RSS

O zi printre oameni

28 Mar

Mi se intampla sa aud recent fraza: „Mie nu imi plac oamenii!”. Si raspund de obicei cu „Stiu, uneori nici mie!”.

Am repetat de multe ori in minte scenariul SF arhi-cunoscut in care ma trezesc intr-o dimineata si imi dau seama ca oamenii au disparut.
Initial as fi terorizata, infiorata, confuza si probabil in pragul nebuniei. Dar cu toate astea, mi-ar ramane o eternitate pentru mine si numai pentru mine.

Trecand peste eternitatea mea egoista, eu am nevoie de oameni. Si nu ma refer la nenea de la Electrica, fara de care nu as reusi sa aprind becul seara, si nici macar la fermierul dintr-un sat uitat, care are grija sa culeaga mere din care eu voi manca apoi o delicioasa placita. Am realizat ca oamenii in  sine nu sunt piese dintr-un lant al slabiciunilor. Poate ca e putin aiurea spus, dar eu nu am nevoie de oameni pentru ca am nevoie.

Oamenii nu sunt pentru mine simple obiecte sau masinarii, ci personaje minunate care imi populeaza mintea si regatul imaginar.

Cand eram copil obisnuiam sa cred ca sunt suficiente personaje animate sau actori pentru lumea imaginara in care evadam de fiecare data cand aveam ocazia. Era suficient sa fiu treaza ca mintea mea sa deruleze voluntar scenarii.

Desigur, mi-am dat in cele din urma seama, ca totul era… total impersonal si ca am nevoie de oameni. Simteam in sfarsit nevoia scenariilor cu oameni in detrimentul personajelor inchipuite.

Voit sau nu, ma gandesc in fiecare zi mai mult la oameni decat la filme, carti sau franturi din locuri imaginare. Si nu sufar neaparat de nostalgia aia batrana a amintirilor ci mai degraba tratez orice amintire ca pe o reintoarcere in trecut, urmand apoi sa recreez realitatea de atunci.

Mi s-a intamplat odata sa fiu la supermarket. Nu imi place ceaiul in mod special, dar il beau pentru ca ma simt intr-un fel burgheza. Arhitectul mintii mele construieste instant un conac de secol 19 intr-o  dupa-amiaza calduroasa de octombrie. Ma vad stand dreapta intr-un jilt confortabil in timp ce in cana aburinda de ceai tocmai mi-am pus un cub de zahar.

Scenariul burghez imi da o stare de bine interior asa ca intind aproape involuntar mana spre o cutie de ceai englezesc. Cuvantul English ma duce instant cu mintea la profesorul meu de engleza din liceu si la o conversatie pe care am avut-o demult despre Alice in Wonderland si Lewis Caroll. Reiau conversatia in minte si o dezvolt si ma gandesc ce as fi putut acum, dupa atatia ani, sa ii spun  nou, sau interesant si pana la urma la ce concluzie am fi ajuns. M-am pierdut in ganduri si idei pana cand eram aproape de casa.

Unul din scenariile mele favorite este cel de apocalipsa personala. Eu si ceilalti, intr-o zi cu totul si cu totul comuna. Dar daca unul din monstrii mei imaginari evadeaza in lumea cotidiana cum vor reactiona ceilalti? Ma vad aproape intotdeauna eroul si pe ceilalti domnita la anaghie.

Dincolo de paienjenisurile de scenarii fantastice sau nu, se ascund gandurile simple si frumoase. Mi se intampla sa ma gandesc la oameni dragi fara sa depan amintiri sau sa derulez filmulete imaginare. Simple imagini, esente sau sunete sunt suficiente sa ma faca sa ma simt…vie.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Martie 28, 2011 în ciudatenii

 

Etichete:

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: