RSS

Melancholia m-a lovit din plin

10 Oct

Lars von Trier si-a imaginat sfarsitul lumii. Finalul absolut e construit pe o panza grandioasa de frumos apocaliptic: planeta Melancholia pluteste de-a dreptul teatral in jurul Pamantului, in deplina sa splendoare cosmica, lumina bizara, nepamanteana, scalda trupul gol al lui Kirsten Dunst, ducand cu gandul la frumoasele nimfe din mitologie, iar natura in sine pulseaza, isi agata crengile disperate in jurul picioarelor, urmand ca apoi sa accepte sfarsitul si linistea absoluta.

„Melancholia” e structurat in 3 parti: prologul (ce reprezinta defapt premonitiile apocaliptice ale fragilei Justine), Justine (nunta protagonistei: eveniment de o tristete si angoasa aproape sinistra) si Claire (degradarea celeilalte surori, pe care disperarea si depresia o lovesc pe masura ce planeta Melancholia se apropie).

Prologul, acompaniat de muzica lui Wagner, este si probabil va ramane una din cele mai frumoase secvente ale cinematografiei. Chipul imobil si desfigurat de durere al Justinei iti introduce pe loc starea de angoasa, in timp ce in background pasari moarte cad din cer. Justine e mireasa Ophelia care pluteste pe apa, cu aceeasi figura imobila pe chip, Justine incearca sa alerge dar radacini ii prind gleznele si o tintuiesc la sol si in cele din urma o gasim pe o pajiste impreuna cu Claire si fiul acesteia, intr-o stare resemnata, neschitand nicio grimasa. Si cum apocalipsa urmeaza aproape ca o consecinta naturala si necesara zbuciumului sufletesc, ultima scena din prolog, in care Melancholia zdrobeste Pamantul, te face pe tine ca privitor sa te simti oarecum usurat, cu toate ca stii ca e momentul de groaza deplina. Acum oricum nu mai conteaza nimic, s-a terminat!

Tabloul nuntii grandioase din „Justine” surprinde personajele intr-o zi ce se vrea a fi frumoasa si speciala. Mirele si mireasa ajung tarziu la nunta, din cauza unor inconveniente cu limuzina, iar familia ii asteapta nervoasa la petrecere. Tristetea aparenta pe care o ascunde mireasa, Justine,  e alimentata de replicile intepatoare ale parintilor divortati, in special de mama, o Charlotte Rampling de o aciditate aproape dureroasa, cu rol profetic, care  vine si cu motto-ul intregului film: Enjoy it while it lasts! In pofida incercarilor disperate ale celeilalte surori, Claire, cea realizata (cu un sot bogat si un baietel simpatic), Justine nu reuseste sa isi mascheze disperarea. O vedem cu fata complet desfigurata de durere ca in momentul urmator sa se adune si sa schiteze un zambet. Justine isi cauta refugiul in parintii reci, in Claire, in nepot si in cele din urma in proaspatul sot, Michael (un Alexander Skarsgard marioneta, caci de, cam asa sunt toti barbatii din filmele lui von Trier). Si cum melancolia o loveste prima data pe Justine, aceasta se trezeste spre zori parasita si prada propriei nebunii.

Partea a treia, „Claire”, prezinta ultimele zile ale Pamantului din perspectiva surorii constiente (Charlotte Gainsbourg), care incearca sa fie mama, sotie si in acelasi timp sa isi ajute sora bolnava. Patimile lui Justine sunt in definitiv si patimile lui Claire, fapt demonstrat prin situatiile critice prin care trec cele doua surori. Astfel Claire incearca sa o imbaieze pe o Justine bolnava, care nu mai poate sa se miste, sa paseasca, iar scena de la masa in care drobul are gust de cenusa e la fel de sfasietoare atat pentru bolnava cat si pentru sora sa.

Claire isi pierde controlul atunci cand realizeaza ca totusi Melancholia o va lovi inevitabil si pe ea si pe cei dragi. Disperarea atinge cote maxime caci: Viata e doar pe Pamant, si asta nu pentru mult timp. Claire isi gaseste sotul mort (un Kiefer Sutherland ce da viata unui personaj putin mai viu decat alte personaje masculine clasice ale lui von Trier), isi ia copilul incercand sa fuga catre civilizatie, dar Melancholia se impotriveste, conspira impreuna cu raul etern din natura, si o obliga sa se reintoarca la Justine, cea constienta si inteleapta de aceasta data.

Sfarsitul vine brusc si surprinde cele trei personaje ramase, intr-o pestera imaginara, construita din bete. Mama, copilul si matusa se tin de maini asteptand finalul absolut al lumii, care vine in aceeasi nota de frumos cosmic. Ce urmeaza? Nimic, pentru ca, precum prevestea si Justine, nu mai e nimic acolo, absolut nimic…

Anunțuri
 
3 comentarii

Scris de pe Octombrie 10, 2011 în Critica de Film

 

Etichete: ,

3 răspunsuri la „Melancholia m-a lovit din plin

  1. rebecca

    Octombrie 10, 2011 at 5:48 pm

    foarte interesant!

     
  2. mihai

    Noiembrie 17, 2011 at 2:44 pm

    interesant filmul tocmai ce l-am vazut si eu

    hai sa iti ofer si eu o sugestie…
    http://www.imdb.com/title/tt1865567/

    vezi ca ti-am lasat si un mail,poate imi raspunzi si mie te rog frumos

     
  3. madabunny

    Noiembrie 25, 2011 at 12:42 pm

    Misto filmul ^_^ apropo, am inceput sa verific anumite detalii despre filme (ma uit inainte pe blogul tau) inainte sa le fac download.

     

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: