Printre scenarii imaginare

Imi place destul de mult sa fiu aici si acum, dar de cele mai multe ori ma rascoleste pana in adancul creierului intrebare simpla: cum ar fi daca ar fi sa..? Traiul meu relativ anost prinde brusc culoare in ipotezele fanteziste ale scenariilor imaginare.

Ce inseamna imaginar…raspunsul l-am gasit destul de simplu pe la 15 ani cand petreceam minute in sir cu mintea aiurea in timp ce ma duceam la liceu. Colegii mei de calatorie din autobuz mi se pareau adulti anosti, ce carau genti, plase grele cu cumparaturi, se inghesuiau pe scaune si priveau afara intotdeauna incruntati. Adultii nu erau neaparat tristi pentru ca aveau un serviciu care ii nemultumea, probleme banesti sau neajunsuri sentimentale, dar pentru ca uitasera sa fie regizori. Mi-am zambit mie insami si mi-am dat seama ca o minte detasata de plictisitorul azi e vie si pulseaza in culori, franturi de povesti si aduce involutar zambete pe o fata obosita.

Asadar, de ce scenarii imaginare e destul de clar si cum azi vreau sa sparg gheata pentru cei timorati, care au tinut sinele diferit ascuns bine de tot, sub straturi de ganduri si zambete mascate, o sa vorbesc din experienta proprie.

1. Apocalipsa personala

In special atunci cand sunt in metrou, cu un ochi semi-lipit de somn, mi-as dori, macar pentru o clipa, sa cobor la statia urmatoare si sa descopar ca oamenii au disparut. Cuprinsa de panica si stupefactie m-as invarti prin statia de metrou si as alerga iute catre iesire. Doar ca si afara am sa ma simt precum in 28 Days Later, dar fara decorul londonez. Bulevardele ma intampina golase, masinile au ramas abadonate pe strazi iar oamenii (si de ce nu si maidanezii, cu care da, am o problema) au disparut! Bamf! S-au evaporat. Imi strang mainile la piept si alerg in gol, strig dupa ajutor si la un moment dat cineva imi raspunde. In scenariul meu apocaliptic ma intalnesc cu trei necunoscuti, la fel de panicati ca si mine, si avem sa pornim impreuna afara din Bucurestiul cenusiu. Nu m-am gandit niciodata in mod special la o zombie apocalypse din simplul motiv ca nu imi plac cadavrele, dar ca si inamici supranaturali mi-as dori monstruleti ciudati si violenti pe care sa ii extermin elegant cu o katana si cu o arma automata. Sfarsitul e intotdeauna frumos, caci ne intalnim cu cei dragi, armata se intregeste si monstrii dau inapoi. Castigam intotdeauna si eu sunt eroul suprem, doar ca atunci cand lumea revine la normal nu isi mai aminteste nimeni nimic. Eu zambesc languros stiind, ca oarecum am salvat ordinea universala.

2. Eroul din fiecare poveste

Absolut intotdeauna mi-a placut o poveste din care am simtit ca pot sa fac parte. Am creat involuntar un personaj, un locusor pentru mine si o situatie perfecta in care as fi putut sa ma infiltrez in poveste. Nu mi-am dorit sa fiu eroul deja cunoscut de o lume intreaga, imprimat pe pungi, tricouri, insigne, sau pagini de carti de colorat, ci mi-am propus sa fiu undeva in poveste, alaturi de el. Am un palmares de personaje cu povesti frumoase, schitate initial natang pe hartie, cu creioane colorate si carioci care se incapatnau sa se usuce, si apoi in pagini de jurnal fictiv. Nu am avut niciodata un jurnal al meu, dar nenumaratele mele povesti imaginare m-au facut scriu pagini intregi despre eroi neinventati care iubeau eroi deja consacrati si luptau alaturi de ei pentru binele universal.

3. Vedeta de cinema

Stiu ca am cu 10 ani mai mult decat ar trebui, dar inca sunt convinsa ca ar trebui sa fiu undeva in lumea filmului. Daca ar fi sa fiu actrita atunci as fi luat un Oscar cu in urma 3 ani si intre timp mi-as fi dat seama ca filmele cele mai apropiate de sufletul meu snob si pretentios se fac in Europa asa ca as fi parasit cu inima deschisa Statele. Poate e greu de crezut, dar am o poveste elaborata pentru sinele meu actrita . Am o filmografie excelenta, o personalitate atipica, nu am participat la petreceri deochiate si in tinerete am fost o eroina de actiune care a pus-o in umbra pe Lara Croft. Intre timp m-am reprofilat si am devenit artista. Mi-am imaginat ca as fi pozat pentru People si pentru The Rolling Stones Magazine (chiar daca nu as fi avut si calitati vocale). Sa pozez pentru Vogue ar fi fost un snobism putin necaracteristic asa ca as fi refuzat.

4. Ratata

Unul din scenariile mele favorite este eu in varianta asa nu necesar. Asadar, daca as fi complet ratata as fi alienata si as fi fost fie mandra spalatoare de sosete pentru un barbat dominator si incult, sau deopotriva, semi-autista, care s-ar fi blocat in preconceptii si ar fi ramas undeva la stadiul de realizare al unui copil bun de 14 ani. Pentru un oarecare motiv sadic, imi place ipoteza de asa nu. Nu o fac din mila fata de cealalta care traieste intr-un nimic fad, sau in nimicul cu parfum de nostalgie, ci pentru ca iubesc comparatiile. Asa ca… asa nu… Mi-ar fi placut asa, sau nu…poate ca imi place acum, exact asa cum e!

5. Daca eu as fi barbat

Probabil cel mai atipic scenariul meu, este ipoteza in care m-as fi nascut de partea celalta a barierei. Intotdeauna m-am intrebat cum ar fi fost sa fiu baiat. Pe la 13 ani, orbita fiind de Gambit, playboyul sarmant din universul X-men, m-am gandit ca daca as fi fost baiat exact asa mi-ar fi placut sa fiu in 3 ani. As fi fost un casanova si as fi avut un look mult mai ingrijit si sexi decat varianta feminina de sine. Sinele feminin nu a trait niciodata in umbra sarmantului pusti inventat la 13 ani, pentru ca…nu i-ar fi prins bine. Revenind la mine baiat, ma gandesc mereu ce as face daca pustiul de atunci ar fi evoluat in barbat si ma gandesc pe ce drum ar fi apucat-o. Imi place sa cred ca eu barbat as fi fost Tony Stark, dupa ce as fi castigat la loto desigur. Zambesc putin pierduta cand ma gandesc cine ar fi Tony Stark daca ar fi femeie?

Eu sunt genul de om care adora sa se gandeasca la un milion de intrebari si ipoteze, sa le disece, sa le analizeze la sange si apoi sa le combine intre ele. Fac asta pentru ca mintea mea nu are stare si pentru ca pot si imi place!

 

Prieteni nedoriti

Eu nu am foarte multi prieteni. Nu am avut niciodata o turma incomensurabila de oameni cu care sa ma plimb si sa merg la o bere. Si asta nu neaparat pentru ca sunt o inadaptata social sau pentru ca nu am cautat, dar pur si simplu am lasat lucrurile sa curga de la sine si m-am bucurat de cei care mi-au iesit in cale. Sincer, nici nu stiu daca regret foarte mult lipsa unui conglomerat de prieteni, pentru ca din cand in cand ma uit in jur si stramb din nas. Am remarcat fauna de oameni care se diferentiaza in sens negativ in grupuri, neplacuti, agasanti, in doua cuvinte, pur si simplu: prieteni nedoriti. Iata lista mea de prieteni pe care nu as vrea sa ii am niciodata:

 Prietenul betiv

Prietenul betiv e genul ala de om pe care nu vrei sa il aduci acasa, nu vrei sa il prezinti colegilor de munca, iubitului/iubitei, sau oricarui om pentru care ai un strop de respect, sau reciproc. E aproape intotdeauna lipsit de fonduri si o sa te roage sa ii iei o bere. Tu, suflet de cre(s)tin, ii faci cinste  ca zici ca faci pomana. Apoi amicul de langa tine urmeaza acelasi rationament si face pomana. Algoritmul continua pana cand cercul aproape ca se inchide in dreptul lui. El…el e probabil deja ud pe haine pentru ca ultima bere a ajuns mai mult pe maiou si pantaloni decat in gura si nu asta te-ar deranja neaparat. O sa iti crape obrazul de rusine cand va trebui sa il culegi de la masa vecina si sa te scuzi fata de domnisoara care il loveste convulsiv cu geanta pentru ca o pipaise pe decolteu, crezand ca atinge portelanuri chinezesti. A doua zi va trebui sa ii explici cu glas timid ca…aa…s-a lovit din greseala la cap si de aia are cucui si ca doar a exagerat putin dar a fost ok. O sa iti multumeasca si o sa te invite la o bere, pe care…o sa o platesti tu.

Prietenul povestitor

El are mereu o poveste, nu ca asta ar fi un lucru rau pentru ca tuturor ne plac povestile, dar cand orice conversatie o sa devina un monolog cu “da sa va spun cand m-am dus eu….” mintea ta incepe sa zburde vesela spre taramuri in care visezi la campuri verzi si inorogi. O sa iti dai seama brusc ca e ceva in neregula cu tine si o sa te scuturi singuri. Cand te trezesti o sa iti dai seama ca povestitorul inca nu a terminat si incepi sa regreti putin inorogii. Cand in final se opreste tu sau tipul plictisit de langa tine o sa deschida o discutie cu totul banala: stiti cu cine m-am intalnit azi cand m-am dus sa iau paine? Nu iti face sperante ca o sa apuci sa ajungi in punctul culminant al discutiei caci povestitoul o sa iti ia vorba din gura: “aaa, da sa va spun cand m-am dus eu la paine si era sa….”. Inorogi, campuri verzi, flori pe campii…

Prietenul grandoman

Ruda apropiata a prietenului povestitor, prietenul grandoman va emana coolisme egocentrice care te vor face sa ai ganduri de-a dreptul…criminale. Te vei vedea intr-o sceneta de epoca scotandu-ti manusile si pleznindu-l repetat peste bot pana cand fluxul verbal i se va diminua sau inceta definitiv. Dar sa ma explic. Prietenul grandoman va acapara orice discutie si se va da atotstiitor. Initial crezi ca e bine ca ai de-a face un om intelept. A vazut toate filmele pe care le-ai vazut tu, a citit de 10 ori mai mult decat tine si in general are o parere proasta (nejustificata) despre orice iti place tie. Are o ruda care a murit in Burkina Faso atacata de Nunda si bunicul sau a fost amantul secret al Ginei Lollobrigida. Ceea ce ii place lui e la rangul de ambrozie si nectar si cine spune altfel merita…ei bine, pur si simplu scuipat pe scafarlie si calcat in picioare.

Prietenul exclusivist

Prietenul exclusivist o stie pe a lui si gata si daca, Doamne fereste, nu ai idee despre ce spune el sau il contrazici se va ridica de la masa si va pleaca fara sa se uite inapoi. O sa iti ingropi fata in maini de rusine si o sa te scuzi jenat fata de restul de oameni confuzi.Prietenul exclusivist e pasionat de obicei de programare sau de WoW sau de benzile desenate cu Green Hornet. Orice alt subiect de discutie il va face sa isi miste nevrotic piciorul drept, sa fornaie scarbit sau sa se uite gretos la tine. A doua zi vei fi probabil mustrat ca esti idiot care nu stie programare si nu faci diferenta intre Green Hornet si Green Lantern.

Prietenul retardat

Ti s-a intamplat vreodata sa demarezi o discutie perfect normala de genul: “ma plimbam ieri prin carturesti ca sa vad daca au…” si brusc cineva sa izbucneasca intr-un hohot de ras constipat si enervant. Initial te uiti mirat, te pipai pe cap crezand ca cineva ti-a pus ceva jenant pe par, te uiti in spate, la vecinul de langa care e la fel de nedumerit si pana la urma iti indrepti privirea spre amicul care stramba putin din buze si se uita in jos. Explicatia vine cu jumatate de gura de la cel din urma: X (prietenul care izbucnise in ras) e mai vesel de felul lui. Intelegi substratul fin al afirmatiei si incepi sa il studiezi din umbra pe X. Prietenul retardat rade din senin,  nu are niciodata o parere despre ceva anume, isi curata urechea in timp ce tu mananci si uneori arunca cu cocoloase de servetel in cei de la masa vecina.

Prietenul de mahala

Din seria, oameni cu care ti-e rusine sa fii vazut, prietenul de mahala e probabil vecinul de la 2 cu care ai crescut de cand erai mic si uneori, anumite imprejurari te determina sa petreci timp cu el. O sa grabesti pasul alert cu el in preajma ca sa nu fi nevoit sa iti cureti cojile de seminte scuipate de el pe jos, o sa ii spui casierei de la magazin ca nu il cunosti cand o sa inceapa sa o faca tarfa proasta caci nu i-a dat restul de 5 bani si nu in ultimul rand o sa barfeasca tot ce prinde, de la nenea Titel care a cantat aseara beat cu acordeonul in scara blocului pana la doamna batrana de la 5, din apartamentul careia a iesit ieri un tanar frumos.

 

O zi printre oameni

Mi se intampla sa aud recent fraza: “Mie nu imi plac oamenii!”. Si raspund de obicei cu “Stiu, uneori nici mie!”.

Am repetat de multe ori in minte scenariul SF arhi-cunoscut in care ma trezesc intr-o dimineata si imi dau seama ca oamenii au disparut.
Initial as fi terorizata, infiorata, confuza si probabil in pragul nebuniei. Dar cu toate astea, mi-ar ramane o eternitate pentru mine si numai pentru mine.

Trecand peste eternitatea mea egoista, eu am nevoie de oameni. Si nu ma refer la nenea de la Electrica, fara de care nu as reusi sa aprind becul seara, si nici macar la fermierul dintr-un sat uitat, care are grija sa culeaga mere din care eu voi manca apoi o delicioasa placita. Am realizat ca oamenii in  sine nu sunt piese dintr-un lant al slabiciunilor. Poate ca e putin aiurea spus, dar eu nu am nevoie de oameni pentru ca am nevoie.

Oamenii nu sunt pentru mine simple obiecte sau masinarii, ci personaje minunate care imi populeaza mintea si regatul imaginar.

Cand eram copil obisnuiam sa cred ca sunt suficiente personaje animate sau actori pentru lumea imaginara in care evadam de fiecare data cand aveam ocazia. Era suficient sa fiu treaza ca mintea mea sa deruleze voluntar scenarii.

Desigur, mi-am dat in cele din urma seama, ca totul era… total impersonal si ca am nevoie de oameni. Simteam in sfarsit nevoia scenariilor cu oameni in detrimentul personajelor inchipuite.

Voit sau nu, ma gandesc in fiecare zi mai mult la oameni decat la filme, carti sau franturi din locuri imaginare. Si nu sufar neaparat de nostalgia aia batrana a amintirilor ci mai degraba tratez orice amintire ca pe o reintoarcere in trecut, urmand apoi sa recreez realitatea de atunci.

Mi s-a intamplat odata sa fiu la supermarket. Nu imi place ceaiul in mod special, dar il beau pentru ca ma simt intr-un fel burgheza. Arhitectul mintii mele construieste instant un conac de secol 19 intr-o  dupa-amiaza calduroasa de octombrie. Ma vad stand dreapta intr-un jilt confortabil in timp ce in cana aburinda de ceai tocmai mi-am pus un cub de zahar.

Scenariul burghez imi da o stare de bine interior asa ca intind aproape involuntar mana spre o cutie de ceai englezesc. Cuvantul English ma duce instant cu mintea la profesorul meu de engleza din liceu si la o conversatie pe care am avut-o demult despre Alice in Wonderland si Lewis Caroll. Reiau conversatia in minte si o dezvolt si ma gandesc ce as fi putut acum, dupa atatia ani, sa ii spun  nou, sau interesant si pana la urma la ce concluzie am fi ajuns. M-am pierdut in ganduri si idei pana cand eram aproape de casa.

Unul din scenariile mele favorite este cel de apocalipsa personala. Eu si ceilalti, intr-o zi cu totul si cu totul comuna. Dar daca unul din monstrii mei imaginari evadeaza in lumea cotidiana cum vor reactiona ceilalti? Ma vad aproape intotdeauna eroul si pe ceilalti domnita la anaghie.

Dincolo de paienjenisurile de scenarii fantastice sau nu, se ascund gandurile simple si frumoase. Mi se intampla sa ma gandesc la oameni dragi fara sa depan amintiri sau sa derulez filmulete imaginare. Simple imagini, esente sau sunete sunt suficiente sa ma faca sa ma simt…vie.

 

Exista si nebuni frumosi

Cum traim intr-o lume cu nebuni violenti, analfabeti si nesimtiti (cat de real e Leatherface), sinucigasi goi si adolescenti confuzi (si atat) m-am gandit ca  mi-e sila si vreau sa gasesc ceva fascinant si frumos in tenebrosul mintii umane. Asa ca i-am gasit pe ei. Nebuni frumosi in film si carte.

Intelectuali rasati, artisti, matematicieni inchisi in universul numerelor complexe, nebunii ideali ar trebui sa fie in definitiv fascinanti si sa imi inspire sentimentul ala de luciditate bolnava.

Din postura mea de observator, ar trebui sa ma declar complet confuza caci as realiza ca logica nebuna, este in definitiv…o logica. M-am gandit de multe ori ca si eu sunt o Clarice si aveam candva sa il cunosc pe Dr. Lecter si poate ca as fi uitat de monstrul nebun si m-as fi gandit ca in definitiv…poate si raul e un punct de vedere.  (p.s. inca nu l-am cunoscut pe Dr. Lecter).

Nebunii in fictiune sunt o necesitate a exprimarii exceselor sau a obsesiilor. Uneori se intampla sa fie victime ale societatii sau ale stresului cotidian (ca tipul din “Fight Club” sau recenta Nina din “Black Swan”). De aici necesitatea de un alt sine mai puternic, mai practic sau mai senzual. Uneori si eu as fi vrut sa il cunosc pe Tyler Durden si sa invat de exemplu…sa fac sapun. Practic, nu?

Unii nebuni sunt cu adevarat frumosi dar ar trebui tinuti in custi. Pur si simplu il iubesc pe Jack Torrance (recunosc ca inclin spre personajul din film fata de cel ceva mai sufletist din carte). Si mai recunosc ca daca barele custii ar fi cu adevarat groase as pune-o undeva, alaturi de romanele ei Misery, chiar pe Annie Wilkes.

Trecand din zona nebunilor frumosi din custi, mi-as indrepta atentia spre zapaceala aia de nebunie adolescentina. Ma fascineaza universul ala de fetita pierduta in taramul iubirilor imaginare. Adolescenta sau tanara confuza traieste intr-un palat fermecat, unde e iubita de intreaga curte regala, calatoreste peste mari si oceane pe spuma valurilor si cel mai probabil sfarseste ziua in bratele unui print. Cum sunt aparent inocente, frumoase si delicate o sa le numesc pur si simplu printese pierdute. Si cateva printese pierdute care m-au facut sa simt starea aia de confuzie si tristete dulce: fetele din “Sinuciderea Fecioarelor”, Pauline si Juliet din “Heavenly Creatures” si nu in ultimul rand personajul Winonei Ryder in “Girl Interrupted“.

Nebunii mei preferati: Hannibal Lecter, Jack Torrance si dintre doamne as alege-o pe Erika Kohut (victima pasiunilor reprimate din “Painista” a lui Elfriede Jelinek). Concluzia: geniul si obsesia creeaza monstrii frumosi (in fictiune desigur ).

 

Bucurestenisme

Caldura mare, mon cher! Caldura asta tare-i pacatoasa cand se combina cu praful, poloarea si sictirul general. Afecteaza sanatatea, dilata venele si mintea. Micile celule cenusii se zbat disperate, si se simt precum o bucata de ciocolata uitata pe masa din bucatarie, langa aragaz. Intr-un final ajung sa se prelinga si dau intr-o mentalitate din aia de je m’en fiche.

Si cum suferinta e un fel de lant pacatos si dureros, bucurestenii incep sa se manifeste si ei conform micilor celule cenusii. Se scurg pe strada, se tarasc, se imping in autobuz, lesina pe infernul de asfalt la 2 la amiaza si la un moment dat clacheaza si o iau…cum sa spun eu, putin pe aratura.

Era sambata dupa-amiaza, asa spre seara, si metroul gol era cam singurul loc unde simteai ca ti se usuca putin transpiratia de pe spinare. Scoteam cuvinte lenese catre un amic iar el ma acompania in agonie. Dormeam pe noi. Pana si fetita de vizavi o lasase pe Barbie sa atarne goala de-un picior. Barbie zambea fericita. Ei bine…she’s from plastic, it’s fantastic!

La Gara de Nord am avut cu totii un soc de proportii. Eu si amicul meu ne-am trezit brusc din amorteala iar Barbie a cazut in cap. Uite-asa din senin, ne-am pomenit cu o nunta in vagonul de tren. Nuntasii chiuiau fericiti iar mireasa zambea fortat, caznindu-se sa nu mature chiar tot Metrorexul cu fusta de printesa ce capatase o tenta gri deschis. Si s-au pus in genunchi si-au incins o hora pe Trandafir de la Moldova. Ea facea pirute si se invartea haotic intre nuntasi.

Nenea paznic mai mai ca se freca la ochi si le-a zis cand s-au oprit sa se pozeze cu decorul de intre statii, ca stiti, nu prea aveti voie sa faceti poze in metrou. Nasu’ mare, probabil, i-a zis “Sa traiesti breeeeeeeeeeeee!“. Au coborat la prima si nu m-am prins daca au urcat la suprafata sau au cautat urmatorul tren in care sa horeasca.

M-am dus zilele trecute pe la Diverta. Imi place acolo. De fapt imi place atat de mult incat imi vine sa imi iau un cort si sa ma mut undeva prin zona aia unde sunt carti cu panseuri ale celebritatilor de la noi (ca si asa nu le citeste nimeni si e mai mult spatiu pe acolo). Mintea imi vuia de caldura, si cativa neuroni care se topisera deja imi dadeau senzatia aia de imobilitate faciala botoxata. Nu am schitat niciun zambet nici cand in RATB o doamna i-a interzis controlorului sa  i se adreseze pentru ca vorbeste gratuit. Si nici macar nu m-am simtit prost cand am vazut un bunicut ( da, bunicut fara a in coada) care purta sandale ca ale mele. Cred ca am strans putin din degetele de la picioare si apoi le-am lasat sa se relaxeze in praf.

Revenind la micul meu paradis numit Diverta, cascam gura pe la raionul de jocuri. Nu ca m-ar interesa in mod deosebit si nici nu sunt genul care sa caste gura la carcase colorate, dar se intampla sa caut ceva. Si daca vorbim de intamplari, neuronii mei care lesinasera putin s-au trezit brusc la auzul urmatoarei discutii care m-a facut sa-mi curbez buzele intr-un zambet smecher, ce ascundea de fapt o iminenta criza de ras sanatos.

Mama se plimba de manuta cu cei doi copilasi (~ 7-8) care se uitau fascinati la raionul de jocuri. Unul din micuti aproape ca se ruga in genunchi de mama sa ii ia un expansion pack de Sims. Mama i-a taiat-o brusc si sec, putin iritata: “Lasa ca nu-ti mai iau eu joc. Am vazut eu ce faceti voi acolo. Faceti sex. Am vazut eu cum fac aia sex.” El a intervenit fara sa lase loc de pauze:” ăăăăăăăăă…..nu, ca noi defapt ne luam animale si le crestem…Hai ma mami!“. Mami l-a tras furioasa dupa ea si i-a lasat pe amandoi cu ochii in soare.

