Scott si SF, Prometheus va fi probabil un film intunecat, de atmosfera si sper sa continue cu succes lugimea de unda de la care a plecat primul Alien. Bonus: Michael Fassbender face parte din cast.

The Dark Knight Rises

O sa incep cu un nu, nu sunt un fan al trilogiei. Daca ma pune cineva momentan sa povestesc celalte doua filme nu o sa fiu in stare, chiar daca pe moment am fost impresionata. Am fost si am vazut al doilea film la cinema strict pentru prestatia lui Heath Ledger si acum voi urma o logica asemanatoare: merg sa vad femeia pisica. Chiar daca Anne Hathaway a fost criticata, fiind considerata o alegere total neinspirata pentru rolul de vixen, mie imi trezeste totusi curiozitatea si ii dau o sansa.

The Woman in Black

Daniel Radcliffe parasteste Hogwarts-ul pentru taramurile tenebroase ale horroru-lui clasic.The Woman in Black se anunta a fi o revenire la clasicile filme despre fantome care bantuie coridoarele gothice ale vechilor case boieresti. Imi fac sperante si tin pumnii. E timpul ca genul horror sa renasca din cenusa.

Fankenweenie

2012 se anunta a fi un an plin si frumos pentru Tim Burton. Tocmai se coace cea de-a treia animatie a sa, Fankenweenie, poveste gothica, plina de motive care amintesc de moartea frumoasa, lirica, descrisa de poetii romantici ai secolului 19. Plotul pe scurt: un baietel joaca rolul doctorului Frankenstein si incearca sa isi readuca la viata catelul mort.

Abraham Lincoln: Vampire Hunter

Nu stiu aproape nimic despre filmul mentionat mai sus, doar ca titlul in sine suna amuzant si bine. Cu sperantele de rigoare ca nu o sa iasa un kitsch la care sa te crucesti cu doua maini, ma declar de pe acum nerabdatoare sa vad inca o poveste cu vampiri cu totul si cu totul atipica.

The Hobbit

Inchei apoteotic cu probabil cel mai asteptat fim al anului: The Hobbit: An Unexpected Journey. Povestea inelului inainte de Frodo, Aragorn si batalia pentru The Middle Earth. De aceasta data eroul este Bilbo Baggins, care pleaca intr-o calatorie extraordinara in scopul recuperarii unei comori pazite de un dragon. O continuare, corect spus un prequel, care probabil se va ridica la aceleasi standarde cu cele ale faimoasei trilogii The Lord of the Rings.

 

Despre romani, voci si clisee

Am trecut putin peste prejudecata aia cu televizorul. Eu ma uit la televizor cand mananc si de obicei la stiri, ca asta se nimereste. Mai schimb din cand in cand pe HBO sa vad daca e vreun film care imi place dar nu prea am noroc. Absolut din intamplare am auzit de Vocea Romaniei si cum nu m-am uitat la nicio emisiune cu cantaciosi am zis pas. Am zis pas si fata de X-Factor de pe Antena 1, mai ales ca din juriu face parte Mihai Morar (personaj de media pentru care am o profunda antipatie justificata).

Revenind la romani si emisiuni in care se canta (da, se canta nu se scot sunete minimaliste sau ragete), mi-am dat seama ca exista oameni comuni care au facut pasul de major de la a canta sub dus la a canta pe scena. Si culmea e ca suna bine.

Cum am inceput eu sa vad franturi din Vocea Romaniei? Simplu…televizorul era dat la nivel batranul surd de la 3, asa ca mi-am scos castile si am inceput sa ma plang. Am vazut cateva clipe din prestatia unui concurent si mi-am spus: “Ba, asta are voce!“. M-am asezat pe canapea si l-am asteptat pe al doilea si tot asa.

Nu asa am devenit addicted emisiuni si nici macar nu o urmaresc regulat doar ca scriu acest post pentru mi-am dat seama ca exista oameni care nu au doar voce, (ceea ce oricum la noi in tara este rar) dar sunt deja o personalitate fara sa se numeasca Axl Rose, Diana Krall sau Adele.

