RSS

Rammstein – trupa care a dat foc la metal

Rammstein e genul ala de trupa la al carui spectacol trebuie sa asisti ori de cate ori al lor picior nemtesc calca pe la noi. Asadar, nu e prima data cand ii vad. S-a intamplat candva in vara anului 2010 sa particip pentru prima data la showul masinariei nemtesti perfecte, care imbina metalul industrial cu efecte pirotehnice. Aici cronica mea de atunci.

Revenind in prezent si avand exeperienta unui show Rammstein in spate, mi-am zis ca daca vreau sa ma bucur cu totul si cu totul de ziua mea perfecta (altii numesc zi perfecta cea a nuntii, iar altii concertele Rammstein – dar asta e o alta poveste🙂 ) trebuie neaparat sa ajung devreme. La 14:15 am iesit din casa, echipata cu palarie de soare si la aproximativ 3 fara un sfert eram deja acolo. Ca o prima impresie, amenajarea locului de concert mi s-a parut ilogic facuta. Normal Circle era prea in spate iar ecranele de proiectie mult prea mici. Am dat vina pe soare care deja ma facuse sa imi transpir tricoul cu Rammstein si am sperat ca mi se pare. Cum Rammstein se vede si se simte cel mai bine in fata, am avut noroc de bilet la Golden Circle si mai mult, de loc foarte bun, randul doi, undeva prin dreapta scenei.

Revenind la momentele de dinainte de intrare, eu nu pot sa inteleg ce anume inspira fata mea celor de la poarta. Acum serios, nu sunt nici macar creola ca sa creada ca sunt din neam cu Osama. Nu pot sa inteleg de ce in momentul in care imi deschid geanta si spun in romana clar si raspicat: „Asta e telefon, asta portofel si aici sunt servetele„,  sunt intrebata absolut instant „da ce ai aici?„.Inteleg securitatea pentru ca rockerii sunt uneori prea extrovertiti si colerici dar cred ca ar trebui sa existe o limita de bun simt si decenta intr-un control la poarta.

Si cum am inceput cu chestii rele despre organizare o sa imi vars sufletul. 7 lei un jeton, serios? Cu un jeton puteai sa iti cumperi o apa plata (minerala nu exista) la 0.4. Nu sunt zgarcita dar cred ca am cheltuit cel putin 50 de lei doar pe apa. Inca putin si Rock the City se apropia la preturi  de Hard Rock Cafe. In conditiile astea astept si chelnarii prietenosi, decorul primitor si buda mai curata decat majoritatea cabinetelor medicale din Romania.

Pe 15:20-15:30 si-au inceput prestatia baietii de la Psychogod. M-am bucurat foarte mult ca sunetul era bun si nu in ultimul rand pentru ca in Romania se face si altfel de metal. Au urmat White Walls, trupa romaneasca care promoveaza un metal ceva mai docil decat Psychogod. Din nou a sunat bine si baietii au parut sa se bucure sincer ca erau alaturi noi si incercau din toate puterile sa invioreze sufletele care zaceau lesinate pe asfalt.

Nume ceva mai grele au venit pe scena in jurul ore 18:00 – Trivium si mai pe seara Bullet For My Valentine. Ca sa fiu foarte sincera, Trivium nu mi-au placut absolut deloc. Da, au fost energici, da era metal in forta, dar ma asteptam la mai mult. Culmea e ca nu spun asta ca novice. Chiar am ascultat Trivium in trecut dar acum mi s-a parut ca absolut fiecare piesa suna la fel.

La Bullet For My Valentine s-a defectat o boxa. Am avut cateva clipe cand m-am intrebat foarte sincer daca am eu o problema de aud infundat. Primul meu gand a fost ca daca asa se aude si la Rammstein ma duc personal la domnul Marcel Avram si il impusc. Revenind la Bullet For My Valentine chiar au fost ok si surprinzator sau nu mi-au placut mai mult decat ma asteptam.

Se apropia 9 seara si multimea deja incepuse sa se compacteze. Nu stiu de ce dar la fiecare concert simt o nostalgie comunista. Mereu se gasesc oameni care sa se bage in fata, care te impung in spate  cu colturi de genti, cu capetele lor mici de omuleti de 1.50 si apoi se plang ca nu vad. Si fiind si eu in felul meu o astfel de nostalgica spun de fiecare data:  „scuze, eu chiar am venit de la 2 si nu imi pasa ca nu vezi!„.

Tot pana in Rammstein incepusera sa se vada efectele compactarii si venirii de la 2. Setea chinuia oamenii din jur ingrozitor dar nimeni nu se putea misca asa ca gardienilor li s-a facut mila de noi si ne-au dat sticle cu apa – gest foarte frumos pe care nu l-am mai vazut de la Maiden 2008. Chiar nu e normal sa dai 7 lei pe un paharel de apa si mai mult, nu e normal sa stai circa o ora la coada pentru stropul ala de lichid. Aparent gardienii au avut in ei mai mult umanitate si bun simt decat organizatorii concertului si nu pot decat sa ii felicit.

Acum inca o buba si apoi vorbesc numai si numai de Rammstein, promit. Cum spuneam, in spiritul meu comunist, eu am venit de la 2 si ceva, in fata doua persoane si apoi gardul. Cat de corect e sa apara intre gard si gardieni fatuci imbracate de la sex shop pe cap cu sepci de politiste. Am auzit, desigur sper ca nu am auzit eu bine, ca s-au ales persoane din Normal ca sa li sa dea o sansa sa vada pe Rammstein aproape. Serios acum, mai aveam putin si plangeam cu lacrimi de sange, ca Miorita, de caldura si sete si vin mandre cu trei petice pe ele si mi se pun in fata ca li s-a acordat o sansa…Si ca sa ma plang in continuare, ce au facut fatucile cand au coborat Rammstein pe scena? Se pozau cu boxa.