 

S-a stins un om…mic

Ei bine, orice protest are cel din urma o rezolvare si o finitudine. Aici (Spintecata si arsa de vie) si mai recent aici (Saptamana mare la bloc) va povesteam despre ce monstru salasluieste deasupra mea. Ei bine, dragii mei, a crapat manelistu’.  Da, e adevarat, a dat peste el masina si acum e la 2 m sub pamant.

Am ramas intr-o stare ciudata de cand am aflat. Jumatate din mine e intr-un “yeey” perpetuu, caci nu o sa mai am parte de bunici batute, de taieri Kill Billiene pe holul blocului, de onomatopee lautaresti la 7 dimineata si de vesinicul baga-mi-as intelegeti voi ce, de 3 ori pe minut. Cealalta jumatate regreta ca un tanar de 21 de ani nu mai e…dar asta-i viata. Sunt suficienti cam 6 ani de blesteme ca sa-ti moara vecinul si acum ma simt putin vinovata. Nu o sa mai injur niciodata pe nimeni, promit!

Si ca theme song…oh well… strange but true!

 

Masacru la Mall

Abia asteptam ziua de azi. Imi intiparisem data in propriul calendar de evenimente “first time“. Prima zi de scoala, primul tricou negru, primul ochi vanat, primul animal de casa, primul sarut…si lista poate continua cu foarte multe “prime”. Si azi avea sa fie o prima…primul 3D, My Bloody Valentine. In continuare, frumusetea unui “daaaar”…

Sala de cinema pe jumate plina, 5 minute de munca a stergerii lentilelor ochelarilor magici 3D, un tarnacop aruncat aproape de “propria-mi tampla” , un oarecare simt umoristic care probabil m-ar fi facut sa scot filmul din categoria pur si simplu jenant si…surpriza. Totul se opreste. Sala ramane uimita..”Nu-mi spune ca trebuie sa puna cd-ul 2, spune prietenul de langa mine!”. Chicoteala se infunda repede cand o domnisoara intra panicata in sala strigand “Va rog sa evacuati de urgenta cladirea!”. Nu stiu ce sa cred, afara de faptul ca e o alarma falsa de bomba, sau poate nu… Imi vin rapid in minte imagini din “Dawn of the Dead” si “Die Hard“. O multime panicata, o situatie extraordinara…oare cum o sa ma comport eu? Iesirea din caldire se face fara accese de panica si ma trezesc afara. Ca orice roman scartan incep sa ma gandesc la banii si bilet si ne decidem sa revenim in cam o ora ca sa vedem daca totusi mai putem reveni in sala de cinema.

In fata cladirii politie si ambulanta. La etajele superioare un cuplu isi bea linistit cafeaua, iar doamna Jeni de la manichiura inca pune strasuri pe unghiutele unei blonde. Ne decidem si noi sa reintram in cladire caci politia pare un simplu decor. La cinema e coada…dar cozile au iz de comunism pe care am inteles de ce il adora batranii. Barfa! Am aflat ca de fapt si de drept niste gentilomi temperamentali s-au duelat direct in mall. De aici rani, taieri, panica si evacuarea totala a cladirii. Cand ajungem in fata aflam ca nu intra la spectacole decat cei care aveau bilete dupa ora 19.

Suntem trimisi la casa de bilete…unde toata lumea e suparata. Un tip isi ameninta prietenul cu procesul de mictiune iar un cuplu ceva mai in fata…se iubeste de zor. Domnisoara din fata afla ca poate opta doar pentru un spectacol la o ora tarzie si o intreaba pe casiera daca ii va plati ea taxiul de intoarcere spre casa. O fetita se inghesuie in fata…vrea doar sa stie daca mai sunt locuri libere la “Hotel pentru Catei“.

Reusesc sa ajung in fata…ii explic ca vreau sa intru la spectacolul de la 7, chiar daca au trecut deja 20 de minute. Nu poate, normal. Banii nu mi-i mai pimesc inapoi si am doar optinea de a merge la un alt film. Inca imi sunt clare cuvintele fetei de la casa de bilete:”Dar nu vreti la mirese….”.