Dan Lungu – Sint o baba comunista

Titlul socheaza si amuza, in acelasi timp. Suna a jurnal intim, cel mai probabil povestit din perspectiva unei sexagenare nostlagice asupra perioadei cand ne inghesuiam ca potarnichiile la coada la puiuti Fratii Petreus. “Sint o baba comunista” urmareste episodic povestea Emiliei Apostoae, fata de la tara, crescuta cu amprenta mirosului pregnant de tezic ( un fel de caramizi din balega si paie folosite pe post de combustibil la soba ), care are curajul sa fuga de acasa la tanti Lucretia si nenea Andrei, care traiau la bloc si aveau apa calda. Dupa o banala scoala profesionala, cand Emilia descopera bucuria si confortul traiului la oras, il intalneste pe Tucu, se casatoresc si apoi vine pe lume Alice (cu “nume de printesa“). Ani mai tarziu, la aproximativ un deceniu de la caderea comunismului, o gasim pe Emilia total confuza, atunci cand Alice, emigrata in Canada, o intreaba  de ce are de gand sa voteze din nou cu comunistii. Trecand printr-o criza existentiala femeia rememoreaza episoade emotionante sau dramatice, piperate cu un pronuntat stil umoristic involuntar despre vremurile cand ne era mai bine.

Elfriede Jelinek – Pianista

Controversata poveste a sexualitatii reprimate, ajunsa la masochism si violenta justificata, au facut din “Pianista” un roman care a socat si fascinat in aceeasi masura. Elfriede Jeninek descrie ermetic, fara dialog, povestea Erikai Kohut, profesoara de pian, trecuta bine de 30 de ani, care traieste incarcerata intr-o viata impersonala, impartita intre muzica si mama posesiva. Acest univers calm, care functioneaza dupa reguli precise, stabilite cu grija de mama, se destrama treptat atunci cand in viata Erikai apare un elev carismatic si ambitios, de care se indragosteste. Dar iubirea Erikai se dovedeste a fi bolnava si frustrarile se manifesta prin episoade masochiste descrise cu o precizie aproape inumana. Mama se revolta, caci Erika, “mica ei vijelie“, vrea sa ii scape, sa evadeze in mediocritate si cedeaza tentatiilor ieftine (de exemplu isi cumpara haine scumpe, ispititoare, pe care nu are sa o lase sa le imbrace). Romanul a fost ecranizat de Michael Haneke in 2001, avandu-i in distributie pe Isabelle Huppert (Erika), Annie Girardot (mama) si Benoit Magimel (elevul).

W. Somerset Maugham – Magul

“Magul” este o poveste bizara, o incursiune in lumea ocultismului si a magiei negre, conturand figura iconica a dizgratiosului Oliver Haddo, inspirat dupa ocultistul Aleister Crowley. Un tanar cuplu de indragostiti are nesansa de a se intersecta cu misteriosul Oliver Haddo, obez, total respingator si cu toate asta o figura ce inspira un magnetism aparte. Haddo este un om erudit si experientele sale culturale sunt prezentate in pagini intregi in care Maugham face trimiteri catre scrieri oculte celebre (Paracelsus, Eliphas Levi sau Agrippa). Povestea are in centru mitul homunculus, potrivit caruia se pot crea fiinte umanoide prin alchimie si magie neagra. Celelalte personaje ale cartii, oameni de stiinta, sau sceptici deopotriva, ajung sa graviteze involuntar in jurul lui Haddo, care distruge si deformeaza realitatea cotidiana ce se desfasura in linii monotone si clare pana la aparitia acestuia. Atmosfera de straniu si supranatural, presentimentul cum ca ceva cumplit are sa se intample, este prezenta pe tot parcursul cartii, urmand ca totul sa explodeze intr-un sfarsit dramatic si surprinzator.

Philip Roth – Sanul

“Sanul” este un roman complet original, inteligent, deosebit de lucid, ce are ca punct de plecare o asa zisa metamorfoza a lui Kafka, doar ca personajul principal, profesor de literatura, se trezeste peste noapte transformat intr-un gigantic…san. David Kepesh, personajul principal, relateaza experienta sa extraordinara, fiind acoperit de un tesut adipos si lipsit de anumite simturi umane care dau nastere perceptiilor si senzatiilor cotidiene. Povestea nu urmeaza cursul disperarii si nici macar nu ar vrea sa se ajunga la resemnare, caci sanul gaseste o fascinatie sexuala extrema de fiecare data cand este atins. David ajunge astfel dependent de pura atingere a personalului medical care ii asigura igiena, sau de mangaierile iubitei sale. Romanul poate fi privit si ca un studiu al sexualitatii, o anomalie, caci barbatul devine una din propriile sale fantezii erotice. Sanul insa nu are gura si nu are maini iar lipsa de atingere il face constient de propria-i imobilitate si neputinta. Sexualitatea devine o consecinta necesara si singurul contact cu lumea reala.

Sara Gruen – Apa pentru elefanti

Un cliseu arhicunoscut, baiatul care a fugit cu circul, e transformat cu succes intr-o poveste frumoasa, emotionanta, spusa din perspectiva unui batran uitat intr-un azil. In anii 30, Jacob Jankowsky trece printr-o criza existentiala atunci cand parintii ii mor intr-un accident, si ca urmare fuge, lasand universitatea si viata normala in spate. Doar ca destinul are sa il poarte catre spectaculoasa si stralucitoarea lume a circului. Tot aici, tanarul Jacob are sa isi intalneasca  marea iubire,  Marlena, fructul interzis, caci este casatorita cu tiranicul August. “Apa pentru elefanti” este departe de a fi doar o carte romantica, avand ca si background o lume fascinanta si stralucitoare. Sara Gruen a conturat in acelasi timp si portretul unei epoci, condimentata cu o varietate de portrete de personaje familiare, pe care le-am intalnit in atatea si atatea povesti. Ecranizarea din 2011, avandu-i in rolurile principale pe Robert Pattinson, Reese Witherspoon si Christoph Waltz, din pacate nu straluceste, e pe alocuri plata iar personajele nu au chimie intre ele.

Ana-Maria Sandu – Omoara-ma

“Omoara-ma” este o carte sofistica, o increngatura de ite, de povesti cu parfum romantic de Paris, ce ajunge sa te tina prizonier, lipit de pagini. Vali o intalneste intr-o seara pe tulburata Ramona, care ii marturiseste ca a comis  o crima. Inceputul timid de romanta, marturisit din perspectiva lui Vali, e pus in umbra de lunga si incalcita poveste a Ramonei, relatata intr-o scrisoare confesiune. Ramona, studenta fiind, ajunge sa stea in gazda la doamna Manea, sexagenara magnetica, un adevarat vampir energetic, care ajunge sa o inrobeasca pe tanara istorisindu-i peripetiile sale amoroase din tinerete. Ramona ajunge prizonira in lumea amintirilor doamnei Manea, se indragosteste de barbatii pe care aceasta i-a intalnit demult si sufera ca trebuie sa isi imparta romantele imaginare cu adevarata lor posesoare. Prinsa in paienjenisul sufocant de povesti otravite crima devine singura solutie care o poate elibera din robie.

Chuck Palahniuk – Bantuitii

Pe Chuck Palahniuk l-am considerat intotdeauna un autor contemporan de o sinceritate dureroasa. In “Bantuitii”  argoul dus la extreme, realismul sumbru redat prin arome dezgustatoare, putregai, descompunere chimica, sange inghegat, dau nastere unei atmosfere greu de digerat, in special pentru cei cu stomacul sensibil, dar condimentata armonios cu un strat delicios de umor negru. Mergand pe structura unui “Decameron” modern, scritorii inchisi intr-o casa impartasesc unui altuia povesti socante, dezgustatoare, fantezii sexuale macabre sau masochiste. “Bantuitii” degenereaza, la un moment dat, personajele cad prada propriilor scenarii macabre si ajung sa se automutileze, mor, sau mai rau, ajung sa fie mancati. Violenta extrema nu este insa gratuita sau inutila, si se imbina perfect alcatuind portretul grotesc al unui tablou contemporan, caricaturizat, cel mai probabil fiind tribut adus lui Sade. De ce socheaza? Probabil ca te vei regasi in cel putin o poveste chiar daca initial asta pare absurd.

Am 16 ani si merg zi de zi la liceu. Sunt suficient de boema ca sa fiu artista (poate ca in secret imi doresc sa fiu pictorita sau fotograf), si recent mi-am dat seama ca petrec prea mult timp gandindu-ma la cei din jur in raport cu realitatea matematica formata din functii injective, aranjamente sau numere complexe.

Nu am o viata extrem de palpitanta, nu culminez in experiente amoroase, drame sentimentale sau valuri de adrenalina si sincer cred ca nici nu imi lipsesc. Eu sunt genul de om biolog, caruia ii place sa admire fauna, sa analizeze si apoi sa spuna povesti in imagini, cuvinte si culori. Si cum azi m-am decis sa spun multe povesti o sa incep cu…

Colegul de banca…Brian Molko

Colegul meu de banca e bisexual, sau cel putin asa imi spune el. Mai toata lumea tinde sa il creada caci are o slabiciune pentru dermatograf si isi fumeaza tigarea cu o gratie 100% feminina. Nu e foarte popular printre ceilalti baieti din clasa dar asta nu pare sa il fi deranjat vreodata. Are o slabiciune pentru blondul suparat din ultima banca. Nu mi-a spus asta niciodata dar l-am vazut tragand cu ochiul inspre el de foarte multe ori. Brian e o fire boema, un visator incurabil, partial afectat de o tristete dulceaga. De ce imi place Brian?
Sarmant si efeminat e prototipul clasic de cel mai bun prieten pentru o fata… doar ca asta nu-i si cazul meu . Trecem mai departe.

Cel mai bun prieten… Hugh Jackman

Nu e greu de imaginat unde mi-am intalnit cel mai bun prieten. Era noiembrie si frig si m-am refugiat de vantul care imi biciuia fata intr-un bar in care nu mai intrasem niciodata. L-am vazut intr-un colt, cu o bere in fata, pierdut intre ganduri si fum de tigara. Nu mai stiu exact cum am ajuns sa vorbim sau despre ce dar stiu ca era mult trecut de 12 cand m-am indreptat spre casa. Am continuat sa ne vedem acolo, cam in fiecare saptamana.
Imi place Hugh pentru ca are in spate povestea frumoasa si tragica a strainului misterios si mai ales pentru ca o parte din mine doreste sa fie asa atunci cand o sa cresc mare.

Profesorul de chimie…Alan Rickman

Un cliseu ar fi ca nu m-am priceput niciodata la stiintele exacte, poate ca asta ati crezut de la inceput, cand m-am comportat ca o viitoare studenta de la litere. Eu nu cred in clisee, sau cel putin am renuntat sa cred din clasa a 9 a, cand mi-am dat seama cat de mult imi place chimia. Asta poate datorita lui. El e profesorul meu de chimie, sever, rigid si cu o privire care ma ingheata si ma fascineaza in acelasi timp. Il privesc ca un fel de regina a ghetii inversata. Mi-am dorit intotdeauna sa il cunosc mai bine…poate in 10 ani cand o sa am mai mult curaj. As vrea sa am acum 26 de ani si sa il intalnesc pe strada, in statia de autobuz, dar asta nu o sa se intample nu?

Vecinul de la 3…Ryan Gosling

Toate, dar absolut toate femeile din blocul meu sunt in secret indragostite de Ryan. Am surprins-o si pe mama ieri uitandu-se larg dupa el. Sincer ma uitam si eu dar m-am simtit rusinata si am preferat sa imi indrept privirea in pamant. E fermecator si raspunde la salut intotdeauna cu un zambet. Are o dantura perfecta, poarta costume de firma (banuiesc ca lucreaza la banca) si miroase intotdeauna a parfum frantuzesc scump. I-am spus prietenului meu cel mai bun ca mi-as dori sa il intalnesc odata intr-un bar fandosit, in care fetele beau cocktailuri colorate cu umbrelute, zambesc provocator si nu se simt stanjenite atunci cand un strain le dezbraca cu privirea. Prietenul meu mi-a zambit crispat si mi-a spus ca probabil ne-am intelege bine, barbatii cu eticheta cauta fete pe masura iar eu probabil ca sunt…ceva de mijloc. O increngatura rara intre frumos si practic, nici de cum the keeper, dar o ciudatenie necesara.

Baiatul care curata piscina…Antonio Banderas (El Mariachi)

Nu ma duc intotdeauna sa inot la pisicina din spatele blocului, din motive clare de discomfort social datorat vecinelor cu salivatie in exces atrase de barbatii fara tricou, dar atunci cand ma duc, am grija sa fie vara, dimineata, si sa il prind pe Antonio la munca. Antonio ne curata piscina din spatele imobilului luni si vineri, din iunie pana in septembrie. De obicei asudeaza mult si foloseste un prosop rosu, pe care il mai uita pe marginea piscinei. Nu am fost curioasa niciodata sa il iau, ca si pretext de a il inapoia mai tarziu si a-i cere numarul de telefon. Doamna S., de la partener nu a ratat ocazia. A doua zi toata populatia feminina a aflat ca Antonio are o alunita in forma de steluta intr-o zona foarte intima. Sincer, nu doream sa imi imaginez asta. Am solidarizat cu Ryan, vecinul de la 3, care si-a dat ochii peste cap si a parasit piscina timp de o saptamana.

Soferul…Jean Reno

Spuneam la inceput ca sunt boema. Probabil ca v-ati imaginat cum ma plimb dimineata prin orasul adormit, purtand tenisi colorati, o geaca de piele, blugi rupti, in timp ce din casti imi canta zgomos The Sex Pistols. Probabil ca va imaginati ca in drumul meu diurn intalnesc baieti rataciti si frumosi, dar adevarul e ca lucrurile stau total altfel…Ascult uneori The Sex Pistols si mi s-a intamplat sa port tenisi in culori diferite, doar ca in realitate nu merg niciodata pe jos la scoala. El e Jean, soferul meu. Nu am insisitat niciodata sa fiu expres dusa pana la portile liceului, dar mama a considerat ca e absolut necesar. Nu au fost foarte multe parti bune din aceasta privare a libertatii de plimbare matinala, dar l-am cunoscut pe Jean. Jean nu vorbeste foarte mult, doar ma saluta si de cele mai multe ori e doar atent la drum si atat. Am vrut sa incep o discutie cu el dar nu am stiut niciodata cum, asa ca am preferat sa il studiez, ca un exceptional biolog ce sunt. Privirea lui crunta ma ingheata la propriu si parfumul discret amestecat cu fum de tigara imi aminteste de Hugh, cel mai bun prieten.

Blondul din ultima banca…Evan Peters (Tate Langdon)

Stiu doar ca are 17 ani, sta intotdeauna singur in ultima banca, e blond, cu parul ravasit si imi aminteste intr-o oarecare masura de Kurt Cobain. Sunt convinsa ca Brian, colegul meu de banca, il place in secret. Pare intotdeauna suparat, furios si uneori, in timpul orei de franceza, cand ma plictisesc la maxim, am scenarii fanteziste, apocaliptice, de tipul cum ar fi daca Evan ar veni intr-o zi cu o arma la scoala si ne-ar impusca pe toti, asa ca in filmele horror americane. Ma imaginez ascunzandu-ma in biblioteca, intre carti si rafturi, si cautandu-mi scaparea. Oare l-as implora sa ma lase in viata? Scutur din cap de cele mai multe ori si imi dau seama ca deja am luat-o razna. In definitiv Evan nu e decat un baiat ratacit si poate ca cei mai buni dintre noi sunt pierduti, nu-i asa?

Prince Charming de la 12 D…Ian Somerhalder

Ian e departe de a fi progenitura adolescentina a vecinului meu de la 3, sau deopotriva varianta cenzurata si ciudata a baiatului care imi curata piscina luni si vineri. Prince Charming de la 12 D e crushul secret pentru cam toate fetele din clasa mea si chiar pentru cele din a 11 a si a 12 a. E independent, sarcastic, inteligent si un pic cam mizantrop. Eu si Brian credem ca e indragostit in secret dar probabil e prea mandru ca sa recunoasca. L-am vazut intr-o seara in barul in care ciocneam o bere alaturi de Hugh. Statea singur si in fata avea trei shoturi de Tequila. Am inghitit in sec, in timp ce Hugh zambea ironic, si m-am dus catre el. L-am invitat la masa noastra. M-a privit ciudat si mi-am indreptat privirea catre care Hugh isi incruntase sprancenele intr-un mod amenintator. In seara aia am baut Tequila si am dansat spre ziua pe Depeche Mode. Nu am mai vorbit de atunci.

Amantul (ne)oficial…Vincent Cassel

E sarmant cu toate ca nu e neaparat un barbat frumos. Miroase vag a mosc, tabac si coniac frantuzesc. E pictor, scriitor ocazional si nu in ultimul rand e insurat. Rade mult de fiecare data cand vine pe la noi. Bem vin rosu din pahare inalte cu picior si incheiem seara dansand tango…el si mama adica, eu  ma multumesc privind in timp ce ma scufund cu totul intre probleme de chimie si calcule. Mama straluceste de fiecare data cand il vede. Odata m-a prins singura si mi-am dat seama ca simteam total debusolata in timp ce ma privea printre rotocoale de fum. Imi framantam mainile nervoasa si gandurile mi se incurcau in minte printre franturi de versuri din vechile romante, cuvinte boeme si sofisticate in franceza si cadre rapide, din filme pe care nu mi le aminteam. A vazut ca nu imi gaseam locul si a zambit in barba in timp ce sorbea elegant din vin. Am inteles de ce mama il placea asa de mult si in definitiv nici nu am putut sa o judec.

Si ar mai fi o gramada de oameni-povesti de care as vrea sa va vorbesc dar momentan o sa ma opresc aici. Poate ca pe viitor mi-ar placea sa am 40 de de ani si sa spun povestile femeilor exceptionale din viata mea. Poate, inca nu stiu… in definitiv e dreptul meu divin sa imi imaginez.

Dark Shadows

Cu toate ca sunt foarte multe semne de intrebare in legatura cu Dark Shadows (pana acum nu am vazut un poster sau un trailer oficial), tin pumnii stransi si sper din toata inima ca in 2012 sa il vedem pe Johnny Depp vampir, desigur, sub magia vechiului sau prieten Tim Burton. Dark Shadows este adaptarea unei telenovele gothice din anii 70, centrata pe viata vampirului Barnabas Collins.

The Hunger Games

Bazat pe romanul lui Suzanne Collins, The Hunger Games mi-a atras atentia prin plotul cu aer de viitor apocaliptic. Intr-o societate futurista, guvernata de violenta, exista un joc televizat in care tinerii trebuie sa se lupte pe viata si pe moarte. Povestea in sine nu este originala, vezi Battle Royal, dar sunt curioasa de comparatie. Oare americanii aduc ceva nou fata de varianta asiatica?

The Dictator

Poate ca Sacha Baron Cohen nu este pentru stomacurile sensibile, dar asta nu il face mai putin delicios. Borat si Bruno sunt comedii la care am ras cu lacrimi, asa ca nu am putut decat sa jubilez cand am aflat ca he will strike again. The Dictator ne spune povestea unui adevarat dictator care face pe dracul in patru astfel incat blestemata democratie sa nu calce pamanturile sale. Rezultatele? Probabil hilare.

Prometheus

Doar doua cuvinte: Ridley Scott. Si cum aveam de-a face cu un SF cred ca sunt toate sansele sa ma dea pe spate. Mai mult decat Ridley Scott si SF, Prometheus va fi probabil un film intunecat, de atmosfera si sper sa continue cu succes lugimea de unda de la care a plecat primul Alien. Bonus: Michael Fassbender face parte din cast.

The Dark Knight Rises

O sa incep cu un nu, nu sunt un fan al trilogiei. Daca ma pune cineva momentan sa povestesc celalte doua filme nu o sa fiu in stare, chiar daca pe moment am fost impresionata. Am fost si am vazut al doilea film la cinema strict pentru prestatia lui Heath Ledger si acum voi urma o logica asemanatoare: merg sa vad femeia pisica. Chiar daca Anne Hathaway a fost criticata, fiind considerata o alegere total neinspirata pentru rolul de vixen, mie imi trezeste totusi curiozitatea si ii dau o sansa.

The Woman in Black

Daniel Radcliffe parasteste Hogwarts-ul pentru taramurile tenebroase ale horroru-lui clasic.The Woman in Black se anunta a fi o revenire la clasicile filme despre fantome care bantuie coridoarele gothice ale vechilor case boieresti. Imi fac sperante si tin pumnii. E timpul ca genul horror sa renasca din cenusa.

Fankenweenie

2012 se anunta a fi un an plin si frumos pentru Tim Burton. Tocmai se coace cea de-a treia animatie a sa, Fankenweenie, poveste gothica, plina de motive care amintesc de moartea frumoasa, lirica, descrisa de poetii romantici ai secolului 19. Plotul pe scurt: un baietel joaca rolul doctorului Frankenstein si incearca sa isi readuca la viata catelul mort.

Abraham Lincoln: Vampire Hunter

Nu stiu aproape nimic despre filmul mentionat mai sus, doar ca titlul in sine suna amuzant si bine. Cu sperantele de rigoare ca nu o sa iasa un kitsch la care sa te crucesti cu doua maini, ma declar de pe acum nerabdatoare sa vad inca o poveste cu vampiri cu totul si cu totul atipica.

The Hobbit

Inchei apoteotic cu probabil cel mai asteptat fim al anului: The Hobbit: An Unexpected Journey. Povestea inelului inainte de Frodo, Aragorn si batalia pentru The Middle Earth. De aceasta data eroul este Bilbo Baggins, care pleaca intr-o calatorie extraordinara in scopul recuperarii unei comori pazite de un dragon. O continuare, corect spus un prequel, care probabil se va ridica la aceleasi standarde cu cele ale faimoasei trilogii The Lord of the Rings.

Revenind la romani si emisiuni in care se canta (da, se canta nu se scot sunete minimaliste sau ragete), mi-am dat seama ca exista oameni comuni care au facut pasul de major de la a canta sub dus la a canta pe scena. Si culmea e ca suna bine.

Cum am inceput eu sa vad franturi din Vocea Romaniei? Simplu…televizorul era dat la nivel batranul surd de la 3, asa ca mi-am scos castile si am inceput sa ma plang. Am vazut cateva clipe din prestatia unui concurent si mi-am spus: “Ba, asta are voce!“. M-am asezat pe canapea si l-am asteptat pe al doilea si tot asa.

Nu asa am devenit addicted emisiuni si nici macar nu o urmaresc regulat doar ca scriu acest post pentru mi-am dat seama ca exista oameni care nu au doar voce, (ceea ce oricum la noi in tara este rar) dar sunt deja o personalitate fara sa se numeasca Axl Rose, Diana Krall sau Adele.

Am pornit de la prejudecata clasica a omului care nu asculta muzica de radio, si in general ceea ce se promoveaza la noi. Despre Horia Brenciu aveam o parere buna per total pentru ca are un timbru vocal grav si in acelasi timp energic (chit ca nu ii ascult muzica decat din an in paste). Loredanei i-am spus buna seara iubito si recunosc ca m-am speriat putin cand i-am vazut tinutele Gaga like. Insa facand abstractie de tinutele tipatoare si machiajul un pic deranjant vizual, mi-am dat seama ca inca a ramas una din marile voci romanesti. De Moga stiam ca ar compune, nu stiam ce si nu ma interesa. In continuare nu cred ca ma intereseaza foarte mult, dar mi-a placut ca a demonstrat publicului larg ca e compozitor, light cel drept, le are cu muzica, versurile si per total detine o cultura muzicala mult mai mult decat popista. De Smiley aveam o parere mai putin buna insa mi-a placut atitudinea tinereasca, non-conformista, sarmanata si per total simpatica cu care a tratat intreg showul.

Acum despre ceea ce conta cel mai mult: vocile. Am auzit voci clasice, voci de jazz, soul, blues, pop, rock si urlatori. Pentru un motiv anume publicul roman a ramas blocat in sfera Angela Similea de care nu se indoia nimeni ca  are voce, dar a carei imobilitate scenica plasa emotia de pe chipul privitorilor in sfera Kristen Stewart. Romanii, ma refer strict la cei de acasa care au votat, prefera vocile inalte, corecte si puternice. Prefera povestile cu un dram de dramatism si fetele frumoase.

Juriul a educat atat concurentii cat si, voalat ce-i drept, publicul larg. Am auzit de multe ori la Vocea Romaniei cuvantul personaj, sau personalitate si m-am intrebat si eu ce inseamna personaj in muzica. Raspunsul a venit de la sine, un om cu voce si o poveste de spus. O poveste nu pleaca de la o drama de genul sunt sarac si mama a murit si nici macar de la simplul: eu am un vis. O poveste iti circula oarecum prin vene, te transforma, te modeleaza intr-un om pe care altii vor sa il vada, sau sa il auda. Nu din compasiune sau admiratie, si asa pur si simplu, pentru ca asa esti tu.

Mi-a placut Vocea Romaniei pentru ca am cunoscut niste personaje. Mi-a placut enorm de mult Canaf pentru ca m-a facut sa rad asa cum nu mai rasesem de prin septembrie. Asta da figura, suflet si poveste si am regretat enorm ca publicul roman e inca blocat in rigiditatea vocilor perfecte. Si mi-a placut Irina Tanase pentru tonalitatile de Gospel si pentru ca, intr-un fel mi-a amintit de Amy Winehouse sau Aretha Franklin. Din nou din pacate, publicul si Brenciu au ales o poveste despre o tanara de 16 ani si o voce perfecta si plata.

Nu mi-am propus sa laud sau sa critic doar ca, pentru prima data intr-o emisiune romaneasca, a aparut si altceva si m-am bucurat ca se poate si la noi. Uite ca si noi avem o voce!

Functionarul public e in proportie de 98% femela si cel mai probabil trecuta de 30 de ani (in cazul unui specimen mai tanar se va comporta conform segmentului de varsta mentionat anterior). Tu te apropii cu pasi timizi de ghiseul unde domneste specimenul cu un plover de mohair aruncat pe umeri si ochelari cu rama stramba pe nas. Inghiti in sec si privesti din nou. Are parul scurt, tunsoare gen miorita, si buzele tuguiate iti amintesc de lamaie si greph…combinate. Inghiti in sec din nou si te pasesti timid spre ghiseu. Intai te uiti insistent cu ochi mari, calzi, inocenti si tematori la dragonul cu mantie de mohair care refuza sa isi descreteasca macar buzele rigide. In momentul decisiv cand ai asteptat deja un minut si deschizi gura pentru a saluta timid, dragonul scoate o pila de unghii si graieste mieros catre compatriotul de langa: “Ai vazut draga cat mi-a crescut muscata aia, tocmai cand credeam ca se usuca! Noroc ca am luat pamantul ala bun de la tara de la Nelutu ca nu stiu ce ma faceam, fata!“.

Tu incepi sa vizualizezi  bulagrii negri din pamantul lui Nelutu care se rostogolesc agale langa picioarele tale si te simti brusc paralizat de uimire. In socul momentului poate rostesti brusc: “Buna ziua! Am si eu un contract.“, si intinzi spre ghiseul dragonului hartia care deja iti transipase in mana.

Fiara, semizeul turbat, nici macar nu se uita la tine pret de cam 30 de secunde in care isi strange buzele si mai tare, in asemenea hal in care incepi sa vezi bulbuci mici de saliva care se acumuleaza in colturile gurii.

“Da, ce doriti?“, spune doamna de la ghiseu aruncand jeratic din priviri si stricnina din limba.

Respiri adanc: “Am si eu un contract si mi-au spus sa vin la dumneavoastra pentru stampila!“

“Mdea… (spunea ea pilidu-si nevrotic unghia de la degetul mic). Da aveti toate actele?“

“Sigur, am contractul si declatia 640 si copie….”, spui tu zambind.

Dragonul izbucneste scuipand foc pe nari si aruncand cu dosarul tau pe masa. Daca te-ai fi uitat suficient de atent probabil ca ai fi vazut firicele de praf de pe birou care zburau si ele disperate probabil sa se agate de panoul de sticla ce despartea aerul de foc de gura aburinda a dragonului.

“NUUUUUU, nu e bine! 460 trebuie!“

“Stati…460 am vrut sa spun, ma scuzati!“, spui tu venindu-ti in fire dupa izbucnirea initiala.

Doamna ia hartiile tale de pe ghiseu (asta dupa ce le indoise sub izbucnirea initiala) si te priveste in asemenea scarba incat incepi sa te intrebi daca nu cumva intr-o viata anterioara i-ai violat tatal in timp ce ea era ascunsa in dulap (da, tatal….repulsia era prea mare ca sa fie doar mama).

Dupa aproximativ doua minute in care scrie un rand undeva iti zice: “Mdea…si acum scrieti numarul.”.

Tu incepi sa transpiri brusc, mainile iti tremura aproape convulsiv caci iti dai seama ca habar nu ai despre ce numar vorbeste. Iti vine in minte orice, chiar si a treia zecimala a lui pi, insa acel numar, acea ghiciotare de care  care depinde iremediabil sanatatea nervilor tai, este de nedeslusit. Cum vezi ca deja se misca agitata si ploverul de mohair a cazut de pe un umar lasand la iveala o parte din gusa care se revarsa peste o bluza de nailon cu bulinute iti vine in minte un singur gand: “I am fucked !”, si intrebi: “Nu stiu exact ce numar sa completez, ma puteti ajuta?“.

Dragonul face o miscare atat de brusca incat ploverul de mohair ajunge sa mai atarne doar de umarul stang si ochelarii sar de pe urechi intr-o pozitie atat de nelumeasca incat aproape ca iti vine sa te dai un pas in spate si sa iti faci o cruce mare.

“Da e pe contract domnisoara!!!!!! (cu 30 de semne de exclamare probabil) Ce nu stiti??“.

Apoi s-a facut tacere. Urechea dreapta a inceput sa sune, batranelul din spatele tau a simtit nevoia brusca sa se aseze si paznicul din salon a iesit la o tigara. Tu te uiti la ea perplex, aproape mut de uimire si cu ultimele puteri iti amintesti de Lancelot, Regele Arthur si Aragorn. Infrunti dragonul, trebuie: “Stiti, nu toata lumea stie sa completeze acte!“.

Dragonul bufneste intr-o serie de bodoganeli fara sens despre muscate, oameni nesimtiti, facturi si romani in general. Iti da o foaie stampilata in cele din urma (pe care probabil ar fi scuipat daca nu ai fi urmarit-o cu ochi de soim) si se uita la tine pentru ultima oara cu atata dispret incat probabil ca te-ar fi vrut victima in “Cele 120 e zile  ale Sodomei” (asta desigur daca ar fi trait intr-un univers in care ar fi auzit de Sade).

Fara reticenta si cu ceva multumire sufleteasca iei foia cu stampila si infrunti dragonul: il privesti in ochii miopi. Ii e scarba de tine si te uraste iar tie acum…sincer nu iti mai pasa.

Atunci cand ai iesit din sala ai tinut hartia cu stampila la piept si ai zambit nostalgic. Stii, poate nu e asa rau sa  fii un roman modest, tu macar nu scuipi foc si nu porti mantie de mohair!

Lars von Trier

“Melancholia” e structurat in 3 parti: prologul (ce reprezinta defapt premonitiile apocaliptice ale fragilei Justine), Justine (nunta protagonistei: eveniment de o tristete si angoasa aproape sinistra) si Claire (degradarea celeilalte surori, pe care disperarea si depresia o lovesc pe masura ce planeta Melancholia se apropie).

Prologul, acompaniat de muzica lui Wagner, este si probabil va ramane una din cele mai frumoase secvente ale cinematografiei. Chipul imobil si desfigurat de durere al Justinei iti introduce pe loc starea de angoasa, in timp ce in background pasari moarte cad din cer. Justine e mireasa Ophelia care pluteste pe apa, cu aceeasi figura imobila pe chip, Justine incearca sa alerge dar radacini ii prind gleznele si o tintuiesc la sol si in cele din urma o gasim pe o pajiste impreuna cu Claire si fiul acesteia, intr-o stare resemnata, neschitand nicio grimasa. Si cum apocalipsa urmeaza aproape ca o consecinta naturala si necesara zbuciumului sufletesc, ultima scena din prolog, in care Melancholia zdrobeste Pamantul, te face pe tine ca privitor sa te simti oarecum usurat, cu toate ca stii ca e momentul de groaza deplina. Acum oricum nu mai conteaza nimic, s-a terminat!

Tabloul nuntii grandioase din “Justine” surprinde personajele intr-o zi ce se vrea a fi frumoasa si speciala. Mirele si mireasa ajung tarziu la nunta, din cauza unor inconveniente cu limuzina, iar familia ii asteapta nervoasa la petrecere. Tristetea aparenta pe care o ascunde mireasa, Justine,  e alimentata de replicile intepatoare ale parintilor divortati, in special de mama, o Charlotte Rampling de o aciditate aproape dureroasa, cu rol profetic, care  vine si cu motto-ul intregului film: Enjoy it while it lasts! In pofida incercarilor disperate ale celeilalte surori, Claire, cea realizata (cu un sot bogat si un baietel simpatic), Justine nu reuseste sa isi mascheze disperarea. O vedem cu fata complet desfigurata de durere ca in momentul urmator sa se adune si sa schiteze un zambet. Justine isi cauta refugiul in parintii reci, in Claire, in nepot si in cele din urma in proaspatul sot, Michael (un Alexander Skarsgard marioneta, caci de, cam asa sunt toti barbatii din filmele lui von Trier). Si cum melancolia o loveste prima data pe Justine, aceasta se trezeste spre zori parasita si prada propriei nebunii.

Partea a treia, “Claire”, prezinta ultimele zile ale Pamantului din perspectiva surorii constiente (Charlotte Gainsbourg), care incearca sa fie mama, sotie si in acelasi timp sa isi ajute sora bolnava. Patimile lui Justine sunt in definitiv si patimile lui Claire, fapt demonstrat prin situatiile critice prin care trec cele doua surori. Astfel Claire incearca sa o imbaieze pe o Justine bolnava, care nu mai poate sa se miste, sa paseasca, iar scena de la masa in care drobul are gust de cenusa e la fel de sfasietoare atat pentru bolnava cat si pentru sora sa.

Claire isi pierde controlul atunci cand realizeaza ca totusi Melancholia o va lovi inevitabil si pe ea si pe cei dragi. Disperarea atinge cote maxime caci: Viata e doar pe Pamant, si asta nu pentru mult timp. Claire isi gaseste sotul mort (un Kiefer Sutherland ce da viata unui personaj putin mai viu decat alte personaje masculine clasice ale lui von Trier), isi ia copilul incercand sa fuga catre civilizatie, dar Melancholia se impotriveste, conspira impreuna cu raul etern din natura, si o obliga sa se reintoarca la Justine, cea constienta si inteleapta de aceasta data.

Sfarsitul vine brusc si surprinde cele trei personaje ramase, intr-o pestera imaginara, construita din bete. Mama, copilul si matusa se tin de maini asteptand finalul absolut al lumii, care vine in aceeasi nota de frumos cosmic. Ce urmeaza? Nimic, pentru ca, precum prevestea si Justine, nu mai e nimic acolo, absolut nimic…

Maléfique 

4 prizonieri intr-o celula, fara niciun contact cu exteriorul. Captiv intre patru pereti cu 3 delincventi (homosexualul abuziv, retardatul si intelectualul misterios), personajul principal, Carrère, incearca sa evadeze cu orice pret atunci cand afla ca sotia l-a abandonat si probabil nu are sa isi mai vada fiul. Si cum claustrofobia, panica si disperarea treptata atrag dupa sine urmari inimaginabile, Carrère crede ca si-a gasit salvarea atunci cand gaseste in perete jurnalul unui ocultist celebru, din anii 20,  care fusese inchis in aceeasi celula si disparuse in mod misterios. Doar ca magia neagra e mai mult decat forme geometrice desenate pe pereti sau descantece rostite la lumina lumanarii. Un film claustrofobic care inspira o teama inexplicabila de necunoscut.

Vezi trailerul aici.

El habitante incierto

Daca ai locui singur, intr-o casa imensa si intr-o seara cineva ti-ar bate la usa  pentru a da un telefon? Tu te-ai retrage in camera zi, pentru a-i da putina intimitate strainului, dar ai avea supriza sa descoperi ca acesta a disparut in mod misterios. Si daca din ziua aceea ai avea impresia continua ca cineva locuieste in casa ta, precum un parazit? Dar daca tu de fapt esti un parazit care locuieste in propria ta casa? “El Habitante Incierto” raspunde la toate intrebarile de mai sus si te lasa cu un sentiment straniu cum ca langa tine se intampla ceva ciudat fara ca macar sa bagi de seama.

Vezi trailerul aici.

The Tomb of Ligeia

Din epoca de aur a horror-ului gothic am ales sa vorbesc azi despre “Mormantul Ligeei“, adaptare dupa the master of goth, Edgar Allan Poe. Si ca sa o facem si mai goth, “The Tomb of Ligeia” il are ca star pe omul care probabil s-a nascut pentru a juca in adaptari dupa Poe, Vincent Price. Misteriosul vaduv care traieste intr-o veche abatie, unde sa afla mormantul Ligeeiei, face imprudenta de a se indragosti de o tanara frumoasa. Doar ca Ligeia i-a promis ca il va iubi mereu…

Vezi trailerul aici

Scream of Fear

Am avut deosebita placere sa descopar un film cu un plot Hitchockian, fara gore, situatii previzibile sau premonitii evidente pe care personajele le nutresc inca de la inceputul filmului. In “Scream of Fear“, nimic dar absolut nimic nu e ceea ce pare si o sa iti ia cam o ora, o ora si 10 minute sa te prinzi de asta. Plotul pe scurt: o tanara imobilizata se intoarce in casa tatalui ei, doar ca are surpriza de a vedea peste tot cadavrul acestuia. Mama vitrega si doctorul nu o cred, asa ca pleaca singura in cautarea adevarului: cadere nervoasa, halucinatii, fantome sau cu totul altceva?

Vezi trailerul aici

Eden Lake

Violenta exagerata nu mai sperie pe nimeni in filmele de azi. Adica, te poti uita la “Saw” fara probleme, in timp ce mananci popcorn si iti legeni copilul la san. Am descoperit ca nu violenta in sine ingrozeste, ci pretextul, sau situatia exceptionala ce o genereaza. In horrorul britanic “Eden Lake” un cuplu care se retrasese pentru un weekend romantic pe malul unui lac, se trezeste vanat fara mila de… o banda de copii. Monstrii mici, viscerali si brutali, nu se dau in laturi de la nimic atunci cand vor sa se razbune sau sa se distreze.

Vezi trailerul aici

Phobia (4bia)

Din fauna thailandeza a filmelor cu orori am ramas mai mult decat fascinata de “Phobia“, antologie formata din 4 filmulete distincte. Chiar daca nu sunt pline de pastile filozofice ca filmulete din “Three Extremes“, filmulete “Phobia” surprind prin originalitate, modalitatea de filmare inedita, elementul de teroare autentica sau, mai nou, episoade umoristice. Prima poveste (fara dialog) e povestea unei fete care comunica prin sms cu un strain misterios (desigur, avand consecinte fatale), cea de-a doua e o incursiune in lumea magiei negre si a pustilor de liceu, a treia o altfel de poveste cu fantome iar cea de-a patra induce nelinistea aia bruta pe care numai asiaticii o pot produce.

Vezi trailerul aici

The Innocents

Horrorul de odinioara nu beneficia de magia efectelor speciale din ziua de azi si adevarul e ca nu a fost neaparat un impediment. Sunt filme in care atmosfera aia de straniu de calitate fina te face sa simti fiori pe sira spinarii, sa iti incordezi pumnii sau sa iti infasori mainile in jurul trupului fara un motiv anume. “The Innocents” (dupa o nuvela de Henry James) spune povestea bizara a unei tinere care are in grija  doi copii ce traiesc sub umbra fostului valet si a fostei guvernante, ce sfarsisera tragic in urma unei povesti de iubire bolnava. O poveste cu fantome si nu numai.

Vezi trailerul aici

Dans ma peau

“Dans ma peau” e o poveste despre o obsesie ciudata care degenereaza grotesc in automutilare si degradare mintala. Plotul in sine e atat de comun incat cu siguranta ne-am confruntat si noi cu el, cel putin o data. Tineti minte timpurile din adolescenta cand simteati nevoia obsedanta de a zgandari cosul de pe frunte sau de a desprinde coaja de pe julitura de la picior? Ei bine, cam asta este si povestea lui Esther, o frumoasa femeie de afaceri, care se trezeste cu totul fascinata de corpul ei in momentul in care se zgarie accidental la o petrecere. O calatorie spre interior, la propriu, nemiloasa, obsedata si in acelasi timp o placere vinovata bolnava.

Vezi trailerul aici

À l’intérieur

Va era dor de un altfel de slasher? Uitati de Leatherface, Mike Myers sau de Jason, caci o femeie furioasa ce te vaneaza in intuneric cu o foarfeca e mai sinistra si mai infioratoare decat oricare din psihopatii mentionati mai sus. Si daca mai mentionez ca vanatul e o femeie gravida, singura in propria casa, in intuneric, cu bonusul de suspans caracteristic peliculelor frantuzesti, atunci obtinem o poveste sinistra, sangeroasa, gorry si pe alocuri greu de urmarit fara a schita grimase.

Vezi trailerul aici

Tesis

Violenta bruta, viscerala, in esenta pura, fara mila, cu urlete, sange, membre imprastiate, totul… pe o caseta video. “Tesis” spune povestea unei studente la film care descopera pe o caseata misterioasa, (a carei vizionare tocmai ii provocase coordonatorului ei un infarct), un film snuff. Ca in orice poveste cu detectivi (de data aceasta fara Nicholas Cage si Joaquin Phoenix cu parul albastru … vezi “8 mm” ), tanara, fascinata de violenta bruta, considerata realitate cotidiana, incearca sa afla cine, cum si ce…doar ca peienjenisul de ite o poarta mai departe decat s-ar fi asteptat. Concluzia: violenta e mai infioratoare si mai reala decat probabil iti imaginezi.

Vezi trailerul aici

Era trecut de 12 si zaceam pe canapea in nemiscare. Priveam tavanul negru si m-am trezit la realitate brusc atunci cand mi-a cazut din mana telecomanda de la dvd player. Vazusem “Lady in a Cage” si contemplam asupra efemeritatii vietii umane, dragostei sufocante, custii cu bare invizibile a mortii. Am scuturat brusc din cap si mi-am zis wtf, it’s saturday night! Am luat telecomanda si m-am aventurat in jungla programelor tv.

Deci totusi, ce poti sa vezi la tv sambata seara? Iata o lista bine structurata in functie de preferinte:

Filme – dupa 12 se intampla sa dea la tv filme bune (adica din alea la care pun rating cu 12 pentru ca se adresseaza oamenilor cu ceva mai mult de 12 neuroni in cap). Prioritatea mea no. 1 azi noapte a fost “Fido“, o satira superba asupra umanitatii, a carui actiune se petrece undeva intr-un univers paralel, in anii 50, cand oamenii folosesc zombie dresati pe post de valeti sau, animale de companie. Multumesc pe aceasta cale celor de la National TV, care dau si altceva afara de emisiuni cu prosti sau divertisment pentru gospodine. Ca in orice lucru ce merge bine exista un mare DAR…pauza publicitara, care te enerveaza, plictiseste si te face sa butonezi telecomanda in timp ce misti nevrotic din picior.

Am descoperit pe PRO TV Disturbia. Un nou plus din partea mea pentru ca s-a facut saltul de la filme cu Segal si alti grei ai artelor martiale, sau blockbustere pe care le-a vazut toata lumea de cel putin 3 ori. Pacat insa ca am o prejudecata nesanatoasa despre Shia LaBeouf, ce ma face sa schimb canalul dupa maxim 30 de secunde dupa ce il vad prestand pe ecran.

Emisiuni pentru popor – Noi romanii iubim cantarile nocturne si proaste pentru ca ne readuc in suflet sentimente de patriotism inexplicabile, sau zambete melancolice ce ne amintesc de vremurile cand stateam la cozi interminabile pentru pui de Crevedia. Pe un oarecare TVR (sa fie el 3 sau International) doamna Corina Chiriac canta. In spatele ei o multime de doamne purii se misca ritmat, amintindu-mi de paradele celebre din 23 august, din minunatii ani 80. Pe un alt post romanesc ne putem bucura de un concert Andra. E filmata pe rand artista si apoi publicul. Cel din urma e apatic si cu o veritabila expresie de blank pe fata imi aminteste brusc de hoardele  mele de zombie. Schimb brusc pe National sa vad daca nu a reinceput filmul meu, dar nu am parte decat de reclama carbogazoasa cu fata imparatului ghetii si baiatul imparatului de foc. Schimb canalul boscorodind.

Porn – Inevitabil, butonatul excesiv al telecomenzii conduce si catre posturi ale placerii interzice. Eu prind 3 canale porn si in cele 5 minute scurse din viata in care am privit la ele am identificat 3 mari categorii de filme.

Pornoul intelectual – incepe intr-un birou cu carti pe perete, repet carti (sau cel putin coperti de carti). El si ea sunt imbracati business si discuta filozofii marunte despre viata si univers. El ii spune ei sa inchida ochii si sa isi puna o dorinta: if you could get anything in the world what would it be? Ea spune sec: a hard c**k. El vine spre ea si incepe sa se deschida la slit. Next!

Pornoul romantic – e filmat in sepia cu usoare nunate de roz pe camasa ei de satin. Parul i se unduieste in vant si daca ar fi avut o esarfa in mana mi-ar fi amintit de Top Gun. Lui nu ii flutura nimic pentru ca e chel. Scena de intro romantic se incheie poetic intr-un fade in. Scena doi se deschide brusc fara camasa de satin. Next!

Pornoul muncitoresc – e ala pentru oamenii de rand facut in asa fel incat sa nu te simti prost daca nu esti intelectual sau nu arati ca un model romantic. El e puriu, are fata ridata si ocazional taiata, iar ea departe de 90-60-90. El repeta periodic, la intervale de 5-10 secunde, Oh Yeah (da, am cronometrat). Fata robotica si vocea metalica mi-au amintit de un Terminator… terminat. Next!

Porno pentru femei – as vrea sa spun ca fabulez, dar am descoperit ceva pe Romantica ce merita impartasit. O duduie mima orgasmul in timp ce un individ o spala pe cap la chiuveta. Orice comentariu cred ca este de prisos! Blank face.

Leaganul poporului – aka OTV. Am aflat in cateva secunde ca exista o casa in Iasi bantuita de strigoi si fantome. Invitata – proprietara, care a afirmat printr-un flux de deci-uri ca un strigoi i-a spart o teava. Mai jos de sonajul zilnic cu Credeti ca… DA/NU? scria ceva de Boc si Nastase. Sincer, cine avea rabdare sa citeasca, fie el si un rand jumate?

Politica de la miezul noptii -  posturile de stiri dau probabil elucubratii politice in orice zi, dupa 12 (sau reminescente ale aberatiilor de peste zi). Nu am foarte multe detalii despre discursurile politice pentru ca sincer mi se pare insultator sa ma uit pe Realitatea, sau cel mai rau pe Antena 2 (postul oamenilor care isi manifesta public ura convulsiva fata de Basescu). Da, ii uram pe toti, de ce e nevoie de niste nervosi de miez de noapte care sa ne reaminteasca de asta?

Orice altceva – Speranta TV si Trinitas pozitionate strategic (?) langa Hustler. E oarecum logic, credinciosul se spurca si apoi da un post inapoi la sfanta liturghie.

Posturi cu animale – sincer cine ar vrea sa vada babuini in copaci la 12 noaptea?

Posturi de muzica – Flebeti pentru popor: Etno, Favorit, Taraf si mai nou, Manely. Cu bonus ca pe Taraf e Fata de la Miezul Noptii, emisiune studiu psihologic asupra unei domnisoare care arunca textile de pe ea pe muzica lui Florin Salam. Ritmuri de Bamboo: Utv, Kiss Tv si variatiuni pe aceeasi tema – aka, posturi la care rezisti auditiv 10 secunde.

Era in jur de 1 cand am adormit pe Odiseea Spatiala a lui Kubrick, de pe Cinemax. Uitasem de Fido si de zombii mei si pluteam si eu in spatiu. M-am trezit relativ repede si am iesit din jungla televizata. Ce aventura!

Acum imi amintesc de vremurile de atunci si ma incrunt sau oftez plina de amar. Nu vreau catusi de putin sa cad in melancolii, dar verile de adult suck! Big time. Sau cel putin in primii ani …ai tineretii.

In primul rand nu ai vacanta. Da, ai concediu, dar si ala ti-l iei cu taraita. In zilele si asa putine de concediu (o saptamana – doua) cauti si tu ca orice copil mare in care inca mai traieste ceva din spiritul lui Indiana Jones, sa umbli cat mai mult. Asa ca ajungi fie pe la munte, dealuri, cabane, sau orase in care nu ai mai fost, sau deopotriva, pe care le indragesti. Si umbli, alegi, te zbati, faci basici in toata talpa, te arzi pe umeri ca tractoristul, faci febra musculara de la inot iar seara cazi lat in pat. Pana sa te dezmeticesti bine ca ai schimbat mediul te trezesti ca iei trenul inapoi spre Bucuresti. A doua zi probabil trebuie sa te intorci la munca intr-o stare extraordinara cu bateriile incarcate (ce imi place mie expresia asta): talpile te dor, umerii te ustura, si ochii iti sunt umflati de prea putin somn.

In weekenduri, cand inca esti pe jumatate refacut, te mai intalnesti si cu prieteni care iti spun ca florile ca au plecat in vacante prelugite pe concediu medical fabulist, in Tenerife, la tata socru si la propriu simti ca iti vine sa ii diseci, exact ca Jack Spintecatorul.

Si cum vara nu e doar despre vacante intervin si alte inconveniente: in primul rand e cald si naspa, mai ales daca mergi sardina in autobuz. Si cum Murphy a fost probabil un Mefisto care se amuza teribil inca, intotdeauna o sa gasesti in autobuz un batranel care o sa te faca iresponsabil, nesimtit, sau mai stiu eu cum, pentru ca ai avut tupeul sa deschizi geamul si sa respiri putin. Esti un porc care face curent! Live with it and feel sorry for the rest of your life.

Si daca tot vorbeam de respirat si de verdeata, mai simt uneori nevoia e parc, iarba si flori. Si uneori imi place sa fac poze in parc dar vara e din pacate sezonul nuntilor. Nu ma intelegeti gresit, iubesc traditia veche de nunta si imi place ideea de mireasa imbracata in rochie bal, doar ca miresele noastre arata ca niste conopide infipte in iarba, si de cele mai multe ori exact in locul in care iti pozitionasei tu modelul. Vei fi nevoit sa te scuzi fata de model in timp ce domnisoara de onoare te priveste cu scarba ca ai si tu aparat in mana si ca nu pozai nuntasii.

In disperare de cauza deschizi televizorul si descoperi ca fauna de cretini e si mai abundenta in statiunile estivale. Dar ce e de mirat sau de comentat?

Imi pare rau, azi a fost cald si e inca vara…

 Prietenul betiv

Prietenul betiv e genul ala de om pe care nu vrei sa il aduci acasa, nu vrei sa il prezinti colegilor de munca, iubitului/iubitei, sau oricarui om pentru care ai un strop de respect, sau reciproc. E aproape intotdeauna lipsit de fonduri si o sa te roage sa ii iei o bere. Tu, suflet de cre(s)tin, ii faci cinste  ca zici ca faci pomana. Apoi amicul de langa tine urmeaza acelasi rationament si face pomana. Algoritmul continua pana cand cercul aproape ca se inchide in dreptul lui. El…el e probabil deja ud pe haine pentru ca ultima bere a ajuns mai mult pe maiou si pantaloni decat in gura si nu asta te-ar deranja neaparat. O sa iti crape obrazul de rusine cand va trebui sa il culegi de la masa vecina si sa te scuzi fata de domnisoara care il loveste convulsiv cu geanta pentru ca o pipaise pe decolteu, crezand ca atinge portelanuri chinezesti. A doua zi va trebui sa ii explici cu glas timid ca…aa…s-a lovit din greseala la cap si de aia are cucui si ca doar a exagerat putin dar a fost ok. O sa iti multumeasca si o sa te invite la o bere, pe care…o sa o platesti tu.

Prietenul povestitor

El are mereu o poveste, nu ca asta ar fi un lucru rau pentru ca tuturor ne plac povestile, dar cand orice conversatie o sa devina un monolog cu “da sa va spun cand m-am dus eu….” mintea ta incepe sa zburde vesela spre taramuri in care visezi la campuri verzi si inorogi. O sa iti dai seama brusc ca e ceva in neregula cu tine si o sa te scuturi singuri. Cand te trezesti o sa iti dai seama ca povestitorul inca nu a terminat si incepi sa regreti putin inorogii. Cand in final se opreste tu sau tipul plictisit de langa tine o sa deschida o discutie cu totul banala: stiti cu cine m-am intalnit azi cand m-am dus sa iau paine? Nu iti face sperante ca o sa apuci sa ajungi in punctul culminant al discutiei caci povestitoul o sa iti ia vorba din gura: “aaa, da sa va spun cand m-am dus eu la paine si era sa….”. Inorogi, campuri verzi, flori pe campii…

Prietenul grandoman

Ruda apropiata a prietenului povestitor, prietenul grandoman va emana coolisme egocentrice care te vor face sa ai ganduri de-a dreptul…criminale. Te vei vedea intr-o sceneta de epoca scotandu-ti manusile si pleznindu-l repetat peste bot pana cand fluxul verbal i se va diminua sau inceta definitiv. Dar sa ma explic. Prietenul grandoman va acapara orice discutie si se va da atotstiitor. Initial crezi ca e bine ca ai de-a face un om intelept. A vazut toate filmele pe care le-ai vazut tu, a citit de 10 ori mai mult decat tine si in general are o parere proasta (nejustificata) despre orice iti place tie. Are o ruda care a murit in Burkina Faso atacata de Nunda si bunicul sau a fost amantul secret al Ginei Lollobrigida. Ceea ce ii place lui e la rangul de ambrozie si nectar si cine spune altfel merita…ei bine, pur si simplu scuipat pe scafarlie si calcat in picioare.

Prietenul exclusivist

Prietenul exclusivist o stie pe a lui si gata si daca, Doamne fereste, nu ai idee despre ce spune el sau il contrazici se va ridica de la masa si va pleaca fara sa se uite inapoi. O sa iti ingropi fata in maini de rusine si o sa te scuzi jenat fata de restul de oameni confuzi.Prietenul exclusivist e pasionat de obicei de programare sau de WoW sau de benzile desenate cu Green Hornet. Orice alt subiect de discutie il va face sa isi miste nevrotic piciorul drept, sa fornaie scarbit sau sa se uite gretos la tine. A doua zi vei fi probabil mustrat ca esti idiot care nu stie programare si nu faci diferenta intre Green Hornet si Green Lantern.

Prietenul retardat

Ti s-a intamplat vreodata sa demarezi o discutie perfect normala de genul: “ma plimbam ieri prin carturesti ca sa vad daca au…” si brusc cineva sa izbucneasca intr-un hohot de ras constipat si enervant. Initial te uiti mirat, te pipai pe cap crezand ca cineva ti-a pus ceva jenant pe par, te uiti in spate, la vecinul de langa care e la fel de nedumerit si pana la urma iti indrepti privirea spre amicul care stramba putin din buze si se uita in jos. Explicatia vine cu jumatate de gura de la cel din urma: X (prietenul care izbucnise in ras) e mai vesel de felul lui. Intelegi substratul fin al afirmatiei si incepi sa il studiezi din umbra pe X. Prietenul retardat rade din senin,  nu are niciodata o parere despre ceva anume, isi curata urechea in timp ce tu mananci si uneori arunca cu cocoloase de servetel in cei de la masa vecina.

Prietenul de mahala

Din seria, oameni cu care ti-e rusine sa fii vazut, prietenul de mahala e probabil vecinul de la 2 cu care ai crescut de cand erai mic si uneori, anumite imprejurari te determina sa petreci timp cu el. O sa grabesti pasul alert cu el in preajma ca sa nu fi nevoit sa iti cureti cojile de seminte scuipate de el pe jos, o sa ii spui casierei de la magazin ca nu il cunosti cand o sa inceapa sa o faca tarfa proasta caci nu i-a dat restul de 5 bani si nu in ultimul rand o sa barfeasca tot ce prinde, de la nenea Titel care a cantat aseara beat cu acordeonul in scara blocului pana la doamna batrana de la 5, din apartamentul careia a iesit ieri un tanar frumos.