Experienta Londra

M-am ascuns in cochilia mea si am refuzat sa revin la obiceiurile virtuale de alta data. In definitiv e greu sa reintri in rutina dupa ce iesi pur si simplu din toate tiparele in care ai fost strans, inghesuit si consemnat. Insa uneori revenirea la procesul de reluare e placut si aduce involuntar pe buze un fel de zambete cu aroma de parfum de epoca! Stiu ca nu traiesc atemporal sau crepuscular, dar cum tot ce povestesc azi e o reluare frumoasa a ceea ce a fost acum putin timp, imi aduc fortele si imi promit ca o sa zambesc.

Ca sa incep cu concluzia: am fost la Londra si mi-a placut! Mi-a placut atat de mult incat mintea mea a trecut de barierele traditionaliste si de urile cronice fata de ipocritii care se lafaie in strainatate pe banii parintilor si se plang ca le e dor de tara, si m-am decis ca intr-o zi sa ma mut acolo. Prima impresie…ar fi ca intr-o comunitate verde de Sims in care cred ca m-as simti minunat chiar daca nu as apasa Ctrl+Shift+C si as scrie Motherlode din juma in juma de ora.

Londra e frumoasa pentru ca te copleste, te prinde in multimea care se indreapta grabita pe strazile care duc catre taramuri din nicaieri, care se sting in alei intunecoase, strampte si jilave. Totodata, Londra e maiestoasa si te lasa cu ochii cascati larg in soare, sau, mai bine spus, de cele mai multe ori in… ploaie.

Poate ca metaforele mi-au fost inutile, sau poate ca pur si simplu sunt un care a calatorit putin si sufera de acel jubileu febril ori de cate ori are ocazia sa iasa din rutina gri in care e scufundat. Revenind la paradisul vizual prin care s-au plimbat ochisorii mei, povestea e lunga si eu am timp destul .

Ca sa incep cu inceputul, am aterizat noaptea si am avut impresia ca orasul era cuprins de ceata si adormit. Desigur, m-am inselat, si am descoperit ca noaptea Londra e un oras mai animat decat Lipscani, cand e reducere la shaorma. Metroul noaptea pulseaza de aceeasi viata ca si in mijlocul zilei. Afisele colorate care invita bruma de cultura din creier la musicaluri, piese de teatru si filme m-a derutat si m-a facut sa ma simt oarecum intr-un tunel labirintic. Catacombe colorate. Metroul din Londra e mic, inghesuit si colorat. Nu cred ca as putea sa il descriu mai bine.

Vorbind de labirinte inghesuite, intreaga arhitectura londoneza mi se pare ca respecta tiparul. Poate ca inca e un trend victorian, dar efectul e garantat. Am simtit in nari si in minte parfumul de epoca de alta data.

Ce e de vazut? Cam tot. Tot cred ca e cel mai bun cuvant. Numai ca inainte sa spui tot trebuie sa te gandesti la timp. Pentru mine nu a fost un factor asa de favorabil, asa ca m-am zbatut cat de mult am putut si am tras de picioarele care incapatanau sa doara si tanjeau dupa repaus. Si cum nu vreau sa fac neaparat o enumerare lunga cu am vazut aia si aia si aia, o sa ma opresc asupra doua obiective turistice cu totul si cu totul altfel: The London Dungeon si Madame Tussauds.

Motivele mele sunt extrem de subiective: sunt un iremediabil iubitor de horror si vroiam sa imi vad niste idoli, chiar daca erau de ceara.

Despre The London Dungeon nu stiam decat ca e un fel de casa a groazei si ca iubitorii de senzatii tari se declara de cele mai multe ori incanti de expereinta teminitelor. Mi-a placut atat de mult incat as vrea sa imi fac o traditie de vizitare a caselor groazei, sau poate intr-o zi, sa deschid una in Romania. Povestea din The London Dungeon incepe in etapa intunecata a istoriei, ciuma nagra si marele incendiu. Asistam la o autopsie a unui chirurg dement, suntem improscati cu “sange”, ne pierdem prin labirinturi de fum si oglinzi si ajungem in camera torturilor. Urmeaza simbolurile horror londoneze: Sweeney Todd, Jack the Ripper sau Bloody Mary. Ce e The London Dungeon de fapt si de drept: o calatorie interactiva, in care actori te poarta pe culoare intunecate si sinistre incercand sa iti bage bine de tot frica in oase. Ce e sigur: I had the fun of my life!

Madame Tussauds: wow, pur si simplu wow! E putin dubios sa te holbezi in ochii albastrii a lui Brad Pitt, sau la gheata din paharul lui Sean Connery. E mult mai iesit din comun sa stai la masa cu Tiffany sau sa treci si tu pe langa semnul hotelier Bates Motel. M-am simtit pur si simplu incantata, la nivel din ala atat de ridicat incat nu mai stii ce sa faci afara de a zambi larg, si a te exterioriza zgomotos de fiecare data cand un nou idol de ceara iti zambeste dupa colt. Flebetea mea: coltul cu eroi Marvel! E aici nu a mai contat ca am putin peste 20 de primaveri si mi-am facut loc printre prichindei ca sa ma pozez si eu cu Wolverine, Iron Man sau Nick Fury. Statuile de ceara sunt remarcabile si pentru cateva clipe chiar m-am simtit printre eroii Marvel, la propriu.

Si cum orice amintire frumosa se termina cu poze, iata cateva care surprind ce a inseamnat Londra pentru mine:

 

Ce e la tv dupa 12

Sambata seara. Majoritatea dintre voi probabil ca sunteti fie intr-un pub cu prietenii, fie la film, fie pe mess, fie scufundati in comoditatea patului conjugal, fie la o plimbare romantica admirand Carul Mare. Dar cati dintre voi ati petrecut sambata seara la tv?