Am pornit de la prejudecata clasica a omului care nu asculta muzica de radio, si in general ceea ce se promoveaza la noi. Despre Horia Brenciu aveam o parere buna per total pentru ca are un timbru vocal grav si in acelasi timp energic (chit ca nu ii ascult muzica decat din an in paste). Loredanei i-am spus buna seara iubito si recunosc ca m-am speriat putin cand i-am vazut tinutele Gaga like. Insa facand abstractie de tinutele tipatoare si machiajul un pic deranjant vizual, mi-am dat seama ca inca a ramas una din marile voci romanesti. De Moga stiam ca ar compune, nu stiam ce si nu ma interesa. In continuare nu cred ca ma intereseaza foarte mult, dar mi-a placut ca a demonstrat publicului larg ca e compozitor, light cel drept, le are cu muzica, versurile si per total detine o cultura muzicala mult mai mult decat popista. De Smiley aveam o parere mai putin buna insa mi-a placut atitudinea tinereasca, non-conformista, sarmanata si per total simpatica cu care a tratat intreg showul.

Acum despre ceea ce conta cel mai mult: vocile. Am auzit voci clasice, voci de jazz, soul, blues, pop, rock si urlatori. Pentru un motiv anume publicul roman a ramas blocat in sfera Angela Similea de care nu se indoia nimeni ca  are voce, dar a carei imobilitate scenica plasa emotia de pe chipul privitorilor in sfera Kristen Stewart. Romanii, ma refer strict la cei de acasa care au votat, prefera vocile inalte, corecte si puternice. Prefera povestile cu un dram de dramatism si fetele frumoase.

Juriul a educat atat concurentii cat si, voalat ce-i drept, publicul larg. Am auzit de multe ori la Vocea Romaniei cuvantul personaj, sau personalitate si m-am intrebat si eu ce inseamna personaj in muzica. Raspunsul a venit de la sine, un om cu voce si o poveste de spus. O poveste nu pleaca de la o drama de genul sunt sarac si mama a murit si nici macar de la simplul: eu am un vis. O poveste iti circula oarecum prin vene, te transforma, te modeleaza intr-un om pe care altii vor sa il vada, sau sa il auda. Nu din compasiune sau admiratie, si asa pur si simplu, pentru ca asa esti tu.

Mi-a placut Vocea Romaniei pentru ca am cunoscut niste personaje. Mi-a placut enorm de mult Canaf pentru ca m-a facut sa rad asa cum nu mai rasesem de prin septembrie. Asta da figura, suflet si poveste si am regretat enorm ca publicul roman e inca blocat in rigiditatea vocilor perfecte. Si mi-a placut Irina Tanase pentru tonalitatile de Gospel si pentru ca, intr-un fel mi-a amintit de Amy Winehouse sau Aretha Franklin. Din nou din pacate, publicul si Brenciu au ales o poveste despre o tanara de 16 ani si o voce perfecta si plata.

Nu mi-am propus sa laud sau sa critic doar ca, pentru prima data intr-o emisiune romaneasca, a aparut si altceva si m-am bucurat ca se poate si la noi. Uite ca si noi avem o voce!

 

Portretul functionarului public urban

Esti doar un roman umil, muncesti cam 8 ore si ceva pe zi, apoi vii acasa si incerci sa iti odihnesti putin mintea obosita. Poate ca nu mai esti asa tanar, sau poate ca esti tanar si indraznet, caci acasa te asteapta o sotie si doi copii frumosi. Asa ravasit cum esti seara le zambesti din toata inima  si incerci sa uiti de amarul de peste zi si sa te bucuri de micile placeri ale vietii. Da, asta esti tu, romanul cumsecade care in modestia si naivitatea sa, nu se gandeste ca langa el, poate chiar in apartamentul de jos, traiesc monstrii urbani cu colti, gheare, priviri de foc si strigate de banshee, numiti pur si simplu…functionari publici.

Functionarul public e in proportie de 98% femela si cel mai probabil trecuta de 30 de ani (in cazul unui specimen mai tanar se va comporta conform segmentului de varsta mentionat anterior). Tu te apropii cu pasi timizi de ghiseul unde domneste specimenul cu un plover de mohair aruncat pe umeri si ochelari cu rama stramba pe nas. Inghiti in sec si privesti din nou. Are parul scurt, tunsoare gen miorita, si buzele tuguiate iti amintesc de lamaie si greph…combinate. Inghiti in sec din nou si te pasesti timid spre ghiseu. Intai te uiti insistent cu ochi mari, calzi, inocenti si tematori la dragonul cu mantie de mohair care refuza sa isi descreteasca macar buzele rigide. In momentul decisiv cand ai asteptat deja un minut si deschizi gura pentru a saluta timid, dragonul scoate o pila de unghii si graieste mieros catre compatriotul de langa: “Ai vazut draga cat mi-a crescut muscata aia, tocmai cand credeam ca se usuca! Noroc ca am luat pamantul ala bun de la tara de la Nelutu ca nu stiu ce ma faceam, fata!“.