In sfarsit Rammstein, pentru ca atunci cand incepe un show Rammstein nu mai conteaza ca organizatorii au un spirit organizatoric si un bun simt egal cu al unei moluste si nici ca in fata ta femei aproape goale se pozeaza cu boxele si gardienii. Rammstein face un show atat de viu si de intens incat aproape ca nu se poate povesti. Metalul industrial pur si simplu arde in fiecare sunet scos de Rammstein, fie ca vine din vocea profunda a lui Lindemann, din riffurile electrice ale lui Kruspe, Landers sau Ollie Riedel, toba ritmica a lui Schneider sau clapele magnetice ale lui Flake.

Rammstein ia foc in absolut fiecare show si mai mult decat atat ne transmite si noua, publicului, starea aia de mein herz brennt. Publicul se misca ritmic pe Du Hast si mi s-ar parea imposibil altfel. Publicul se uita absolut uluit la spectacolul de la Mein Teil si nu isi poate lua ochi de la Till, bucatarul dement care il prajeste la propriu pe Flake in cazan. Spectacolul absolut, pe langa deliciile pirotehnice de la fiecare piesa, l-a conferit cu siguranta Buck Dich, unde Till si Flake au facut ce vazusem eu ca s-a intamplat prin ’98 si sincer nu credeam ca am ocazia sa vad vreodata live. Aici un link pentru curiosi. Asa pe scurt, Till si Flake au rupt scena si apoi au …inundat-o!

Cum Rammstein e si foc mocnit, balade ca Ohne Dich sau Mein Herz Brennt, spuse frumos cu un pian si un solist, au facut publicul sa se legene la uniform si sa simta un viermisor mic care li se incolaceste fix in inima si apoi isi intinde tentaculele cu ventuze care secreta placere si emotie in absolut tot corpul, din sira spinarii, pana in talpi si frunte.

Cum Rammstein inseamna in definitiv o bucurie, spectacolul a culminat la bis cu Pussy, unde Till a detonant un tun cu spuma si de pe margini confetti. Uzi, cu sprancenele nitel parlite, dar per total extatici, romanii isi fixasera mainile in aer si strigau in cor: RAMMSTEIN. Till ne-a multumit in romana apoi toti cei 6 au facut o plecaciune in fata publicului roman si s-au retras.

Impresia pe care o produce un show live Rammstein nu prea poate fi descrisa bine si sincer nu stiu daca m-am descurcat excelent. Va sfatuiesc insa si pe voi ca la urmatoarea reprezentatie sa nu ratati asta, chiat ca sunteti fani Mariah Carey sau Venom, Rammstein se merita trait si experimentat macar o data in viata.

 
Un comentariu

Posted by pe iulie 30, 2013 in Entertainment

 

Etichete: , ,

San Diego s-a mutat in Romania

Era iulie 2012 cand mi-a venit o idee geniala. Mi-am zis, la anul merg la San Diego. Am fost intrebata de ce, si mi s-a spus ca e stupid, dar fuck it, Stan Lee are vreo 91 de ani. Daca nu il vad acum, atunci cand? Mi-am facut planuri, m-am gandit la costum, cazare si transport. Am trait cateva clipe de frenezie totala in care traiam deja in San Diego, dadeam mana cu Stan Lee si ma pozam cu Robert Downey Jr care imi zambea languros. Ca in orice poveste frumoasa cotidiana, visatoarea de mai sus nu a mai ajuns la San Diego in 2013 pentru ca… ei bine sunt multe de spus si sincer nu despre asta e vorba. Important e ce am sa povestesc nu ce ar fi putut fi. Asadar sa incep.

Cum probabil ca e cineva acolo sus care zambeste atunci cand eu imi dau cu pumnii in piept ca Tarzan cand o vedea pe Jane, s-a intamplat sa nu obtin exact ceea ce imi doream insa mi s-a oferit o alternativa accesibila. Sa fi fost prin toamna cand am auzit ca se va face un Comic Con la noi. Pe vremea aia eu imi adunam informatii ca sa ma duc la ambasada SUA sa imi iau viza, chiar daca ar fi trebuit sa ma duc in State singura. Ma tineam tare in front.

In ianuarie am inceput sa ma documentez serios despre experienta Comic Con si mi-am dat seama ca oricat de „bad ass” as fi fost eu ar fi fost un dezastru sa ma duc singura, mai ales daca aveam de gand sa fac cosplay. M-am consolat cu varianta autohtona si am inceput sa ma pregatesc putin cate putin. Costumul meu… a plecat de la niste principii destul de simple: eu nu vreau sa imi tai parul pentru ca ar trebui sa stiu sa mi-l aranjez zilnic, eu nu pot sa port peruca pentru ca am parul prea lung si eu sunt total nepriceputa la machiaj. Asa ca trebuia sa merg pe ceva destul de simplu de la gat in sus. M-am gandit apoi la ce iubesc mai mult si mai mult in materie de comic bookuri si raspunsul a fost evident: aveam sa port „adamantium de plastic”🙂. Asa ca iata-ma: X23 – personaj fata de care am purtat o admiratie aparte si cu care m-am identificat putin. Daca Marvel ar fi facut un personaj pentru si despre mine i-as fi implorat sa imi puna gheare.

Cat de greu a fost sa fiu X23? Nu foarte doar ca mi-a trebuit rabdare, nervi tocati si multe multe injuraturi. Adevarul e ca nimic nu iese bine daca nu iti toceste nervii pana la pragul acela cand cuvintele urate iti pulseaza pe varful limbii. Asta e, le spui si te descarci si apoi continui.

30 martie 2013. Nu mi-am imaginat ca o sa stau vreodata la coada si ca o sa mi se para incredibil. Mi s-a parut fantastic ca atat de multi iubitori de benzi desenate si manga stateau la coada pentru intrarea in incinta si mai mult, nu m-a deranjat ca am stat cam 30-40 minute sa il astept pe John Rhys-Davies. Cuvintele sunt greu de gasit cand intalnesti un om ca el, si nu zic o celebritate. O celebritate e genul de om care se pozeaza cu tine si isi lasa semnatura pe un poster. John Rhys-Davies si-a facut timp sa vorbeasca cu toti cei de la coada si a facut asta fara sictir sau plictiseala timp de ore bune.

Pannelul cu John Rhys-Davies, din nou fara cuvinte. Poate doar epitete ca spontan sau antrenant ar putea descrie atmosfera din sala. Nu am apucat sa il intreb nimic cu toate ca imi doream in secret sa ne povesteasca experienta de lucru cu Christopher Lee sau Ian McKellan.

Despre altceva afara de John Rhys-Davies, hmm, cu toate ca sunt o persoana foarte acida si critica nu pot spune ca am vazut un cosplayer care sa mi se para amatoresc sau realizat prost. We are damn good!🙂 Nu vreau sa o dau intr-un discurs de multumiri care nu isi gasesc locul, dar oamenii s-au straduit si au realizat costume excelente. Cred ca e o pondere relativ egala de bucurie in a te poza cu Johnny Depp sau cu un cosplayer care arata identic cu Edward si ale lui foarfece.

31 martie 2013. Time for some shopping! Am profitat ca duminica s-a putut respira putin si am cumparat cateva chestii dragi sufletului meu: comicuri, tricouri si o figurina minunata cu Freddie Krueger pe care mi-am agatat-o deasupra patului. M-am costumat si duminica, am stat ceva mai mult de vorba cu oamenii si mi-am dat seama ca am avut dreptate acum 10 ani: nu sunt chiar asa de singura. E minunat sentimentul ala cand intalnesti oameni costumati in eroii adolescentei tale si e si mai  minunat cand iti iese cat de cat sa fii si tu unul.

Au ramas multe poze frumoase, ceva „stigmate” in palma de la ghearele mele de X23, prieteni noi si multe multe amintiri frumoase!🙂

Stiu ca nu am ajuns la San Diego si nu voi ajunge anul asta, si stiu ca probabil nu o sa cad niciodata in genunchi in fata lui Stan Lee si sa ii multumesc pentru tot, dar Comic Con Romania a fost experienta mult mai frumoasa decat m-as fi asteptat. Nici nu tin minte ultima data cand m-am simtit asa de bine. Multumesc EECC pentru ca m-ati facut sa ma simt erou!

 
2 comentarii

Posted by pe aprilie 1, 2013 in Arta si Animatie

 

Etichete: , , ,

Garda sus – Posta Romana ataca in valuri de nesimtire

Eu cred ca nu sunt un cetatean agasant. Nu ridic vocea, las bacsis intotdeauna la taxi sau la restaurant si multumesc vanzatorilor cu toate ca ar trebui sa fie invers. Nu vreau sa ma laud si nu vreau sa scriu un articol de tipul asa da si asa nu, dar tot sangele meu pompeaza violent catre pumni si degetele, mai finute din fire, s-au decis sa isi verse amarul elegant pe tastatura. Buricele imi ard si unghiile tind sa se stranga nervoase catre podul palmei dar nu vreau sa le las ragaz. Pe scurt, azi protestez impotriva functionarilor mai mult decat recalcitranti de la Posta Romana.

Acum o saptamana m-am dus la Oficiul Postal X sa intreb daca mi-a venit un pachet. O doamna intre doua varste a fost suspect de amabila si a cautat printre pachetele venite in ultima saptamana si mi-a spus ca nu. Mai mult decat atat, gura ei, stransa by default intr-o stare de Grumpy Cat, mi s-a parut ca a urcat putin in sus intr-un colt cand mi-a spus „Mai treceti pe la noi sa vedeti daca a venit”. Chiar daca nu m-am vazut cu pachetul aveam o oarecare stare de bine, ca de, o doamna functionar public nu a ridicat tonul la mine si nu m-a amenintat ca face infarct cand ma vede, asa cum mi s-a intamplat la Circa Financiara.

Ca in orice poveste cu peripetii, am mai lasat sa treaca o saptamana, ca pachetul sa ajunga si sa nu mai irosesc timpul doamnelor dragute care lucreaza in oficiile postale. Azi m-am prezentat la acelasi oficiu postal X cu o urma de zambet pe fata si cu vocea aia agasanta si vesela in minte: „A venit? A venit? A venit?”. Doamnele de la posta au fost diferite azi. Partea buna a fost ca m-au facut sa ma simt ca un personaj dintr-o poveste, partea proasta e ca e vorba de „Omul Invizibil” al lui H.G. Wells. Eram doar eu in  fata ghiseului si doamna din fata facea orice doar ca sa nu observe ca  sunt acolo. Invartea hartii, ducea hartii pe biroul de langa ca apoi sa le aduca inapoi, se uita la unghii, se imbraca cu puloverul ca apoi sa se dezbrace la loc si mereu privea intr-un colt astfel incat sa fereasca pupila de amarata care statea protapita inaitea ei. Vazand ca omuletul din fata nu e fantoma Craciunlui trecut si ca se incapataneaza sa ramana protapita acolo, a zis in cele din urma „Dea….ce doriti?”. Spun eu povestea cu coletul. Madama reactioneaza precum Regan din Exorcistul in prezenta aghesmii la auzul cuvantului colet si mai mult, insotit de „nu din tara”. „Noi nu primim colete”. Eu ma gandesc ca poate am visat ultima saptamana din viata mea, dar cum imi place sa povestesc ii spun ca acum o saptamana o doamna, colega a dansei probabil, m-a ajutat si chiar a cautat printre fisele cu colete. Povestea mea, care incepea cu cel mai agsant cuvant din lume „dar” a infuriat-o pe doamna de la ghiseu in asemenea hal incat a aruncat pe masa cu  teanc de hartii si mi-a spus: „Na, cautati aici, daca nu ma credeti da noi nu primim colete!”. Poate am eu un fler de lady din secol trecut dar degetele mele nu vroiau sa se afunde in foi ingalbenite care contineau o varietate fabuloasa de cuvinte insa excluzandu-l pe cel care ma racaia pe mine: „colet”. Degetele mele preferau atunci sa se inconvoiasca pe un cutit a carui lama ar fi retezat scurt si frumos gura urata si putin adusa inspre dreapta a unei doamne mult prea furioase. Am intrebat cu o ultima doza de calm unde ar trebui sa ma duc si dupa un sir de vreo 5 „nu stiu” consecutivi mi s-a spus oficiul postal Y.

Zis si facut. Iata-ma la Y. Povestea la Y e mai scurta decat cea de la X. S-a terminat dupa mai putin de o propozitie. M-am dus la o doamna care se uita mai incruntat decat mine atunci cand trec pe langa o masina din care se aud manele si am spus: „Buna ziua! M-au trimis la dumneavoastra, ca trebuie sa primesc si eu un cole…”. Nu am apucat sa spun t-ul si doamna a si urcat vocea pana la valente care mi-au daunat auzului mai mult decat daca as asculta Mayhem pe repeat, cam o ora. „Noi nu primim colete! Nu la noi! Megeti la X”. Si s-a si intors cu spatele. Am ramas cu ochii mai mari decat ai unui catelus aruncat in ploaie. Mi-am imaginat din nou scena cu cutitul de la oficiul postal X. Adevarul e ca mi-am imaginat mai mult si mai rau decat la X.

Am analizat la rece totul si am sunat la relatii clienti Posta Romana. Mi s-a raspuns civilizat la ce oficiu postal trebuie sa ma duc si daca am orice fel de problema sa cer sa vorbesc cu doamna diriginta a oficiului postal.

Inca stau si ma pierd cu ochii in tavan. Am incercat sa caut motive dar sincer nu le gasesc, Nimic, dar nimic, nu ii da dreptul unui angajat de la relatii publice sa trateze un om in asemenea hal. Nu ma intereseaza ca au salarii mici, sa sunt in varsta sau ca nu sunt fericite. Atunci cand ai un job fa-l cum trebuie! Orice alte pretentii, greve sau nemultumiri cred ca nu isi au rostul aici!

 
2 comentarii

Posted by pe martie 7, 2013 in Enigme, Freak...

 

Etichete: ,

Jurnalul cinefilului roman (II) – Nea Tudorica si Sergiu

Va spuneam mai ieri ca mie imi plac filmele si mai mult decat atat, imi place sa am oameni cu care sa vorbesc despre asta. Nea Tudorica sta pe acelasi palier cu mine si cand eram mic venea la ai mei de sarbatori si le mai aducea sorici de la porc. Imi placea cand venea Nea Tudorica si povestea ore in sir vrute si nevrute. Maica-mii i se parea agasant si cand s-au mutat la tara a zis ca macar asa au scapat de Nea Tudorica. Am ramas eu cu el pe cap.

Sa fiu sincer, mie mi-a placut intotdeauna. Mi se intampla sa vin seara de la serviciu si sa il gasesc mesterind la masina, o Dacie 1300 pe care o are de prin anii 80. Il intreb mereu: „Mai merge Nea Tudorica?”. Si imi spune: „Ehe, atunci se faceau masini. Acum nu mai vezi tu asa tablarie si motor.”

Si imi place sa il scot la bere si el imi povesteste din tineretea lui din anii 70-80 cand era altfel viata si apreciau oamenii alea 2 ore de televizor. Acum are o gramada de posturi dar cine se mai uita? Atunci se faceau filmele adevarate si statea lumea la cozi interminabile sa prinda bilet.
I-am spus si eu ca imi plac filmele si i-am povestit si lui asa cum le povestesc si celorlalti amici de-ai mei de pahar. Nea Tudorica dadea din cap aprobator si uneori devenea nostalgic si ma intrerupea si povestea de fiecare data despre ziua cand a vazut el prima data „Mihai Viteazu”.

Eu nu prea le am cu filmele vechi si de mi-ar fi zis unu de pe cinemagia asta i-as fi tras vreo injuratura probabil. Cine se mai uita azi la filmele alb-negru cand avem 3D? Doar idiot sa fii. I-am zis si lu Nea Tudorica de filmele 3D si mi-a povestit de un film 3D rusesc cu fluturi si cum ridicase mainile prin sala ca sa ii prinda.
Atunci i-am zis: „Da prost mai erai bre!”. A ras si si-a terminat berea.

S-a intamplat acum vreo 2-3 saptamani sa imi bata la usa. Era vineri seara si tocmai venisem de la munca. Am deschis usa si l-am vazut frecandu-si mainile agitat si cu capul plecat. „Ce e bre? Ti-e rau?” A dat din cap ca nu dar a ramas la fel de incordat. L-am invitat inautru si s-a asezat la masa din bucatarie.
„Mai copile mai, mergi cu mine la film in seara asta?”. M-am uitat chioras la el. „Unde sa mergem bre? La ce film?”. S-a codit putin si mi-a raspuns: „Stii ca a murit maestrul Sergiu, nu? Mare om! Nu mai fac romanii astfel de filme. Am auzit la stiri ca e maraton cu filmele lui la cinema si eu sunt om batran, sa fie 20
de ani de cand nu am mai fost la cinema. Nevasta-mea zice ca nu vrea si mi-e urat sa ma duc singur. Toata noaptea cica dau filmele lui si macar „Mihai Viteazu” sa mai vad si eu o data pe ecran mare.”

Mie nu imi place sa merg la cinema in alta parte afara de mall si nu imi plac filmele vechi dar am zis ca hai ca e om batran si cumsecade, Nea Tudorica. De Sergiu Nicolaescu stiam eu ca e regizor mare, dar na, cand ai torente si net sincer nu-ti mai vine sa ii revezi filmele. As minti daca as spune ca in seara aia am avut o revelatie asa mare ca atunci cand am vazut „Inception” da am plecat din sala de la cinema mandru ca am facut dracu’ si noi ceva.

Nea Tudorica isi desfacuse un pet de bere pe strada, chiar daca era mult sub zero grade. A vorbit mult in noaptea aia si mi-am dat seama ca poate el stia de filme mai mult decat mine, chiar daca nici nu auzise de torente sau de imdb. Nea Tudorica mi-a spus ca filmele adevarate sunt mari, epice si mai si inveti ceva din ele.
Cand am ajuns acasa am adomit spre ziua zgribulit pe canapea. Pe la 10 m-am trezit cu batai in usa. Era tot Nea Tudorica. Mi-a zis sa ma imbrac repede ca sa ne luam ramas bun de la maestru.

Nu o sa uit ziua asta niciodata. Suntem un neam de scursuri, asta suntem! Nu ne-au lasat sa il vedem pe maestru si in plus sicriul era inchis. Nea Tudorica a injurat in continuu cateva ore. Am aflat ca urmeaza sa il incinireze si am huiduit pana cand am simtit ca nu mai avem aer in plamani.

Adevarul e ca acum nu se mai fac filme ca atunci. S-a ajuns sa ia premiul Oscar un film cu homosexuali, acum cativa ani. I-am zis lu Nea Tudorica si s-a inchinat si a scuipat in san. Si i-am zis ca acum se fac filme despre comunisti si se vor a fi amuzante sau din contra dramatice. Si mi-a zis Nea Tudorica un mare adevar:
„Astea sunt filme pentru aia care n-au trait atunci. Ce sa fie de ras? Asta era, mai greu cateodata da era bine. Vara mergeam la mare, la munte. Acum unde dracu’ se mai duce lumea? Nu era mai copile, nici dramatic nici de ras, astea erau timpurile.”

M-am dus acasa si in seara aia nu m-am uitat la niciun film. Suntem un neam de ratati, asta e concluzia. Acum nu mai e nimic epic, facem doar filme penibile la care se uita aia care se cred ei destepti si se plang ca intelectualii erau asupriti in comunism. Niste hipsteri, asta sunteti cu totii!

 
Lasă un comentariu

Posted by pe ianuarie 21, 2013 in ciudatenii, Cotidiene, filme

 

Etichete: , ,

Jurnalul cinefilului roman (I) – Despre initiere

film

Mie imi place sa ma uit la filme. M-a apucat boala asta acum vreo 3 ani cand m-am dus cu un amic sa vad „Inception”. Sincer, eu nu prea vroiam, si i-am zis „ba, stii nu prea le am eu cu filmele. Adica ma mai uit si eu la filme dar mai rar asa. Nu am mai fost la film de prin 2007 sau sa fi fost 2008 cand am vazut „Transformers”. Ala da film, actiune, femei!” Amicul s-a uitat cam stramb la mine si mi-a zis: „Frate, daca nu iti place iti fac cinste cu o bere ca te-am facut sa pierzi timpul.” Va dati seama ce mi-a trecut prin minte atunci „Evident ca o sa spun ca nu mi-a placut ca sa dea fraieru’ berea.” Si atunci s-a intamplat sa am revelatia. Eu eram obisnuit cu filme simple: o explozie (pac-pac), niste gagici si un happy-ending. Am stat cu mintea mea simpla de atunci sa inteleg cum e sa visezi ca visezi si cum privesti visele ca pe niste foi de ceapa. Am iesit traznit din sala de cinema si sincer, a fost singura data in viata mea cand m-am dus de mai multe ori sa vad un film. L-am vazut de vreo 4 ori ca sa inteleg ceva.

S-a desteptat ceva in mine din ziua aia si am inceput sa nu ma mai joc ca disperatul CS in retea cu peirde-vara astia de la bloc. Mi-am luat multe din filmele din top 250 de pe imdb. Intai pe astea noi ca sincer nici acum nu am rabdare sa vad un film mai vechi de 1980. Nici nu cunoscuse taica-miu pe mama atunci, ce sens
ar avea? Si am petrecut in anul ala cam doua-trei seri pe saptamana uitandu-ma la filme. Nu mai ieseam in fiecare seara cu baietii la berica sa vorbim despre fotbal si femei si m-am refugiat pe canapea cu o cutie de bere si niste popcorn.

As vorbi mult daca ar fi sa spun ce filme mi-au placut si de ce. Adevarul e ca mie imi plac filmele si au ajuns sa imi placa actori dar daca ma pui sa iti spun asa elaborat de ce, nu prea imi gasesc cuvintele. Cand ma mai  intreaba cate unu de ce mi-a placut un film ii spun ca e bun domne si nu prea are cum sa ma contrazica. In definitiv daca filmul are nota 8.0 pe imdb de ce sa ma mai justific?

Eu de firea mea sunt un baiat simplu si prietenii mei sunt la fel de simplii ca si mine, dar cu toate astea am inceput sa simt nevoia aia acuta de a vorbi cu cineva despre filme. Si asa mi-am facut eu cont pe cinemagia.  Majoritatea sunt librici de aia de 17 ani care au vazut doar „Twilight” sau mai stiu eu ce abominatie dar si oameni cu care mai schimb pareri inteligente. Mi-am dat seama ca mie imi place sa comentez mult cand e vorba de un film si sa le spun cand e filmul bun sau prost.

De vreo 2 ani a inceput sa ma intereseze si cate Oscaruri are un film si ce actori sunt premiati. Mie unu imi  place Morgan Freeman si asa ma bucur ca apare in cam toate filmele mele favorite. Cand am fost asta vara la „The Dark Knight Rises” cu amicul meu, ala de m-a dus la „Inception”, i-am zis tare „uite-l ma pe GOD!”. S-a
uitat la mine si a ras si oamenii din sala s-au incruntat. Am tacut pana la sfarsit dar daca stai sa te gandesti, oare alora din sala nu o sa le ramana fixate in minte cuvintele mele? Sa luam slabatura de muiere tocialara de langa mine care avea tricou cu Star Wars alea vechi. Crezi ca nu i-am introdus eu in minte un mesaj subliminal si nu s-a dus aia acasa si si-a luat de pe torente cel putin 3 filme cu Morgan Freeman? Am invatat subtilitati de cand ma uit la film si simt uneori ca pot sa ii manipulez si pe aia care nu au avut revelatii, asa ca mine.

Imi place destul de mult cum am ajuns sa gandesc si cine sunt. Pot sa zic ca am invatat multe si simt uneori ca e de datoria mea sa le zic si la aia mai prosti de unde sa inceapa. Le-am zis alora de la bere sa se uite si ei la filme ca „Inception”, „Shawshank Redemption”, „Se7en” sau „Salvati Soldatul Ryan”. Si am petrecut seri intregi intre natangii astia povestindu-le ce am mai vazut eu si ma simt implinit. Mi-a zis nea Tudorica sa ma fac critic de film dar stiu ca eu nu prea le am cu slovele. Adica sa spun ca e bun sau nu pot, dar in rest…eu sunt un baiat mai simplu.

 
Lasă un comentariu

Posted by pe ianuarie 17, 2013 in ciudatenii, Cotidiene, filme

 

Etichete: , ,

Cupluri pe care le uram

Se spune ca un om ce detine o doza sanatoasa de sarcasm, putina scarba fata fata de dragalasenii si fluturasi, si de ce nu, poate chiar o experienta nefericita din trecut, o sa se strambe aproape instant atunci cand va da cu ochii pe strada de un cuplu cam prea indragostit.
In minte incepe sa pulseze vie replica folosita abuziv in filme: why won’t you get a room?
Exceptie facand cazul in care cuplul e cu adevarat frumos (ceva de genul Charlize Theron la brat cu Michael Fassbender) sau sunt batrani, adorabili si inca indragostiti (desigur, in limita decentei).

Asa ca din seria ce uram azi – cele mai detestabile cupluri de indragostiti urbani:

1. Uratii

S-au cunoscut in facultate si au fost colegi la Poli timp de 3 sau 4 ani. Ea e excesiv de slaba, putin adusa de spate si are dintii ingalbeniti si strambi. El e indesat, mic de inaltime si are un ochi care ii fuge inspre stanga daca te uiti fix la el. Se intampla sa ii cunosti si sa fi fost coleg cu ei. Ultima amintire in legatura cu ei e cand ai terminat facultatea si el o tinea pe ea de mana in timp ce coborau scarile din fata facultatii imbracati in robe.
Nu ar deranja pe nimeni ca sunt urati, sau ca sunt urati si indragostiti, dar va veni momentul cand complezenta te va aduce la aceeasi masa cu ei. Ochiul lui calator se va indrepta strict si fix catre tine la fiecare imbucatura pe care o vei lua. In timp ce tu te vei uita sarmant catre ceilalti, uratii vor tine sa te fixeze cu privirea, sa se sarute sa isi frece degetele osoase, sa si le incarlige pe sub masa si sa iti aminteasca ca in cele din urma
tu ai venit la petrecere singur.

2. Nevroticii

El si ea in public. Se tin de mana. Ea se opreste sa isi cumpere o apa plata. El o se sprijina de perete si o priveste. Vanzatorul ii da restul si in timp ce ii strecoara mondele in palma o atinge pret de o fractiune de secunda. El vede si se incrunta. O smulge de mana si lasa vanzatorul cu gura putin deschisa in timp ce restul de monede de 10 bani ii cad din pumn.

El tipa si o acuza ca flirteaza cu oricine, ea il impinge in spate si urla. El intra o doamna batrana care il ameninta cu bastonul. Langa, un batranel comenteaza despre tineretul din ziua de azi. El il injura pe batranel si acesta ramane cu gura deschisa, fara replica. Batranica s-a oprit cu bastonul in aer. Ea urla in continuare si a inceput sa bata din picioare. Continua sa il impinga si el ii opreste mainile cu degete lungi si unghii rosii cu care intentiona sa il zgarie peste fata. Brusc, el o plesneste si ea isi lasa capul in jos. Batraneii se retrag incet. El o ia in brate si o saruta pe frunte. Raman imbratisati cateva minute si apoi isi continua drumul de mana.

3. Tacutii

Se intampla uneori ca la evenimente sociale sa nimeresti langa oameni noi, palpitanti, interesanti sau pur si simplu tacuti. Cuplul tacut este un fel de copie nasoala a unor statui vii, doar ca nu iti face nicio placere sa ii privesti. El si ea la masa in fata ta. Nu vor participa la nicio discutie si daca vei incerca, din putin bun simt, sa ii
implici intr-o discutie te vei lovi de un raspuns monosilabic sau deloc. Adica sunt intrebari la care se raspunde si cu un dat din umeri, nu? Nu se saruta si nu se ating. El mai trage cate-o gura din paharul cu bere Neumarkt si ea din Fanta. Contempleaza tacuti dar nimeni nu stie de ce sau la ce. Daca il intrebi de fotbal o sa spuna ca da se uita, si daca il intrebi cu cine tina o sa dea din umeri. Ea tace si isi tine poseta in poala. La sfarsitul serii ai aflat despre ei ca …ea are unghii cu strasuri si poseta imitatie de piele si ca el…el a spus  ca e microbist? Asta presupui cel putin, pentru ca in realitate sunt oameni pur si simplu tacuti. Daca e sa te gandesti mai bine e posibil sa fi fost si surdo-muti si tu sa nu iti fi dat seama.

4. Cuplul siropel

Ei stau absolut intotdeauna impreuna. In tramvai si metrou merg unul in bratele alutuia. El o tine in poala si isi odihneste buzele la baza gatului care e mereu muscat si intr-o stare permanenta de umezeala. Mainile i se plimba lacom pe picioare si trunchi si ea incearca din rasputeri sa isi tina deasupra feselor
rochita excesiv de scurta. Striga din cand in cand „ursulet, fii cuminte!„, dar el continua sa o morfoleasca.
Pe el in cheama: pufulet, ursulet, iubi, pui si pe facebook intotdeauna iubytu’. Si daca tot vorbim de facebook,au cel putin 30 de albume din cele 2 luni de relatie mai mult decat dulce. „Noi la shopping”, „In camera cu iubytu”, „La mall”, „Cu pufuletz la H&M” etc.

Pufulet o striga printesa si ii place cand se imbraca in roz strident. Ii place sa poarte camasa scortoasa asortata cu rochia ei, sa o incalte cu pantofi de lac cu toc cui si sa se plimbe pe Lipscani. Daca se intampla sa stea la o terasa are intotdeauna grija sa ii spuna exact cand vine chelnarul: „te iubesc papuse”.

 
2 comentarii

Posted by pe septembrie 28, 2012 in ciudatenii

 

Etichete:

Despre cat de grozavi au fost Red Hot Chili Peppers si cum m-am pierdut pe strada

Asteptam cu nerabdare un concert eveniment, o trupa legendara si zeci de mii de oameni. Red Hot Chili Peppers pe National Arena. Nu ii mai vazusem niciodata live (destul de logic) si nici nu mai pasisem pe un stadion atat de mare.

Ora 19:00 – aproximativ. Am ajuns pe stadion. Cantau baietii de la AAAK. Nu am auzit foarte mult, decat un zgomot asurzitor care imi facea organele interne sa se zbuciume fara placere. M-am speriat putin de sonorizare caci m-am gandit ca nu voi intelege nimic din piesele celebre Red Hot Chili Peppers, doar sunete disipate. Multimea incepuse deja sa se compacteze in fata scenei si ne-am gasit si noi un loc acceptabil fara sa primim coate, injurii sau dusuri cu bere. Ca o mica paranteza, poate ca am fost eu norocoasa, dar mi-a placut enorm de mult publicul de la Red Hot Chili Peppers. Nu a facut nimeni pogo, nu m-a impins nimeni, am surprins oameni de toate varstele bucurandu-se de muzica si dansand si nu in ultimul rand am purtat pe sus un banner enorm pe care scria: „We’ve been waiting for you since ’83„.

Revenind la momentele dinaintea marelui boom, pe la 19:30 au cantat Grimus. Sincera sa fiu nu am auzit de ei in viata mea, dar auzisem zvonuri cum ca ar fi buni. Grimus au fost intr-adevar extraordinari, iar sunetul infinit mai bun decat la trupa anterioara. Ca moment special, solistul de Grimus a anuntat intregul stadion ca domnul Costin vrea o ceara in casatorie pe Silvia. In minte mi s-au strecutar rapid doua scenarii: 1. Silvia de fapt nu il iubeste pe Costin si se va simti profund stanjenita 2. Exista un alt cuplu Costin-Silvia, iar aceasta Silvia avea sa clipeasca des si sa spuna da, in timp ce Costin va capata viteza luminii in timp ce se va indrepta spre iesire.

Dupa Grimus multimea fierbea. Oamenii din jur depanau amintiri de cand iesise Under the Bridge, se intrebau ce va contine discursul lui Flea si nu in ultimul rand impartaseau in stanga si in dreapta atmosfera aia de iti vine sa iti freci mainile si sa inghiti in sec. 45.000 de oameni asteptam Red Hot Chili Peppers.

Aproximativ 9 fara 5 si scena incepe sa pulseze in acordurile de la „Monarchy of Roses„. Vocea lui Anthony mi s-a parut la inceput vibranta, cu oarecare valente electronice. Baietii acopera scena perfect iar Anthony, care (surprinzator🙂 ) poarta un tricou pe care scrie Anthony si pantaloni cu un crac si sosete cu dungi, se misca atat de energic si de ametitor incat  de cele mai ulte ori il pierd din ochi. Inceputul concertul continua in forta cu „Dani California” pe care danseaza absolut toata lumea din jurul meu (da, chiar si baietii incruntati care purtau tricouri cu Slipknot si Ost Fest). Si cum totul e perfect, urmeaza „Can’t Stop” si „Scar Tissues”.

Publicul mi s-a parut pur si simplu in delir pe acordurile de inceput de la „Under The Bridge”. Nici macar „Californication” (piesa pe care cred ca o stie aproape oricine – chiar si cei mai saraci cu… care asculta piese despre vara si somn) nu a reusit sa faca un intreg stadion sa vibreze. Aproape de bis, „By The Way” a fost pentru mine un fel de foc de artificii. De la primele acorduri mi-am fortat plamanii sa scoata sunete din ce in ce mai inalte si mai puternice, doar e piesa mea favorita.

Baietii nu s-au lasat mult asteptati la bis si au tinut cont de un banner din public care ii indemna: „Give It Away Now„. Asteptatul discurs din inima al lui Michael Flea, care ne indeamna sa ne bucuram si sa iubim (chiar si pe tigani – moment de what the fuck pentru orice roman) mi-a ramas in suflet pentru ca nu tinea morala si se bucura sincer sa ne vada. Da, si eu m-am bucurat ca am avut sansa sa ii vad live pe 31 august si sa asist la concertul anului 2012.

***

Si acum despre cum s-a pierdut un adult responsabil pe strada si s-a simtit asemenea copiilor separati de parinti in supermarket. Trebuia sa tin minte cam…3 cuvinte: Pierre de Coubertin. Pardon 4, si ceva legat de un OMV. Eu om constincios intreb pe domnul de la BGS care priveste multimea tantos cu mainile incrucisate: „Pe aici e Pierre de Coubertin?„. Scoate un aaa…cam o secunda si apoi creierasul ii sopteste gurii…zi DA! Si spune DA!

Eu il cred pe cuvant si ies pe acolo doar ca instinctul meu de cercetas imi spune ca e ceva care nu e bine si dupa ce merg aproximativ 200 de metri imi pun niste intrebari existentiale. Intreb in dreapta si in straga pe ce strada mergem si dupa o avalansa de „nu stiu” saunu imi pasa” cineva imi confirma banuiala cumplita: NU. Si intr-un stil complet italian imi spune ca trebuie sa o iau la dreapta si apoi iar la dreapta si apoi la dreapta si apoi…Aplic algoritmul dreapta total si ma trezesc pe strazi necunoscute si inconjurata de oameni care repeta mecanic nu stiu.

Furia mocnita care imi ardea in vine m-a cuprins cu totul si deja ma rastesc la telefon si spun ca nu stiu si ca m-am pierdut. Senzatia aia unica de tremurici ma cuprinde si simt adrenalina cum imi scuipa otrava prin vene. Doi cocalari comenteaza in timp ce ma rastesc la telefon. In pofida iritarii mele ma gandesc ca e cu totul necivilizat. Daca as fi sofer in trafic le-as arata gratios un deget, intr-un scenariu de film mut avand coloana sonoara claxoane interminabile, dar sunt pe asfalt si sunt furioasa. Imi vin brisc in minte pasaje din Lullaby de Palahniuk si ma gandesc la descantecul african mortal. Cocalarii isi misca vulgar buzele si nu par a se opri. Le urez din suflet..”muriti„. Culmea e ca nici nu imi pare rau.

Ma intorc spre stadion in timp ce lumea din jurul meu se imputineaza si cainii incep sa latre lung catre luna plina. Ma gandesc la creaturi cu colti si bale, aparate de fanatici obsedati de adaposturi de animale si bani de la guvern. De obicei ma sperie noaptea si ma gandesc ca ar putea oricand sa iasa de sub vreo masina si sa isi infunde coltii in carnea mea. De obicei ma ia cu fiori cand ma gandesc la asta, dar ieri eram prea furioasa ca sa imi mai pese si veninul de adrenalina imi soptea in urechea care se oprise din sunat ca as fi putut infrunta si un varcolac.

Ajunsa langa stadion m-am agitat din nou. Unui domn politisit i se face mila de mine si se ofera voluntar sa ii explice istericei in detaliu la cate dreapta si la cate stanga trebuie sa coteasca. Incerc sa inteleg dar aud doar o insiruire de dreapta, stanga, sus, jos. Dau din cap si ma simt ca un batran senil. Imi reiau drumul initial si cotesc la o noua dreapta. Ma opresc langa un depou si telefonul imi cedeaza. Surpinzator, ma gasesc  ai mei exact in momentul ala. SImt ca viata mea a luat o intorsatura epica si abia atunci imi dau seama ca furia si adrenalina mi-au uscat complet gura. Ma simt ca un batran fara proteza dar macar s-a terminat cu bine.

In definitiv a fost o noapte perfecta cu luna plina…albastra!

 
Lasă un comentariu

Posted by pe septembrie 2, 2012 in Cotidiene, Entertainment

 

Etichete: ,

 
Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 35 de alți urmăritori