Era trecut de 12 si zaceam pe canapea in nemiscare. Priveam tavanul negru si m-am trezit la realitate brusc atunci cand mi-a cazut din mana telecomanda de la dvd player. Vazusem “Lady in a Cage” si contemplam asupra efemeritatii vietii umane, dragostei sufocante, custii cu bare invizibile a mortii. Am scuturat brusc din cap si mi-am zis wtf, it’s saturday night! Am luat telecomanda si m-am aventurat in jungla programelor tv.

Deci totusi, ce poti sa vezi la tv sambata seara? Iata o lista bine structurata in functie de preferinte:

Filme – dupa 12 se intampla sa dea la tv filme bune (adica din alea la care pun rating cu 12 pentru ca se adresseaza oamenilor cu ceva mai mult de 12 neuroni in cap). Prioritatea mea no. 1 azi noapte a fost “Fido“, o satira superba asupra umanitatii, a carui actiune se petrece undeva intr-un univers paralel, in anii 50, cand oamenii folosesc zombie dresati pe post de valeti sau, animale de companie. Multumesc pe aceasta cale celor de la National TV, care dau si altceva afara de emisiuni cu prosti sau divertisment pentru gospodine. Ca in orice lucru ce merge bine exista un mare DAR…pauza publicitara, care te enerveaza, plictiseste si te face sa butonezi telecomanda in timp ce misti nevrotic din picior.

Am descoperit pe PRO TV Disturbia. Un nou plus din partea mea pentru ca s-a facut saltul de la filme cu Segal si alti grei ai artelor martiale, sau blockbustere pe care le-a vazut toata lumea de cel putin 3 ori. Pacat insa ca am o prejudecata nesanatoasa despre Shia LaBeouf, ce ma face sa schimb canalul dupa maxim 30 de secunde dupa ce il vad prestand pe ecran.

Emisiuni pentru popor – Noi romanii iubim cantarile nocturne si proaste pentru ca ne readuc in suflet sentimente de patriotism inexplicabile, sau zambete melancolice ce ne amintesc de vremurile cand stateam la cozi interminabile pentru pui de Crevedia. Pe un oarecare TVR (sa fie el 3 sau International) doamna Corina Chiriac canta. In spatele ei o multime de doamne purii se misca ritmat, amintindu-mi de paradele celebre din 23 august, din minunatii ani 80. Pe un alt post romanesc ne putem bucura de un concert Andra. E filmata pe rand artista si apoi publicul. Cel din urma e apatic si cu o veritabila expresie de blank pe fata imi aminteste brusc de hoardele  mele de zombie. Schimb brusc pe National sa vad daca nu a reinceput filmul meu, dar nu am parte decat de reclama carbogazoasa cu fata imparatului ghetii si baiatul imparatului de foc. Schimb canalul boscorodind.

Porn – Inevitabil, butonatul excesiv al telecomenzii conduce si catre posturi ale placerii interzice. Eu prind 3 canale porn si in cele 5 minute scurse din viata in care am privit la ele am identificat 3 mari categorii de filme.

Pornoul intelectual – incepe intr-un birou cu carti pe perete, repet carti (sau cel putin coperti de carti). El si ea sunt imbracati business si discuta filozofii marunte despre viata si univers. El ii spune ei sa inchida ochii si sa isi puna o dorinta: if you could get anything in the world what would it be? Ea spune sec: a hard c**k. El vine spre ea si incepe sa se deschida la slit. Next!

Pornoul romantic – e filmat in sepia cu usoare nunate de roz pe camasa ei de satin. Parul i se unduieste in vant si daca ar fi avut o esarfa in mana mi-ar fi amintit de Top Gun. Lui nu ii flutura nimic pentru ca e chel. Scena de intro romantic se incheie poetic intr-un fade in. Scena doi se deschide brusc fara camasa de satin. Next!

Pornoul muncitoresc – e ala pentru oamenii de rand facut in asa fel incat sa nu te simti prost daca nu esti intelectual sau nu arati ca un model romantic. El e puriu, are fata ridata si ocazional taiata, iar ea departe de 90-60-90. El repeta periodic, la intervale de 5-10 secunde, Oh Yeah (da, am cronometrat). Fata robotica si vocea metalica mi-au amintit de un Terminator… terminat. Next!

Porno pentru femei – as vrea sa spun ca fabulez, dar am descoperit ceva pe Romantica ce merita impartasit. O duduie mima orgasmul in timp ce un individ o spala pe cap la chiuveta. Orice comentariu cred ca este de prisos! Blank face.

Leaganul poporului – aka OTV. Am aflat in cateva secunde ca exista o casa in Iasi bantuita de strigoi si fantome. Invitata – proprietara, care a afirmat printr-un flux de deci-uri ca un strigoi i-a spart o teava. Mai jos de sonajul zilnic cu Credeti ca… DA/NU? scria ceva de Boc si Nastase. Sincer, cine avea rabdare sa citeasca, fie el si un rand jumate?

Politica de la miezul noptii -  posturile de stiri dau probabil elucubratii politice in orice zi, dupa 12 (sau reminescente ale aberatiilor de peste zi). Nu am foarte multe detalii despre discursurile politice pentru ca sincer mi se pare insultator sa ma uit pe Realitatea, sau cel mai rau pe Antena 2 (postul oamenilor care isi manifesta public ura convulsiva fata de Basescu). Da, ii uram pe toti, de ce e nevoie de niste nervosi de miez de noapte care sa ne reaminteasca de asta?

Orice altceva – Speranta TV si Trinitas pozitionate strategic (?) langa Hustler. E oarecum logic, credinciosul se spurca si apoi da un post inapoi la sfanta liturghie.

Posturi cu animale – sincer cine ar vrea sa vada babuini in copaci la 12 noaptea?

Posturi de muzica – Flebeti pentru popor: Etno, Favorit, Taraf si mai nou, Manely. Cu bonus ca pe Taraf e Fata de la Miezul Noptii, emisiune studiu psihologic asupra unei domnisoare care arunca textile de pe ea pe muzica lui Florin Salam. Ritmuri de Bamboo: Utv, Kiss Tv si variatiuni pe aceeasi tema – aka, posturi la care rezisti auditiv 10 secunde.

Era in jur de 1 cand am adormit pe Odiseea Spatiala a lui Kubrick, de pe Cinemax. Uitasem de Fido si de zombii mei si pluteam si eu in spatiu. M-am trezit relativ repede si am iesit din jungla televizata. Ce aventura!

 

Scene memorabile din filme

Cum prin minte mi se deruleaza continuu secvente frumoase, traite, vazute sau imaginare, m-am gandit “sa pun mana pe pana” si sa imi fac un mic inventar. Scene memorabile din filme, pe care le-am revazut, adorat si la care imi place sa ma gandesc atunci cand am nevoie de un strop de buna dispozitie:

10. Go Fuck Yourselves

Probabil surpriza anului pentru mine a fost X-men First Class, de la care asteptam o imensa dezamagire. M-am bucurat enorm ca m-am inselat si sincer nu m-am gandit ca o sa imi placa atat de mult. Scena de jos, un cameo inofensiv al lui Wolverine, e unul din elementele sare si piper ale filmului. Am ras 10 minute in sala de cinema si apoi singura in metrou. Priceless!

9. She is my sister and my daughter

La putine filme mi s-a intamplat sa raman la propriu ca la dentist. Chinatown l-am vazut destul de tarziu si, suferind de incapatanarea mea de avantare intr-un necunoscut cinematografic, nu am vrut sa stiu nimic dinainte despre el. Scena de mai jos concentreaza perfect esenta de atmosfera noir, cu un detectiv indragostit de o femeie misterioasa ce ascunde un secret cumplit.

8. Scena de lupta din The Fifth Element

Probabil ca multi am trecut prin etapa aia in copilarie cand pur si simplu ne ridicam de pe canapea in timpul unui film. Scena lupta a lui Leeloo pe muzica divei, din The Fifth Element, mi-a transmis mereu sentimentul ala de energie pura care pulseaza in vene atat de tare, incat trebuie sa te ridici, eventual sa iti inclestezi mainile sau pur si simplu sa sari fericit, incercand sa atingi tavanul cu mana dreapta.

7. Scena sarutului din Lolita

Daca ar exista cuvinte pentru a putea descrie emotia dragostei atunci probabil ca s-ar transpune grafic in scena de mai jos. Humbert Humbert urmareste neajutorat cum Lolita e obligata sa plece in tabara de vara. Ea pur si simplu tasneste din masina si vine sa isi ia ramas bun de la el. Am simtit si eu cat de mic si de neputioncios, deopotriva fermecat si beat de iubire este barbatul in urma celebrului sarut.

6. Scena visului din Stalker

Mi-a fost relativ greu sa aleg o scena anume din Tarkovsky, daca ar fi fost dupa mine as fi pus tot filmul (nota de subsol, din Stalker nu e de vazut o scena memorabila ci absolut tot). Scena visului inglobeaza motivele clasice ale lui Tarkovsky, iar notele sumbre de sepia subliniaza starea de reverie, singuratate si raceala.

5. Tangoul

Scena dansului din Scent of a Woman e atat de psionala si de frumoasa incat cred ca e suficient sa spun tangoul pentru a o introduce. Al Pacino orb si un ultim tango cu o femeie frumoasa.

4. Dalida si Les Amours Imaginaires

Xavier Dolan m-a cucerit recent pentru ca face genul ala de film liric, putin suprarealist, combinat cu momente muzicale perfecte. Scena din Les Amours Imaginaires, cand el si ea se pregatesc pentru intalnirea cu baiatul pentru care au amandoi sentimente, cu Dalida pe fundal, mi se pare atat de frumoasa si de tinereasca incat aproape ca ma simt romantica.

3. Dragoste in vopsea

Primul contact pe care l-am avut cu Xavier Dolan a fost scena de mai jos (din J’ai Tue Ma Mere), la care am dat replay de nenumarate ori la rand. Consecinta imediata, am vazut filmul si apoi m-am intors la scena mea preferata. O secventa cromatica superba, o scena intensa si frumoasa. Pasiunea e intr-adevar multicolora.

2. Prolog Antichrist

Daca sublimul ar avea grad de comparatie atunci as atribui superlativul pentru prologul de la Antichrist. De o liricitate iesita din comun, si avand in spate acorduri din muzica de Handel, Lars von Trier surprinde perfect esenta de stare de reverie, pasiune, sex si tragedie.

1. Mireasa vs cei 88 membri Yakuza

Si daca tot vorbeam mai sus de energie pura care imi pulseaza prin vene, scena de lupta din Kill Bill (vol 1): mireasa contra cei 88 de membri Yakuza imi produce un sentiment nou: stiti povestile despre cei carora le lipseste un membru si cu toate astea il simt activ, acolo, la locul lui? Exact asta simt si eu in legatura cu o sabie de samurai, de fiecare data cand urmaresc scena de jos. Sange, energie si o sabie de samurai . Unele momente sunt uneori perfecte.

 

De ce mi-a placut la Bon Jovi

10 iulie ora 18:00. Lumea se scurgea in siruri indiene interminabile spre Piata Constitutiei. Dudui cu pantaloni mult prea scurti spuneau pardon in timp ce te calcau cu nesimtire pe batatura de la degetul mic cu bicileta inchiriata. Sudoarea mi se scurgea deja pe sira spinarii si injraturile curgeau deja lant prin jumatate de gura. Blestemam caldura, babutele care stateau pe bancii, cozile la toaletele publice si copiii wanna-be rockers care beau Timisoreana pe iarba.

Intrarea s-a facut pe sistemul cireada de vita, ca si la AC/DC. Peste circa 30 de minute, cand reusisem sa trec de cele doua porti de control si transpirasem deja cam orice textila care imi acoperea corpul, am reusit sa vad intr-un final imensa scena pe care aveau sa concerteze Bon Jovi. Lumea forfotea deja, se agita, canta It’s My Life sau se imbulzea la coada la jetoane, bere si hot-dogi prosti. Parintii cu copii impartaseau cu emotie si bucurie eforia celor mici, fanii infocati se compactaserea deja cat mai aproape de garduri, iar domnii cu iubi-uri roz si blonde care se plangeau ca le-a intrat toculetul in asfalat, purtau deja dialoguri disperate cu Dumnezeu.

Am reusit sa imi gasesc un loc relativ decent undeva in prima jumatate de la Normal Circle. Pentru ca nu sunt extrem de inalta si nu port bocanci cu talpi inalte, m-am multumit sa vad mai mult sarit performata trupei romanesti Stllborn. Romanii au sunat bine, vocalul feminin a fost suficient de puternic incat a strabatut peste 50.000 de voci care se antrenau in discutii despre emotia dinaintea unui mare concert. Nimeni nu a venit de fapt sa ii vada pe Stillborn, dar asta nu inseamna ca au fost ignorati sau au dezamagit.

Cu toate ca ma asteptam la vedetismele de rigoare, Bon Jovi si-au inceput recitalul cu o punctualitate pe care am intalnit-o aproape doar la trupele nemtesti. Raise Your Hands, piesa ce a deschis concertul, a reusit sa ridice in aer 50.000 de perechi de maini. Au urmat You Give Love  Bad Name si Born to Be My Baby.

Apogeul primei parti de concert este atins in momentul in care Jon Bon Jovi decide sa ii dea publicului ceea ce astepta probabil de la primele acorduri: It’s My Life.

Publicul canta la unison pe Runaway, Keep the Faith, Bed of Roses si mai tarziu pe Wanted Dead or Alive, Always si Living on a Prayer.

Bon Jovi nu mi-au placut in mod special pentru ca am stiut ceva mai mult de jumate din piese sau pentru ca mi-au marcat in vreun fel sau altul o perioada din viata. Spunand adevarul adevarat eram o adevarata novice in legatura cu muzica lor. Da, le stiam piesele pentru ca sunt catchy, dar nu am avut vreodata momente revelatoare Bon Jovi. Nici despre Richie Sambora nu stiam nimic fara de faptul ca abia a iesit de la dezintoxicare.

Am fost si eu in gloata aia mare de oameni care s-a dus pentru ca erau legende si nu se poate domne sa-i pierzi in concert. La sfarsitul concertului am simtit nevoia vitala sa fac o plecaciune mare in fata trupei pentru ca…ei bine, pentru ca au meritat fiecare banut din cei 186 de lei pe care i-am dat pe bilet.

Bon Jovi au cantat 3 ore fara pauza, fara discursuri nejustificate si penibile si fara momente de solo-uri de chitara preluginte ale lui nenea Sambora ( ca domnu’ Jon sa aiba timp sa-i dreaga vocea si sa schimbe camasa dupa fiecare piesa). Bon Jovi au avut un concert impecabil, fiind egalati ca si prestanta si calitate, probabil doar de AC/DC.

Ecranul imens (de cam 40 de m am inteles) din spatele trupei, a venit in ajutorul celor imbulziti intre oameni transpirati si baieti de 2 m. Da, chiar am reusit sa zaresc destul de bine panoul urias si cu putin noroc i-am vazut de cateva ori pe scena, camasa turcoaz a lui Jon.

Si cum imi place sa fiu o persoana polivalenta, concertul Bon Jovi mi-a adus amintiri, indragite sau nu, despre publicul roman.Daca la concerte obisnuite de rock am intalnit specimenul autohton e roacker imbrancitor, care prefera sa te improaste cu pleata odorizanta si sa iti dea un umar asudat in semn de respect, la Bon Jovi am intalnit o noua specie de spectaror: romanul horist. Acesta din urma, prefera sa se impinga in tine chiar daca e asudat si pe umeri poarta un tricou de nailon ce degaja mirosuri… neplacute.

Romanul horist se simte excelent pe It’s My Life, impreuna cu fratele sau, romanul care filmeaza concertul cu camera VGA a telefonului, domnisoara cu pantofiori cu toc si doamna in varsta care nu te lasa sa stai in fata ei pentru ca a fost operata la genunchi.

Trecand peste inconvenientele autohtone, mi-a placut la Bon Jovi cu toate ca nu ma asteptam. Si pasind peste snobismele cu iz superficial de cultura, care declara ca muzica adevarata canta despre Tolkien, moarte si oameni mistici ca Varg Vikernes, ma declar complet multumita pentru ca inca o data mi-am demonstrat ca pot sa scap de prejudecati. Felicitari! S-a meritat.

 

Rammstein – cel mai incendiar show din Romania

Vestea veniri trupei Rammstein a fost pentru mine la fel de tulburatoare si de fascinanta ca si cum as fi aflat brusc, peste noapte, ca sunt mostenitoare tronului Angliei. Trecand peste socul initial, mi-am luat bilet  si am asteptat cu sufletul la gura ziua de 27 iunie.

Ziua mea de aur a sosit intr-un final si m-am trezit la 10 dimineata framantandu-mi mainile. Parca timpul trecea cu incetinitorul si eu nu mai aveam rabdare.

Totul a inceput pe la orele 16:30 cand am ajuns si eu la Soniosphere. Mi-am dorit destul de mult sa ii vad pe Anathema, chiar daca nu sunt un fan atat de infocat. Ca sa rezum Anathema intr-un singur cuvant, cred ca cel mai potrivit ar fi carismatici. Sincera sa fiu nu ma asteptam la o prestatie atat de vie si de frumoasa pentru o trupa care canta in general o muzica destul de melancolica. Mi-a placut nesperat de mult A Natural Disaster (in special ea) chiar daca nu e un best of Anathema. Cu toate astea, prestatia mi s-a parut oarecum neterminata si nu am inteles nici pana cum de ce au inceput dupa un cover dupa Led Zeppelin.

Nu stiam aproape nimic despre Stone Sour. Mi se spuses doar ca sunt misto si ca suna bine. Nu pot sa zic ca Stone Sour mi-au placut in mod special, fiind de o agresivitate pe care eu una nu o gust, dar au fost cu adevarat o portie de energie. Solistul, Corey Taylor, este pur si simplu neobosit, un vulcan uman care nu se sfieste ca in mijlocul spectacolului sa arunce cu sticle (de plastic ce-i drept) in public.

M-am bucurat foarte tare cand am aflat ca o sa am ocazia sa ii vad pe Alice in Chains live. Sincer, eram destul de sceptica in legatura cu vocalul. Dupa moartea lui Layne Stanley nu am vazut cu ochi buni Alice in Chains. Adica, tocmai murise o legenda a groungeului, ce sens aveau sa mai continuie? Ei bine, William DuVall, noul vocal, a sunat pur si simplu electric. Si poate ca suna ciudat, dar la Alice in Chains, cel mai mult mi-a placut backing vocals-ul, un fel de ecou care facea ca DuVall sa sune aproape aproape metalic. Din playlist nu au lipsit piese ca: Check My Brain, Again, Them Bones sau Rooster.

Intre noi fie vorba, inca de pe cand Alice in Chains isi incepusera prestatia incepusem sa fierb, caci imi dadusem seama ca e deja 7 seara. Mai era putin, foarte putin pana cand aveam sa imi vad idolii cu proprii mei ochi (nu ai mintii de aceasta data). Si ca suspansul sa creasca, intreaga scena a fost acoperita cu o cortina neagra. Pe masura ce ora 21:15 se apropia multimea incepuse sa fiarba. Cativa visatori pluteau fericiti in aburi de alcool, iar domnii cu umeri tari se dezbracasera deja si se pregatisera de pogo.

Rammstein si-au inceput show-ul incendiar cu Rammleid, in timp ce multimea urla extaziata. Pentru prima data in viata mea nu am stiu ce sunet sa scot…sa fie un mare tipat de extaz sau sa imi strang buzele intr-un geamat de placere, in timp ce mainile imi stergeau inceputul de lacrimi de pe obraji.

Daca ar fi sa vorbesc despre Rammstein de la inceput pana la sfarsit cred ca as putea sa o tin o zi, caci entuziasm mai mare mi s-a intamplat rareori sa simt. Rammstein sunt un metal cu totul special, cu riffuri de chitara extreme, ritmuri de clape si toba agresive si melodioase in acelasi timp si nu in ultimul rand mentionez timbrul vocal cu totul si cu totul exceptional al lui Till Lindemann.

Stiam ca Rammstein sunt maestrii pirotehnici, dar in mintea mea simpla de muritor nu mi-am imaginat vreodata un show de asemenea anvergura. Deci, cum sa va spun, poate ca te astepti sa vezi flacari pe scena, te astepti sa ii vezi pe pe Richard Kruspe si Paul Landers scotand foc la propriu pe Feuer Frei, dar coregrafia piesei Ich Tu Dir Weh a depasit orice asteptari. Uriasul Till nu s-a lasat pana cand nu “i-a facut rau” la propriu claprului Flake, caci l-a luat pe sus ca pe un amarat de animal de casa, l-a aruncat intr-o cada metalica (in forma de sicriu in opinia mea), s-a ridicat deasupra lui si pur si simplu l-a incendiat.

Chiar daca sunt un fan infocat Richard Kruspe, recunosc ca inima showului de la Bucuresti a fost cu siguranta claparul Christian Lorenz Flake. Intai intunecat si alb la fata, amintindu-mi putin de Nosferatu si de mitica Transilvania, Flake se metamorfozeaza si revine pe scena intr-un costum stralucitor, alergand pe banda, ca in videoclipul piesei Ich Tu Dir Weh, si ajunge in cele din urma sa navigheze intr-o barcuta pneumatica prin multime.

M-am luptat prin multimea transpirata, tanara si foarte nelinistita ca sa ajung aproape de gard, dar efortul meu a fost rasplatit pe masura. Rammstein au reusit sa ma incalzeasca pana in maduva oaselor (am avut si momente cand m-am intrebat daca mi s-au ars sprancenele), m-au facut sa urlu folosindu-mi parti ale plamanilor pe care nici nu stiam ca le am, m-au facut sa rad, sa plang si sa ma simt ca un copil in noaptea de Craciun la Pussy, cand Till ne-a improscat cu un tun cu spuma si confetti.

La sfarsit toti cei 6 Rammstein au ingenunchiat in fata publicului roman care cerea cu ardoare inca un bis. Mi-am intins mainile spre ei si spre ecranele uriase pe care erau proiectati si am suflat un sarut catre cei 6 baieti care la propriu, mi-au daruit una din cele mai frumoase nopti din viata mea. Va multumesc!

 

Cum a fost la AC/DC

Daca m-ar fi intrebat cineva anul trecut ce parere am despre un concert AC/DC in Romania, i-as fi ras in nas si i-as fi spus: “Fool me once, shame on you, fool me twice, shame on me!“. Dar cand s-a anuntat, in decembrie 2009, concertul AC/DC din Romania, am realizat ca nimeni nu avea sa ne insele de data asta, si daca nu avea sa se intample ceva fatalist (gen sa il loveasca o molima pe Brian Johnson ca pe solistul de la Depeche Mode) atunci vom avea parte de unul din cele mai mari concerte din Romania. Si asa a fost!

16 mai 2009, ora 15:00: Plecasem de acasa purtand primul meu tricou cu AC/DC si cornitele de rigoare. Lumea se inghesuia, cu mic cu mare, sa intre deja in spatiul improvizat din fata magaoaiei. Am avut surpriza extrem de placuta sa descoper ca AC/DC e ascultat in aceeasi masura de metalisti rebeli si tatuati, dar si de familii, da am zis bine, familii intregi, care au venit chiar si impreuna cu cei mici.

Am intrat si eu in tarcul din fata scenei in jurul orei 17:00. Organizarea romaneasca a lasat ca de obicei de dorit, caci mi-a creat impresia unui imens tarc cu vite. M-am simtit exact ca intr-o mare cireada, impinsa pe porti marunte in timp ce in mana fluturam biletul.

Seara au deschis-o cei de la Down. Nu stiam pana in seara respectiva cine sunt Down sau ce canta, asa ca a fost o prima auditie. Sincer, nu pot sa dau un verdict asupra lor pentru ca in definitiv nu i-am ascultat…incercand disperata sa gasesc un loc cat mai bun in multimea deja compacta.

Pana la Iris ma calmasem deja, consolandu-ma cu un coltisor al nostru undeva prin stanga scenei. Iris…Iris…Floare de Iris… Chiar daca nu sunt o ascultatoare Iris, am ramas profund impresionata de prestatia veteranilor rockului romanesc, mai ales de caldura cu care au fost intampinati de publicul prezent.

In jurul orei 20:45 multimea fierbea. Cozile la toaletele, total insuficiente pentru 60.000 de oameni, se triplasera si veteranii berii isi faceau ultimul plin. Tensiunea si emotia (da, asta era, emotia) l-au facut pe un june sa ma impinga frenetic in cetatenii de langa. Si pentru ca si eu eram “emotionata” am rabufnit precum vulcanul din Islanda “urandu-i lucruri bune si impliniri”. Merita mentionata observatia tanarului moralist: “Se zice dracu si nu naiba! Asta seara nu ai voie sa zici naiba!”.

Ora 21:00: Ecranele din jurul scenei se trezesc la viata pe intro-ul animat de la Rock N Roll Train. Multimea incepe sa urle in extaz. Dureaza numai cateva clipe pana cand legendarii AC/DC isi fac aparatia pe scena. Prima impresie (observata de pe panou desigur): OMG! Brian is 62?? Si mai e si Angus? Oare o sa vina o zi cand nu o sa mai imi para un scolar mereu tinerel?

AC/DC a adus publicului exact ceea ce isi dorea: best of the best. Marile hituri, gen Thunderstruck, Dirty Deeds Done Dirt Cheap, The Jack, Hells Bells, Highway to Hell, Whole Lotta Rosie si multe altele, au sunat cum nu se poate mai bine, au venit cu scenarii originale (gen papusa gonflabila imensa, clopotul care s-a coborat din cer si tunurile care au salutat publicul), si cel mai importat, au adus, macar pentru 2 ore, o stare de extaz in randul tuturor celor care i-au urmarit.

Sufletul AC/DC este in mod sigur Angus Young, scolarul vesnic tanar, care m-a facut si pe mine sa ma simt o “school girl with a fantasy“. Angus e un fel de argint viu, care devine aproape hot, cand se dezbraca pe “The Jack”. Dar, mai ales, Angus e adorabil atunci cand isi face riffurile direct pe jos. Cum sa nu il iubesti?

Concertul s-a terminat cu foc de artificii si multe multe aplauze. AC/DC, WE SALUTE YOU!

 

Vampire Academy

Din multitudinea de carti cu vampiri mi-a cazut intamplator in mana Vampire Academy. Descrierea relativ interesanta (partea cu “forbidden romance” imi suna bine) si poza de pe coperta cu gagica ce aducea putin cu Angelina Jolie m-au convins sa citesc o pagina. Prima pagina m-a convins sa o citesc pe urmatoarea si tot asa, pana cand am terminat prima carte. Urmand lantul slabiciunilor, prima carte m-a convins sa o citesc pe a doua, iar a doua ma face sa bat librariile in disperare cautand-o pe a treia.

Cum ar fi daca nu toti vampirii ar fi “rai”? Atunci raspunsul vine in mod ironic si natural: exista si vampiri buni. Richelle Mead, autoarea seriei, a plecat de la intrebarile existentiale de mai sus, a mai tras un ochi prin mitologia popoarelor din Europa de est si a reusit sa dea viata unei povesti despre o scoala pentru “vampirii buni” (a nu se intelege bautori de sange de caprioare ranite), pe care i-a numit sugestiv Moroi, si gardienii acestora, numiti dhampiri (1/2 oameni si 1/2 vampiri). Desigur, exista si vampiri rai, morti vii fara suflet sau constinta, pe care autoarea i-a numit Strigoi.

Povestea este narata din perspectiva lui Rose Hathaway, o adolescenta de 17 ani, care se antreneaza pentru a deveni gardianul personal al printesei Moroi Lissa Dragomir. Initial am privit povestea cu un aer de chick flick adolescentin. Vampiri buni, vampiri rai, Rose – gardianul temperamental si impulsiv, “the bond” intre Rose si Lissa si ceva romance pe acolo.

Dupa ce am terminat prima carte mi-am dat seama ca ma simt din nou ca la 15-16 ani, atunci cand ma indragosteam instant de personajele dintr-un film sau serial. Fara sa ma simt catusi de putin lame, ma declar profund indragostita de firul narativ din Vampire Academy.

Rose a reusit in cele din urma sa ma cucereasca pentru ca mi-a amintit intr-o oarecare masura de eroinele printese razboinice pe care le adoram in copilarie.

Lissa se apropie prin delicatete si personalitatea sensibila de Louis, din Cronicile Vampirilor, iar puterile ei speciale (pentru ca fiecare Moroi e capabil sa manipuleze un element magic) o fac de-a dreptul palpabila.

Personajul meu no. 1 ramane Dimitri Belikov, instructorul, mentorul si marea iubire a lui Rose. Fara a cadea in melancolii inutile, Dimitri va ramane probabil un crush pentru orice cititoare Vampire Academy (sau, de ce nu, pentru baietii cu suflet sensibil).

Si ar mai ramane un personaj masculin demn de mentionare, si anume Christian Ozera, iubitul Lissei. Christian e tipul dark, misterios, proscris din cauza unei drame familiale. Nu suna rau, nu?

Acestea fiind spuse, astept o ecranizare! Da, chiar vreau sa ma simt din nou ca la 16 ani!

P.S:  Drepturile de autor asupra pozei nu imi apartin. In caz ca recunosteti poza lasati-mi un mesaj pentru a va trece la credit.

 

Haggard in Silver Church

In 2008, Haggard mi-au placut atat de mult, incat mi-am zis ca am sa-i revad daca vor mai reveni vreodata in Bucuresti. Iata ca 2010 se anunta a fi un an norocos, caci pe langa marile, dar marile evenimente rock (gen AC/DC sau festivalul Sonisphere), am avut parte si de revederi foarte placute.

Am ajuns in fata Clubului Silver Chruch inca de la ora 7 si deja era o coada, ca la puii fratii Petreus din “epoca de aur”. Cu putin noroc, una din prietenele cu care venisem, a reusit sa ne strecoare in fata. La 8 fara ceva s-a facut intrarea. Nu pot sa zic ca am murit contorsionata, a mers chiar repede si surpriza serii a fost faptul ca in Silver Church exista garderoba, o adevarata binecuvantare pentru ce avea sa urmeze.

Nu stu cine sau cum e vinovat dar cand stai o ora jumate in picioare, inghesuit, asculand acelasi album de la Rammstein pus pe repeat te enervezi un pic (sau in cazul meu putin mai mult). Mi-am promis ca nu o sa mai calc niciodata in Silver Church dar pana la urma cred ca mi-a trecut supararea, caci daca Haggard ar concerta maine in aceeasi locatie sigur as fi prezenta.

Cam pe la 9:30 a inceput show-ul si ce mai show. Am stat aproape de scena si la acordurile initiale din Tales of Ithiria, boxa de langa m-a suflat cu totul (la propriu). Am simtit cum podeaua imi vibra sub picioare si parul cum imi flutura. Mi-am zis ca o sa ies probabil putin tare de urechea dreapta, dar ce naiba, a meritat!

Vedeta serii a fost cu siguranta Sue. Stiu ca am remarcat-o si in 2008, dar atunci nu am avut avantajul sa o vad atat de aproape. E spontana, o prezenta scenica deosebita, de voce cred ca nu mai are sens sa mentionez, dar cel mai important lucru, e carismatica.

De fapt, Haggard sunt asa de placut de urmarit pe scena, incat  iti e aproape imposibil sa iti iei ochii de la ei. Nu am stiut, la propriu, unde sa imi part privirea.

Claudio aproape ca mi-a facut vant cu pleata la un riff, iar Asis a avut momente cand aproape ca m-a cutremurat.

Impresia per total: love you guys!! Un show de nota 10!

Revin si cu poze, maine!

Ii multumesc lui Alex pentru poze!

 

Back for good

I was away si aveam nevoie de asta . Stiu ca exact cu cateva zile inainte de a pleca obisnuisem sa fac niste crize de isterie in care ma plangeam in continuu despre cat de obosita sunt si cum ca, vai Doamne, eu, adica eu, “eroul de clasa muncitoare”, nu sunt lasata sa ma odihnesc. Imi doream sa imi petrec concediul impreuna cu batraneii de la Olanesti, cu 3 mese pe zi si somnic de pranz, dar desigur, in plus cu un calculator in camera.

Am fost surprinsa atunci cand ma asteptam mai putin si asta mi-a incarcat bateriile. Intr-o joi dimineata m-am sculat ca si orbetii pe la ora 4 dimineata si am plecat asa, cu un ochi umflat de prea putin somn si parul nepieptanat, spre destinatia ce avea sa ma fascineze vreo 11 zile: Turcia. Desigur ca aveam pareri preconcepute despre Turcia; vedeam in minte angrosistii de la Europa si multa multa mizerie. Guess what? I was wrong!

Efes

In primul si in primul rand oamenii in Turcia sunt extrem de draguti (si nu ma refer la frumusete fizica…aici cam scartaie saracii, cu mici exceptii desigur). Au meritul extraordinar de a fi facut sa se simta bine un om atat de ursuz si introvertit ca mine. In cele din urma a fost placut sa mi se adreseze cu “Ce faci?” pe strada, fara sa aiba intentii de agatare. Parca m-au facut si pe mine o leaca mai sociabila.