Tu incepi sa vizualizezi  bulagrii negri din pamantul lui Nelutu care se rostogolesc agale langa picioarele tale si te simti brusc paralizat de uimire. In socul momentului poate rostesti brusc: “Buna ziua! Am si eu un contract.“, si intinzi spre ghiseul dragonului hartia care deja iti transipase in mana.

Fiara, semizeul turbat, nici macar nu se uita la tine pret de cam 30 de secunde in care isi strange buzele si mai tare, in asemenea hal in care incepi sa vezi bulbuci mici de saliva care se acumuleaza in colturile gurii.

“Da, ce doriti?“, spune doamna de la ghiseu aruncand jeratic din priviri si stricnina din limba.

Respiri adanc: “Am si eu un contract si mi-au spus sa vin la dumneavoastra pentru stampila!“

“Mdea… (spunea ea pilidu-si nevrotic unghia de la degetul mic). Da aveti toate actele?“

“Sigur, am contractul si declatia 640 si copie….”, spui tu zambind.

Dragonul izbucneste scuipand foc pe nari si aruncand cu dosarul tau pe masa. Daca te-ai fi uitat suficient de atent probabil ca ai fi vazut firicele de praf de pe birou care zburau si ele disperate probabil sa se agate de panoul de sticla ce despartea aerul de foc de gura aburinda a dragonului.

“NUUUUUU, nu e bine! 460 trebuie!“

“Stati…460 am vrut sa spun, ma scuzati!“, spui tu venindu-ti in fire dupa izbucnirea initiala.

Doamna ia hartiile tale de pe ghiseu (asta dupa ce le indoise sub izbucnirea initiala) si te priveste in asemenea scarba incat incepi sa te intrebi daca nu cumva intr-o viata anterioara i-ai violat tatal in timp ce ea era ascunsa in dulap (da, tatal….repulsia era prea mare ca sa fie doar mama).

Dupa aproximativ doua minute in care scrie un rand undeva iti zice: “Mdea…si acum scrieti numarul.”.

Tu incepi sa transpiri brusc, mainile iti tremura aproape convulsiv caci iti dai seama ca habar nu ai despre ce numar vorbeste. Iti vine in minte orice, chiar si a treia zecimala a lui pi, insa acel numar, acea ghiciotare de care  care depinde iremediabil sanatatea nervilor tai, este de nedeslusit. Cum vezi ca deja se misca agitata si ploverul de mohair a cazut de pe un umar lasand la iveala o parte din gusa care se revarsa peste o bluza de nailon cu bulinute iti vine in minte un singur gand: “I am fucked !”, si intrebi: “Nu stiu exact ce numar sa completez, ma puteti ajuta?“.

Dragonul face o miscare atat de brusca incat ploverul de mohair ajunge sa mai atarne doar de umarul stang si ochelarii sar de pe urechi intr-o pozitie atat de nelumeasca incat aproape ca iti vine sa te dai un pas in spate si sa iti faci o cruce mare.

“Da e pe contract domnisoara!!!!!! (cu 30 de semne de exclamare probabil) Ce nu stiti??“.

Apoi s-a facut tacere. Urechea dreapta a inceput sa sune, batranelul din spatele tau a simtit nevoia brusca sa se aseze si paznicul din salon a iesit la o tigara. Tu te uiti la ea perplex, aproape mut de uimire si cu ultimele puteri iti amintesti de Lancelot, Regele Arthur si Aragorn. Infrunti dragonul, trebuie: “Stiti, nu toata lumea stie sa completeze acte!“.

Dragonul bufneste intr-o serie de bodoganeli fara sens despre muscate, oameni nesimtiti, facturi si romani in general. Iti da o foaie stampilata in cele din urma (pe care probabil ar fi scuipat daca nu ai fi urmarit-o cu ochi de soim) si se uita la tine pentru ultima oara cu atata dispret incat probabil ca te-ar fi vrut victima in “Cele 120 e zile  ale Sodomei” (asta desigur daca ar fi trait intr-un univers in care ar fi auzit de Sade).

Fara reticenta si cu ceva multumire sufleteasca iei foia cu stampila si infrunti dragonul: il privesti in ochii miopi. Ii e scarba de tine si te uraste iar tie acum…sincer nu iti mai pasa.

Atunci cand ai iesit din sala ai tinut hartia cu stampila la piept si ai zambit nostalgic. Stii, poate nu e asa rau sa  fii un roman modest, tu macar nu scuipi foc si nu porti mantie de mohair!