Leapsa, leapsa, din nou leapsa! De aceasta data vine de la Zmeura.

Sa vedem…ce imi place mie:

• Imi place sa ma uit la filme.
• Imi place sa ascult muzica in timp ce ma plimb pe strada.
• Imi plac diminetile de sambata cand ne viziteaza unchiul meu.
• Imi place sa fac poze.
• Imi place sa mesteresc mereu cate ceva.
• Imi plac vacantele de vara.
• Imi plac surprizele (placute evident).
• Si nu in ultimul rand, imi place sa visez cu ochii dechisi.

Spuneam cu tarie zilele trecute ca nu imi plac comediile. Sunt oameni care nu m-au crezut, care m-au considerat un freak of nature autentic, dar eu imi sustineam cauza. Am ajuns total din intamplare ieri la cinema si am vazut “Bruno” … si am plans. Am simtit cum mi s-a umezit putin ochiul drept in timp ce strangeam pumnii puternic si corpul mi se zdruncina in spasme de ras. JESUS CHRIST, a fost pur si simplu ireal. Nu cred ca gasesc cuvinte care sa descrie mai bine acet film. IREAL!

Bruno este scandalos, vulgar dar in acelasi timp, teribil de amuzant. Am reusit sa trec peste prejudecatile de genul vulgaritate + nuditate = umor scandalos, iritant pentru retinele sensibile, si am descoperit o satira foarte reusita.

Bruno este homosexualul perfect, chic, cu un libidou iesit din comun, pur si simplu irezistibil pentru ai lui semeni. Este teribil de extravagant, asa ca poarta haine cel putin socante ( vezi costumul inovator din arici, uniforma transparenta pentru fantani, animal printurile si nelipsitii tanga, care musai trebuie sa iasa din pantaloni) si are initial un iubit…hmmm sa-i spunet exotic (un tiganus…aaa…scuze creol de 1.5 m) cu care isi indeplineste fantezii erotice ce au depasit cu mult imaginatia mea. “Bruno este bolnav, foarte bolnav”, imi spuneam in timp ce imi ascundeam fata in palme de atata ras.

Urmarind un frumos cliseu american, Bruno pleaca din patria mama, Austria, pentru a-si implini visul american. Vrea si el sa devina stea, ce sa-i faci! Ceea ce urmeaza e greu de descris in cuvinte: un formidabil interviu cu Harrison Ford (din 2 cuvinte), dans cu Bruno, dans cu…parti corporale ale lui Bruno, care ii soptesc numele, intalniri cu fantomele fostelor iubiri, care nici moarte nu se dau in laturi de la o partida buna de sex oral, procedee de albire anala…pentru barbati, calatorii in Orient in scopuri nobile…sau nu, puradei africani rastigniti in sedinte foto, sau acoperiti de albine si multe alte grozavii.

Si ca orice erou epic, Bruno are momente de rascruce cand vrea sa devina straight, pentru ca doar asa ar putea ajunge vedeta. Asa ca iata-l: de vorba cu un pastor sudist (ale carui buze n-au fost facute doar pentru a-l preaslavi pe Jesus…cum spune Bruno), intr-un cerc de masculi feroce vanatori (care ii amintesc izbitor de mult de fetele din “Sex and the City”), in armata (heelloooooooo…ce soc am avut ca militarii aia nu auzisera de D & G) si nu in ultimul rand la o intalnire  de swingeri, unde mananca putina (ok putin mai multa) bataie de la o blonda porno.

Finalul este ata de romantic si de frumos incat mi s-a umezit un ochi. Ajuns Dave The Straight, Bruno descopera iubirea pierduta in persoana lui Lutz,  si isi manifesta iubirea frumos si public pe un ring de lupte, in timp ce pe fundal ne rupe inima Celine Dion.

Si ca sa fie totul bine, se termina totul cu o nunta (well…macar cu un mires) si cu un concert de pomina.

Sfatul unui fan horror si drama: Nu ratati Bruno! O sa plangeti si voi!

Poza mea preferata cu Bruno!

Iata ca pentru al doilea an consecutiv am fost prezenta la Sibiu pentru a participa la Artmania. Desigur, inainte nu mi-au dat lacrimile de fericire cand am auzit ca vor veni My Dying Bride sau Nightwish, dar in definitiv era un bun prilej de vacanta, asa ca de ce nu.

Trecand peste evenimentul neplacut din saptamana Artmania, cand minunatia de pod de cale ferata s-a rupt, am ajuns cu bine la destinatie cu autocarul, in cursul zilei de vineri. Dupa cazarea de rigoare, ceva mancare si o bere mica, iata-ne in Piata Mare. Intai am fost la perchezitionat. Thank God I’m sporty! Am scapat de momentele penibile cand domnisoarele erau cautate in amanunt in geanta si li se confiscau fara inima cosmetice…absolut necesare ca sticlute cu oja, deodorant, farduri sau solutie antibacteriana.

Fiind ajunsa in sfarsit in tarcul de concert, pot sa imi incep povestea cu trupele care au poposit in acest an pe plaiurile romanesti. Tristania a spart gheata in jur de ora 19:00. Recunosc ca pentru mine erau cam pe locul 2 sau 3 in topul preferintelor, dar….well…am ramas cu buza un pic umflata. Vocalul nu a sunat bine, chiar daca solista radia de energie si sincer, era extrem de placut de urmarit pe scena. Nici vocile masculine nu au sunat grozav, si putine din piesele pe care le adoram au fost interpretate.  C’est la vie! Una rece, alta CALDA!

Am adorat My Dying Bride. Aaron pur si simplu a stralucit. Poate ca am plecat de la prejudecata ca sunt trupa nr. 1 pentru care am venit la acest festival, sau poate ca prezenta scenica deosebita a lui Aaron m-a dat pe spate, well, nu stiu, dar m-am simtit extrem de bine si i-am sorbit cu privirea pana la ultimul acord.

Au urmat Opeth. Spre marea mea rusine nu stiam ce canta pana vineri seara. I-am ascultat, am ramas surprinsa placut de profesionalismul cu care au tratat concertul, de puterea vocii vocalistului si cam aici se incheie plusurile.  Sincer, nu imi place Opeth. Cu parere de rau, nu e genul meu de muzica, sau macar, nu e genul meu de muzica la ora 23 dupa sculat de la 5 dimineata si o calatorie destul de lunga. Aproape ca ma intinsesem pe asfalt cand mi-am zis ca nu mai pot si m-am intors la pensiune sa ma bag in pat.

Ziua 2 a inceput cu Subscribe pe care nu i-am prins de la inceput. Well, too loud, dar in rest faini baietii si foarte energici. A good way to start the evening.

Au urmat surpriza festivalul din acest an: Pain. A fost practitc o prima auditie pentru mine dar m-au cucerit pe loc. Suna incredibil de bine live, sunt energici (nici nu cred ca mai trebuie sa mai mentionez de headbangingul si sincron intre basist, chitarist si vocal ), si nu in ultimul rand sunt carismatici. Lumea s-a simtit cu siguranta excelent.

Iata ca a venit timpul si pentru headlinerii festivalului din acest an. Nu s-au lasat foarte mult asteptati dar multimea clocotea deja. In uralele incendiare ale publicului au urcat pe scena Anette, Tuomas, Marco, Emppu si Jukka. Auzeam discret la ureche despre frumosul Tuomas, “I’m in love” si apoi replica “So am I”. Si eu am ramas impresionata de populatia masculina din trupa; sunt spontani, simpatici si placut de urmarit pe scena. Anette a fost per total…draguta. Am realizat ca e genul de persoana dulce si dragalasa si asta compenseaza mult unor minusuri evidente ale vocii sale. Nu e Tarja, dar in definitiv nu e rea.

Cronica mea de spectacol se incheie brusc aici caci la Luna Amara nu am fost prezenta. Mi-ar fi placut, in pofida spiritului meu deloc petrecaret, ca spectacolele sa nu se sfarseasca. Dezolanta priveliste a scenei pe jumatate daramata, de duminica dimineata, m-a facut sa-mi aduc aminte cu putina melancolie ca pe acolo trecusera Aaron, Pain si Nightwish….Ei bine, pe la anul!

Am asteptat mai mult de 6 luni sa vina data de 5 iulie.  Finally! M-am sculat putin obosita dupa episodul Santana (apropo, magnific concert, pacat doar ca am venit pe jos de la Romexpo), si sincer simteam degetele cum imi furnica. Probabil ca daca as fi stiut sa cant la chitara mi-as fi calmat mancarimea teribila, dar nu m-am avut niciodata foarte bine cu muzica. Ok…mai deloc!

Eram deja in Romana la ora 4, urma sa ma intalnesc cu niste prieteni. M-a durut ca am asteptat chiar si circa 20 de minute. Vroiam sa fiu printre nebunii care se inghesuiesc la poarta cu 1 ora inainte. Nu stiu de ce. Chiar simteam nevoia unui astfel de first time.

S-a intamplat sa ajung in jur 17:00. Nu stiu cine era pe scena, probabil ca Nexus. Ne-am asezat la terasa, in scopul degustarii de licoare blonda. Si au trecut si Thunderstorm, din care sonorizarea nu foarte buna, m-a facut sa aud doar niste simple onomatopee. Sicer imi pare rau, caci am niste melodii de suflet de la Thunderstorm.

Si veni Trooper, da i-am vazut, si ce daca tot m-am inghesuit putin langa scena. Merita de fiecare data, in special pentru piese ca “Doar a mea” sau “Amintiri”. Dar eram nerabdatoare si dorinta profunda de a intra in tarcul de la A m-a facut sa parasesc scena cu Trooper si sa ma indrept spre domnii de la BGS care pazeau poarta…spre raiul de heavy metal.  Surpriza, nu am voie sa intru caci nu am scris pe bilet nimic privind gazonul sau pretul. Aproape de o stare WTF??? cu multi nervi sunt trimisa la poarta. Aici s-au lamurit lucrurile, am fost cautata in baza de date si biletul meu a primit “autografe” de la cei de la poarta.

And finally I got in, chiar daca domnul de la BGS se uita la mine ca la un membru din clanul Preda. M-am strecurat si eu prin multimea de rockeri pletosi si tatuati si am ajuns pana aproape de scena. Mi-am zis ca se merita, si sincer s-a meritat.

Seara s-a deschis cu adevarat pentru mine cu Holyhell si parerea generala a fost buna spre foarte buna, chiar daca sonorizarea a avut putin de suferit. Stiti ce mi-a placut cu adevarat? Clapistul!!! I loved Francisco! Mi-a trezit brusc o latura feminina ascunsa si aproape ca imi doream si eu haine ca ale lui! M-am simtit ca o domnisoara care rasfoieste paginile parfumate din brosura Avon.

Dupa Holyhell am mai inghitit putin fum de tigare, am mai dat o bere pe jos, am baut de la vecini ca sa recuperez si in sfarsit…The Kings of Heavy Metal. Nici nu tin minte vreodata sa fi urlat asa tare ca la concertul Manowar dar m-am simtit teribil de bine. Pauzele neplacute cand generatorul se cerea resuscinat m-au nelinistit si incepusem deja sa ma gandesc la data cand concertul va fi reprogamat. Dar totusi, Manowar sunt The Kings of Metal, asa ca fuck off!! Joey DeMaio ruls, mi-am spus dupa impresionatul discurs in romana. Si chiar daca nu mi-au placut bulgaroaicele de pe scena apucate ca si un pachet, si nici cuvintele “fuck those girls” repetate putin excesiv, recunosc ca totusi impresia finala a fost: “Va ador si va respect!”.

Si stiti ce? Chiar daca aparent ati cantat putin si am ramas cu buza profund umflata cand am vazut ca se strang instrumentele de pe scena fara sa avem parte bisuri, impresia Aftershock este per total buna. Cu picioarele umflate si grele ca niste caramizi, cu gatul stramb rezemat in stanga si in dreapta de umeri generosi, m-am indreptat spre iesire inca intonand Warriors of the World (desigur, cu sfertul de voce care imi ramasese).

My beer

Ceva din Trooper

Holyhell

The lovely Francisco    

Mister DeMaio

O tin minte pe Tanti Florentina. Berea i se parea cumplit de tare asa ca punea doar un deget in pahar si restul il umplea cu apa. Asa aveam voie sa gustam si noi, copiii. Cred ca atunci mi-am spus prima data WTF??? chiar daca aveam circa 5 ani. La mine acasa gustam degetul cu pricina concentrat si in stare pura. Au urmat chiar jocuri de-a Tanti Florentina, in care spalam un pahar in care facuse bule licoarea aurie, si simteam mereu gusul de laturi. Poate ca la varsta respectiva a fost o tortura necesara, ca sa ma invete ca berea….ah, viata are gust!

O a doua etapa de bere semnificativa mi-am trait-o in adolescenta timpurie, cand in fiecare duminica, dupa pranz, imi indulceam ziua nu cu inghetata aromata, serbet sau acadele, ci cu un pahar, micut ce-i drept, de bere. Zau ca nu-i intelegeam pe copiii de varsta mea care spuneau simplu si sec ca berea e amara si o detesta.

Mi-am dat seama ca pe masura ce cresteau, “copiii” incepeau si ei sa fie fascinati de ceea ce eu numisem de la o varsta mult prea frageda esenta pura. Dar fascinatia lor era strict legata de alcool si pentru ca berea era “light”. Cat de light? Ei bine chiar si fetele putea sa guste din ea fara sa cada sub masa. Si cum fetele raman cam mereu copii frivoli, avea sa se inventeze berea cu arome, peste ceva vreme…Ce rusine, berea nu se ascunde in spatele gustului acrisor de lamaie sau al aromei de dulce pal.

Ca orice adept al cultului berii, licoarea minune mi-a facut si rau. Asa ca m-am trezit de multe cu capul greu si limba amara. Si ce daca, mi-am spus. Am asteptat sa vina seara si mi-am dat seama ca ma simteam din nou bine. N-a fost chiar asa de rau, nu?

M-am gandit la un moment dat ca poate nu e bine, etic si frumos si ar trebui sa renunt la cult si sa ma apuc de ceai. Ma si vedeam frumoasa si delicata, precum o adevarata lady, sorbind finut dintr-o ceasca de portelan. Si ar fi urmat sa ma duc la tea-party-uri cu alte domnisoare. Doar ca…la un moment dat as fi trait un scenariu scos dintr-un film de Lynch asa ca mi-am dat doua palme si am revenit in lumea reala.

Recunosc ca in nota de ipohondrie caracteristica sexului feminim am inceput sa ma gandesc daca o cutie de bere pe zi poate sa ma transforme in vecinul de la 7, care nu mai gustase apa de ceva ani…atunci cand a murit de ciroza. Mi-am dat din nou doua palme si mi-am zis ca oi trai si oi vedea. Berea…ah, viata are gust! Noroc!

Ne plac pentru ca sunt fascinanti. Au pielea neteda si alba, ochii sticlosi si luminosi ca cei de felina si o dantura…sa zicem cel putin de invidiat. Vampirii sunt un  fel de monstrii frumosi, senzuali si intelepti pe care adoram sa ii urmarim ori de cate ori avem ocazia, fie pe micul sau pe marele ecran.

Eu una sunt curioasa daca monstrii insetati de sange s-au nascut odata cu Bram Stocker, sau daca mitul ar fi existat cu mult inainte, doar ca nu a avut cine sa il “mulga” incat sa-l faca pur si simplu comercial.

Atunci cand existau doar vechile mituri populare despre spiritele rele ce reveneau din mormant pentru a-i chinui pe cei vii, sunt convinsa ca nu existau fanatici care sa asprire la nemurire, sau la saruturi senzuale pe gat de la buze rosii si insangerate. Oh, well…timpurile s-au schimbat si vampirii au devenit o fantezie aproape necesara. Iata ce categorii remarcabile am intalnit pe micul si marele ecran:

Dracula

Poate cel mai apropiat vampir de traditiile populare (nu e de mirare, caci e si cel mai “batran”) a reusit pur si simplu   sa ia mintile regizorilor de la inceputul secolului 20 pana in prezent. Trista poveste a vampirului indragostit a reusit sa infioare si sa sensibilizeze in acelasi timp masele. Cu Dracula s-a nascut cultul vampirului. Sta retras in intuneric, alb si palid, de o tristete profunda vampirul este in acelasi timp o bestie, caci se transforma in  lup, sobolan sau liliac, cele mai marsave creaturi asa cum spunea profesorul Van Helsing. Sa nu uitam insa ca intr-un vampir, chiar si asa malefic precum Dracula, a ramas un dram de umanitate…ah amore!

Cronicile Vampirilor

Pana sa apara fenomenul “Twilight” cam toate adolescentele goth erau in secret indragostite de Lestat. Nu neaparat de crudul si fermecatorul personaj interpretat cu maiestrie (nu mi-e rusine sa spun) de Tom Cruise, ci mai degraba de vedeta rock din “Queen of the Damned”. Recunosc si eu, ca vampirii lui Anne Rice sunt vampirii mei favoriti. Sunt personaje de un clasicism rafinat, care se misca unduitor, dar fara a da intr-un “slow-motion” putin penibil. Intrunesc tot ceea ce inseamna frumusete gothica, dorm in scrie captusite cu purpura, se ascund de soare, canta melancolic si sublim la vioara (sau hai sa mentionez si vocalul – cu referinta la Marylin Manson), fiind totodata, ca si in cazul contelui Dracula, monstrii. Da dragii mei, si Anne Rice ne aminteste ca vampirii nu sunt catelui gothici de companie.

From Dusk Till Dawn

Uite cum sa sta treaba…hai sa uitam ca vampirii sunt frumosi, ca au totusi un suflet, ca mor de fiecare data cand ucid si ca inca mai plang dupa iubirea pierduta.  In atingerea baghetei lui Quentin Tarantino au iesit niste vampiri teribil de petrecareti, care se ascund intr-un bar, mai mai ca fac bai cu tequila si danseaza formidabil pe mese. Eh, din pacate, atunci cand soarele apune vor sa cineze si atunci renunta putin la a mai fi prietenosi si devin urati ca dracu, niste monstruleti cu bot de sobolan si teribil de insetati…dar nu de tequila.

30 Days of Night

Din seria cu vampiri rai si urati am ales sa mai vorbesc despre cei din 30 Days of Night. De ce mi s-au parut speciali? Ei bine, nu sunt vampiri care dorm in cavoul bunicii si nici nu stau ca rozatoarele prin canalurile metropolei. Avand un grad de inteligenta ceva mai ridicat s-au gandit sa se mute in Alaska si asa pot sa profite linistiti de 30 de zile de noapte in timp ce mesteca la omuleti. Da, si ei sunt uratei, cu o aliura putin antica, dar in definitiv raman la esentele vampirismului: monstruleti agresivi!

Twilight

Inchei prezentarea mea de tipologii vampiresti cu vampirii vegetarieni din Twilight. Cred ca in esenta povetea e doar un chick flick care se vrea a fi un fel de poveste de dragoste imposibila (asa cum este cazul Contelui Dracula), doar ca a fost adaptata cu zorzoanele de rigoare incat….sa straluceasca! (da, la propriu, vampirii din seria Twilight stralucesc…). Eu am rugamintea sa nu ii mai numim vampiri doar pentru ca musca din niste caprioare ranite  si au look nitelus mai gothic. S-a vrut  ca Twilight sa  aduca niste vampiri mai pasionali decat Dracula si mai umani decat bietul Loius, din Interviu cu un Vampir. Din pacate ne-a adus niste personaje lucioase si….si cam atat!

Acum cateva luni bune o poza oarecare de pe imdb s-a intamplat sa-mi atraga atentia. Era o batranica uratica foc, ciacara, si care avea probabil  oroare de dentist (concluzie pe care am tras-o dupa ce am vazut ca nici cu protezele nu era prea grijulie). Normal ca m-am amuzat si nu am rezistat sa nu dau click pe filmul de langa poza cu “bunica lui Marilyn Manson” (asa cum am numit-o ).

In ziua aceea am aflat de “Drag me to hell”. Ca orice omulet curios, nu am rezistat si am cautat trailerul. Cu nota de snobism cu care tratez cam tot ce inseamna “horror nou american”, m-am amuzat din nou. Mi-am spus ca e doar un film cu o batrana sinistra, efecte speciale cu cadavre nitelus cam putrezite si cateva membre paroase de draci care aveau sa o aduca de par pe saraca protagonista, in caldurosul lor barlog.

Pe masura ce evenimentul lansarii filmului se apropia au inceput sa curga criticile pozitive, si am auzit cum ca ar fi noul horror al mileniului 3. Nu m-am gandit decat ca: “Na, vreau sa o vad si pe asta!. Domnule Raimi, te implor, sperie-ma!”

Ei bine, Sam Raimi nu s-a laudat degeaba si a facut o treaba cat se poate de buna si decenta pentru un horror blockbuster american. “Drag me to Hell” nu te sperie in mod special pentru ca iti arata cadavre, draci si oameni posedati de Lamia contorsionati intr-un mod sinistru. Pur si simplu e un film care nu iti lasa timp sa respiri si intr-un final ajungi sa cedezi nervos si sa tresari al dracului de tare chiar si cand o batista pluteste sinistru prin aer si se lipeste de parbriz.

Un mare plus din partea mea este combinatia extrem de reusita intre un umor de tipul gore si horror-ul in esenta pura. Batranica de care spuneam la inceput e in acelasi timp sinistra dar si teribil de amuzanta atunci cand molfaie fara proteza pe barbia protagonistei. Si culmea e ca iubeste sa molfaie, si o face si cand este intre patru scanduri si varsa un lichid verde si puturos pe pielea fina a blestematei. Batranetea bat-o vina!

Un film despre o fata, o batrana si un blestem. Poate ca ingredientele sunt atat de comune pentru un horror, unde mai pui ca mai e si blockbuster. Dar per total, un rezultat de nota 10 (bine fie cu minus in fata ) .

Intotdeauna am avut oarecare prejudecati in legatura cu filmele cu zombie. Fie ca le-am considerat stupide, de un comic involuntar provenit chiar din penibilitatea situatiilor scarboase si fabuliste, fie ca le-am considerat pur si simplu de un plictis rar ( imi cer scuze fanilor Romero, caci ma gandeam la un clasic autentic “Night of the Living Dead“) ajunsesem sa cam stramb din nas ori de cate ori auzeam de filme cu cadavre umblatoare si infometate. Mi-am calcat insa pe inima si am urmat o recomandare: Dead Snow .

Primul plus pe care l-am acordat filmului il reprezinta simplu fapt ca este o pelicula europeana, mai precis din Norvegia (eu una sustin cinematografia europeana). Inca din trailer mi-a placut coloana sonora si imaginea, deci un al doilea plus.

Vorbind acum numai si numai despre film, actiunea se desfasoara alert, nu lasa spectatorul sa studieze zgarieturile de pe tavan de plictiseala, jocul actorilor este destul de bun (chiar daca am am ramas un pic surprinsa la unele scene de insensibilitatea nordicilor), iar tenta pala de umor provoaca zambete, poate chiar chicote, dar fara sa estomepeze caracteristica dominanata: horror.

Chiar daca avem parte pe alocuri de violenta exagerata, poate un pic cam gratuita, nu se ajunge la ridicol, si doar putin tembel sa fii incat sa te pufneasca rasul la scena teribila cand victima e partial constienta in timp ce doi zombie nazisti ii scot organele interne.

Zombii nu sunt un les fara creier care se taraste pe un covou din cimitir ci par a fi cat de cat umani, caci sunt capabili sa urmareasca, sa vaneze, sa se camufleze si cel mai important sa lupte. Nu arata nici foarte dezgustator, caci de…sunt totusi inghetati si se conseva.

Un film pe care il recomand iubitorilor de horror, de gore, si de filme bunisoare in general.

Prin jungla cea de toate zilele ma ciocnesc fara sa vreau de lolite si am ajuns sa ma intreb daca lolitele mai sunt nimfete sau doar replici in miniatura ale unor viitoare plastice siliconate.

Fascinatia sumbra pe care mi-a provocat-o contoversata “Lolita”, a lui Nabokov, m-a facut cel putin curioasa si mi-am propus sa aflu si eu ce inseamna nimfeta urbana, caci slava Domnului, exemple se tot gasesc.

Dar ce inseamna Lolita urbana?…Hainele ii stau mormane pe jos, gramezi colorate de satin, bumbac si…plastic. Undeva, langa un cuier cu haine ponosite si imbatranite, se odihnesc adevarate colonii de pantofi. Credeam ca nimfetele inca mai poarta pantofi de lac rosii cu baretica, insa sclipiciul lacului se transforma din nou in plastic, sau, mai exact, in musama. Musamaua vrea sa ademeneasca, sa sclipeasca in nuante argintii si se unduieste indraznet pe tocurile grosolane. Si culmea, musamaua castiga si detroneaza lacul, pentru ca lolitele urbane iubesc tot ce e modern si implicit kitschos.

Sclipiciul bata-l vina, omoara tot ce e indraznet si amuzant atunci cand e folosit abuziv. Numai ca ele nu stiu asta. Asa ca au renuntat la restul de oja rosie pe degetele de la picioare si la inelele colorate de plastic si apeleaza deja la strasuri cu inimioare si la cercei mari, incovrigati, si hidosi, demni de plasticele ce au sa devina abia peste cativa ani buni.

Nimfetele veritabile aveau pielea aramie acoperita de puf ca de piersica. Acum au uitat de aramiul de odinioara si sunt fie albe si gothice fie, mai rau, arse deja ca un pui la rotisor ars…la solar, iar puful a fost indepartat violent cu ceara.

Lolitele de azi se distreaza de cele mai multe ori la shopping, atunci cand merg in card, in fata unui telefon cu camera VGA cu care isi fac poze provocatoare sau in fata unui asa numit calculator, folosit la randament minim doar pentru messenger si hi5. Si stiti ce e mai trist? Ca in definitiv sunt lolite, care fac hormonii masculilor mult mai varstnici sa se zbata turbat.

Din pacate nici unul din ei nu le-ar iubi pentru ca nu mai sunt nimfete. Nimfetele au murit demult, de pe vremea cand inca se jucau in praf, se delectau cu acadele colorate (fara sa se teama inutil de calorii) si aruncau nervoase prin camera cu membrele papusilor Barbie.

Lolita urbana este doar un kitsch de plastic si din pacate e prea batrana ca sa mai devina nimfeta.

Zmeura ma intreaba cum ar fi daca as fi un VIP.

Daca ar fi sa fac parte dintr-o trupa atunci ea ar fi: Calvary Cemetary (am intrat pe wikipedia si am dat random) .

Minunata trupa din care fac parte (probabil de un black metal obscur) lanseaza un prim album care se va numi: Especially about the truth.  (am dat click pe random quotes si am luat cateva cuvinte).

Si pentru ca vreau ca lumea sa-mi remarce capodopera lucrez din greu si la o coperta. Asa ca am dat random pe flickr.

Editie limitata! Grabiti-va si cumparati-l! Primele 100 de albume vin cu autograf.