Plenty of kitties in Turkey

And then…there were the sights. Moscheiele sunt grandioase, iar multitudinea de minarete nu aduce deloc a kitsch, asa cum ma asteptam. Vechile ruine te lasa la propriu cu gura cascata iar plajele sunt ingrijite si tocmai bune de lenevit. Am stat la plaja in Kusadasi si am facut diferenta: aici nu trebuie sa stai cu grija ca vine cocalarul cu jeepul sa te faca plat, in apa nu plutesc mucuri de tigari, coji de seminte si coceni de porumb (cum ramane pe la noi de la “lumea buna”) si, cel mai important, nu se leaga nimeni de tine. Nu am vazut gigolo italiano care sa abordeze penibil domnisoarele, chiar daca turcii sunt de firea lor foarte cuceritori .

Plaja

Ultima zi din vacanta mi-am petrecut-o in Istanbul si din nou am ramas uimita. Pot a spun ca pana la ora actuala este cel mai frumos oras pe care l-am vauzt vreodata. Multitudinea de muzee si palate e impresionanta iar podul peste Bosfor m-a facut sa ma gandesc ca ma aflu pe alte lume (poate exagerez, dar nu pot decat sa fac comparatia cu micul Paris si concluziile vin de la sine).

Din Marele Bazar – Istanbul

Momentan sunt destul de nostalgica si imi pare rau ca am revenit la rutina zilnica. Mi-e dor sa vad palmieri prin oras, sa fiu abordata prietenos pe strada si mai ales cred ca mi-e dor de…vacanta.

 

Artmania 2009

Iata ca pentru al doilea an consecutiv am fost prezenta la Sibiu pentru a participa la Artmania. Desigur, inainte nu mi-au dat lacrimile de fericire cand am auzit ca vor veni My Dying Bride sau Nightwish, dar in definitiv era un bun prilej de vacanta, asa ca de ce nu.

Trecand peste evenimentul neplacut din saptamana Artmania, cand minunatia de pod de cale ferata s-a rupt, am ajuns cu bine la destinatie cu autocarul, in cursul zilei de vineri. Dupa cazarea de rigoare, ceva mancare si o bere mica, iata-ne in Piata Mare. Intai am fost la perchezitionat. Thank God I’m sporty! Am scapat de momentele penibile cand domnisoarele erau cautate in amanunt in geanta si li se confiscau fara inima cosmetice…absolut necesare ca sticlute cu oja, deodorant, farduri sau solutie antibacteriana.

Fiind ajunsa in sfarsit in tarcul de concert, pot sa imi incep povestea cu trupele care au poposit in acest an pe plaiurile romanesti. Tristania a spart gheata in jur de ora 19:00. Recunosc ca pentru mine erau cam pe locul 2 sau 3 in topul preferintelor, dar….well…am ramas cu buza un pic umflata. Vocalul nu a sunat bine, chiar daca solista radia de energie si sincer, era extrem de placut de urmarit pe scena. Nici vocile masculine nu au sunat grozav, si putine din piesele pe care le adoram au fost interpretate.  C’est la vie! Una rece, alta CALDA!

Am adorat My Dying Bride. Aaron pur si simplu a stralucit. Poate ca am plecat de la prejudecata ca sunt trupa nr. 1 pentru care am venit la acest festival, sau poate ca prezenta scenica deosebita a lui Aaron m-a dat pe spate, well, nu stiu, dar m-am simtit extrem de bine si i-am sorbit cu privirea pana la ultimul acord.

Au urmat Opeth. Spre marea mea rusine nu stiam ce canta pana vineri seara. I-am ascultat, am ramas surprinsa placut de profesionalismul cu care au tratat concertul, de puterea vocii vocalistului si cam aici se incheie plusurile.  Sincer, nu imi place Opeth. Cu parere de rau, nu e genul meu de muzica, sau macar, nu e genul meu de muzica la ora 23 dupa sculat de la 5 dimineata si o calatorie destul de lunga. Aproape ca ma intinsesem pe asfalt cand mi-am zis ca nu mai pot si m-am intors la pensiune sa ma bag in pat.

Ziua 2 a inceput cu Subscribe pe care nu i-am prins de la inceput. Well, too loud, dar in rest faini baietii si foarte energici. A good way to start the evening.

Au urmat surpriza festivalul din acest an: Pain. A fost practitc o prima auditie pentru mine dar m-au cucerit pe loc. Suna incredibil de bine live, sunt energici (nici nu cred ca mai trebuie sa mai mentionez de headbangingul si sincron intre basist, chitarist si vocal ), si nu in ultimul rand sunt carismatici. Lumea s-a simtit cu siguranta excelent.

Iata ca a venit timpul si pentru headlinerii festivalului din acest an. Nu s-au lasat foarte mult asteptati dar multimea clocotea deja. In uralele incendiare ale publicului au urcat pe scena Anette, Tuomas, Marco, Emppu si Jukka. Auzeam discret la ureche despre frumosul Tuomas, “I’m in love” si apoi replica “So am I”. Si eu am ramas impresionata de populatia masculina din trupa; sunt spontani, simpatici si placut de urmarit pe scena. Anette a fost per total…draguta. Am realizat ca e genul de persoana dulce si dragalasa si asta compenseaza mult unor minusuri evidente ale vocii sale. Nu e Tarja, dar in definitiv nu e rea.

Cronica mea de spectacol se incheie brusc aici caci la Luna Amara nu am fost prezenta. Mi-ar fi placut, in pofida spiritului meu deloc petrecaret, ca spectacolele sa nu se sfarseasca. Dezolanta priveliste a scenei pe jumatate daramata, de duminica dimineata, m-a facut sa-mi aduc aminte cu putina melancolie ca pe acolo trecusera Aaron, Pain si Nightwish….Ei bine, pe la anul!