Black Swan

Bizar, fascinant, sofisticat, de o frumusete lirica, „Black Swan„, al lui Darren Aronofsky, conduce intr-o calatorie intortocheata spre intunericul mintii umane.

Aronofsky nu a dezamagit nici de aceasta data si revine cu nou film despre obsesie scapata de sub control, nebunie graduala si fantezii ascunse ale mintii umane, toate impletite frumos pe muzica si dans.

„Black Swan” m-a cutremurat inca de la scena de inceput, cand am simtit la propriu cum mi se ridica parul in cap. O balerina dansand cu diavolul. Joc de umbre si lumini si muzica ce infioara si fascineaza. Un inceput perfect este intotdeauna o frantura dintr-un vis sau un moment de pasiune sau delir. Nu m-a mai impresionat atat de tare un prolog de la controversatul „Antichrist„, al lui von Trier, care imbina tragismul si pasiunea pe muzica lui Handel.

Aronofsky ne prezinta povestea Ninei, care este aleasa ca prima balerina in faimosul Lac al Lebedelor. Presiune imensa pe umerii tinerei timide care traieste impreuna cu o mama autoritara, da nastere lebedei negre, personalitatea sa duala si intunecata ce ajunge incet incet sa ii impaienjeneasca intreg universul. Si este de la sine inteles ca intunericul creeaza monstri (in cazul de aici lebede negre cu aripi gratioase).

„Black Swan” este un film despre evadarea in sine si despre dezlanturirea pasiunii in stare pura. Cel putin asta este sfatul pe care Nina trebuie sa il urmeze de la Thomas (un Vincent Cassel la fel de sarmant ca intotdeauna), regizorul baletului. Obsesia pentru perfectiune devine un rau necesar, caci nici episoadele viscerale in care Nina isi rupe o bucata de piele de pe deget, sau isi despica unghia de la picior intr-o pirueta filmata dintr-un close-up violent, nu o fac sa dea inapoi.

Amintindu-mi intr-un fel de „Pianista” a lui Michael Haneke, „Black Swan” este si povestea unei sexualitati reprimate. Nina este tanara timida si aparent frigida care nu se poate desprinde din lumea exacta a pasilor de dans. Aronofsky ajunge sa te faca si pe tine sa crezi ca Nina nu danseaza ci executa pasi de dans pur si simplu mecanic. Nina nu simte. Nina nu poate. Cele cateva incercari timorate de sexualitate cu Thomas o conduc in cele din urma spre dezlantuirea completa in celebra scena de sex oral cu rivala Lily.

Finalul oscileaza intre realitate si cosmar pe acordurile halucinante ale lui Tchaikovsky. Nina reuseste in final sa se detaseze de precizia matematica a pasilor de dans si ajunge sa se piarda ea insasi in dansul cu diavolul.

Natalie Portman, pe care eu am gasit-o foarte mult timp inodora, incolora si insipida, se muleaza perfect in rolul timoratei Nina, Mila Kunis e pata de culoare intre atata alb si negru iar Vincent Cassel, afemeiatul rafinat care dezlantuie pasiuni mistuitoare.