RSS

Arhive pe categorii: Critica de Film

Spiderman…atunci si acum

Dupa 10 ani franciza revine, cu un alt casting, o noua poveste, alta idila si cu multe alte surprize. Am folosit cuvantul „alte/alt/alta” excesiv, dar perfect justificat. La 10 ani dupa primul Spiderman, povestea se reinventeaza cu totul. Daca prima poveste a stranit un interes enorm – in sfarsit un Spiderman demn de luat in seama pe marele ecran, de la atatia si atatia ani de cand Stan Lee i-a dat viata, noul film a starnit mai mult un val de curiozitate retinuta. Desigur, pe Spiderman cu totii il stim, chiar daca nu stim in mod special cum il cheama pe baiatul din spatele mastii sau ce drame ascunde existenta lui grandioasa de super-erou. Pentru cei mai multi dintre noi, Spiderman ramane baiatul colorat care apare peste tot: la televizor, pe abtibildele de guma de mestecat, pe pungi, afise la metrou, papusele tepene de plastic pentru baietei, tricouri pentru cei mici (si nu numai) si mai nou (desigur, dupa 10 ani) pe marile ecrane.

Spiderman iese putin din tiparele clasice si practic…intinereste. Am descoperit un Peter Parker adolescent si blocat in bancile prafuite ale scolii. Spre deosebire de Tobey Maguire, care era baiatul timid din fiecare poveste, Andrew Garfield loveste sub centura cu un Peter modern, ceva mai pertinent, mai realist, mai savant si cu ceva mai mult sange rece. Tot ceea ce a facut Tobey Maguire pentru vechiul Spiderman e atat de clasic incat ramane etalon. El era natang, timid si tacut si o iubea pe Mary Jane. Nou Peter e ceva mai chic si nu in ultimul rand aratos. Acum serios vorbind, ce fata l-ar fi tratat pe Andrew Garfield cu flit?

Ce a fost bine atunci si ce e bine acum? Spiderman de atunci nu era in mod special un erou de actiune, era palpabil (desigur, poate judec impropriu pentru ca Peter cel vechi are 3 filme in spate). Peter era si simtea totul dincolo de trairi adolescentine varatice. Peter cel de atunci lasa o amprenta epica de poveste asupra a tot ce facea…pana si costumul celebru e facut cu rosu si albastru, ca suvitele si ochii lui Mary-Jane. Peter cel de atunci traia contrariat alaturi de Harry pe care incerca sa il ajute, sa il sprijine si sa nu il urasca atunci cand i-o fura pe Mary-Jane. Dusmanul de atunci nu se bucura de flashuri spectaculoase, de actiune breath-taking in spatele ecranului verde, dar Dafoe era pur si simplu malefic, rau, nebun si iti trimitea sageti otravite si dovlecei care explodau pana in suflet.

Andrew Garfield e un Spiderman dinamic care mi-a amintit intr-o mica masura de un James Bond. Nu are sarmul lui 007, dar e rapid, practic, gadgetar, inventator si indraznet. Urma de timiditate care macheaza asupra personalitatii lui Parker se pastreaza si pentru Garfield, dar il transforma mai mult intr-un savant introvertit si aratos decat in baiatul boem care supravietuia ca fotograf marunt pentru tiranicul James Jonah Jameson. Noul Spiderman este per total fantastic…scenele de training personal sunt pur si simplu fantastice iar scenele de lupta cu Curt Connors, transformat in soparla, sunt realizate impecabil. Unghiuri imposibile, un Spiderman care intrece limitele imaginatiei despre acrobatii perfecti si per total o sincronoziare atat de buna si de palpitanta a trupului zvelt de paianjen incat m-am trezit cu gura putin deschisa.

Trecand peste perfectiunea scenelor de lupta (la care primul Spiderman cam are de suferit), noua poveste sufera un mare mare lips: un dram de sentiment. Desigur ca mi-a placut filmul si am savurat fiecare scena dar spre sfarsit mi-am dat seama ca nu imi pasa foarte mult daca Peter si Gwen Stacy aleg sa ramana impreuna sau nu, in definitiv sunt doar doi oameni activi, precisi care duc o viata matura si serioasa, chiar daca sunt in prinsi in corpuri frumoase de adolescenti. Ca sa nu fiu impartiala sau incorecta o sa recunoasc cu mana pe inima ca scena mortii unchiului Ben e mult mai socanta in noua poveste. Doare la propriu cand Peter il gaseste cazut pe strada, dandu-si ultima suflare. Atunci, demult, unchiul Ben murea pentru ca asa era povestea, dar in noul film aproape ca ai un soc cand il gasesti intis pe strada.

Vechiul Spiderman e prea boem si sentimental iar cel nou prea exact. Daca ar fi sa ignor toate minusurile insirate mai sus, mi-au placut ambele versiuni de Spiderman, singura problema cu noul film fiind ca e bun, antrenant dar per total nu e epic. E placut ochiului la cinema si poate o sa il revezi pe hbo peste 2 ani dar nu o sa fie niciodata epic. Un simplu motiv pentru care vechea poveste este si ramane epica: sarutul invers intre Spiderman si Mary-Jane.

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe August 7, 2012 în Critica de Film

 

Etichete:

The Hunger Games vs Battle Royale

Imaginati-va un viitor, nu foarte indepartat, in care tinerii sunt rapiti din bancile scolii si aruncati intr-o arena sangeroasa. Micii gladiatori se vad nevoiti sa faca fata provocarii supreme: trebuie sa isi ucida semenii, colegii si prietenii pana cand unul singur va ramane in picioare!

Tema comuna a celor doua filme, unul din fauna asiatica Battle Royale (Batoru rowaiaru) si unul proaspat nascut din tara tuturor posibilitatilor, The Hunger Games, a socat si fascinat in egala masura. Fara sa intru in amanunte despre realizarea cinematografica, sau ce si cum se ascunde in spatele povestii, o sa raspund la intrebarea simpla: de ce place tema controversata a adolescentilor care se omoara intre ei in arena? Un prim raspuns ar fi sadismul, asta daca ne referim mai ales la varianta asiatica, mai lipsita de sentiment si de floricele de rigoare din The Hunger Games, dar adevarul e ca publicul mare nu e in mod special devorator ahtiat de violenta pe paine, ci mai degraba e iubitor de competitie ciudata. Oamenii adora genul de film, sau mai spus povestea, in care un grup de personaje, de care se ataseaza pe parcurs, se confrunta cu o situatie extraordinara ce va genera in cele din urma un singur castigator. Nu ai de unde sa stii daca favoritul tau va ajunge in finala sau chiar in semifinala. Intr-un fel, e o competitie sportiva sangeroasa si tutoror ne plac competitiile…

Startul l-a dat Battle Royale, in urma cu mai bine de un deceniu (2000). 42 de elevi de clasa a 9 a sunt rapiti si introdusi rapid, de catre profesorul lor, cu regulile Battle Royale. Jocul se vrea a fi amuzant si necesar, fiind o forma prin care guvernul isi asigura autoritatea si ii tine in frau pe tinerii rebeli care ar putea genera revolte. Regulile sunt simple si le sunt prezentate de o crainica ce zambeste larg si prezinta intreaga situatia dramatica si revoltatoare ca pe un simplu joc cu arme, un v-ati ascunselea cu o miza mortala. Tinerii mai slabi de inger nu merita nici macar sa inceapa jocul, asa ca profesorul cu sange rece care „coordoneaza” intreaga activitate are grija sa spuna stop joc…inca inainte de start. Fiecare participant isi alege random o geanta cu o arma, a carei utilitate depinde de noroc, si se avanta in arena.

Daca in Battle Royale stim relativ putine despre viitorul alternativ si guvernul care isi ucide cu sange rece progeniturile, in The Hunger Games primim toate detaliile necesare din prisma adolescentei de 16 ani, Katniss Everdeen. Statele Unite au disparut de pe harta iar acum se intinde provincia Panem, impartita in 12 districte…13 pe vremuri. Sursa puterii este Capitoliul, colorat, extravagant si bogat, intrand in contrast cu saracia lucie din cele 12 districte. Si cum Capitoliul, condus de tiranicul presedinte Snow, trebuie sa isi mentina autoritatea, organizeaza anual Jocurile Foamei, sarbatoare sinistra in care 24 de adolescenti, cu varste cuprinse intre 12 si 18 ani sunt extrasi prin loterie si trimisi sa se omoare intre ei in arena. Spre deosebire de Battle Royale, unde totul se desfasoara extrem de rapid si cat am clipi ne si aflam in arena, The Hunger Games abunda in detalii de toate felurile, de la amintiri dramatice din viata protagonistei pana la moda extravaganta din Capitoliu. Povestea se concentreaza asupra celor doi adolescenti din Districtul 12, Katniss, care se ofera voluntara in locul surioarei de numai 12 ani, si Peeta Mellark, despre care stim doar ca este „baiatul cu painea„, cel care a ajutat-o pe Katniss cu anii in urma, cand aceasta murea de foame.

Poate ca inteleg mai putin cultura asiatica, dar in Battle Royale, e destul de greu sa te atasezi de un personaj anume. Desigur, asa cum spuneam si la inceput, iti alegi un favorit, you place your bets si tii pumnii stransi. Asadar facem cunostiinta cu: ucigasul – Kiriyama, femeia fatala – Mistuko, tocilarii care incearca sa viruseze sistemul, eroii – Shuya si Noriko si supravietuitorul unei editii anterioare care apare misterios in poveste – Kawada. Urmarim liniar calatoria eroilor, care nu vor sa ucida si se aliaza in cele din urma cu strainul misterios Kawada. Kawada ascunde ranile adanci ale unei povesti de dragoste distrusa de Battle Royale si jura sa se razbune pe creatori si pe sistemul totalitar.

Revenind la The Hunger Games, eroii, Katniss si Peeta, devin atat de palpabili si de umani incat Jocurile Foamei nu raman doar…niste jocuri. Desigur ca vei avea favoriti, poate straluctoare Glimmer, ucigasul perfect Cato, micuta Rue sau misterioasa FoxFace, dar in cele din urma iti vei dori pur si simplu ca erorii sa supravietuiasca. Katniss si Peeta te conduc astfel incat o sa ajungi si tu sa faci parte din povestea de dragoste neimpartasita, o sa exclami coplesit un ohhhh din inima cand Katniss isi risca viata pentru a o salva pe a lui Peeta si la sfarsit vei avea indoieli firesti cu privire la supravietuirea celor doi. Pe langa cei doi se tese o panza solida de personaje care misuna in spatele emisiunii televizate The Hunger Games. Pe de o parte e mentorul alcoolic Haymitch, care oscileaza intre umor involuntar si o luciditatea taioasa, carismaticul prezentator si confesor Caesar Flickerman, echipa de stilisti condusa de Cinna, care ii imbraca in foc pe Katniss si Peeta, si nu in ultimul rand prietenii de acasa: Prim, sora cea mica a lui Katniss, mama, prezentata intr-un con de umbra, si Gale, prietenul cel mai bun si partenerul de vanatoare a lui Katniss.

Ca realizare cinematografica, Battle Royale e un film asiatic clasic: rece, visceral, sarac in detalii si concentrat pe setea de actiune, sange si nebunie. The Hunger Games, se concentreaza pe detaliile alea mici care creeaza imaginea de ansamblu asupra unei lumi oarecum primitive, dure, orbita de nereguli si asuprita de un regim totalitar barbar. Trecand peste aspectul politic, The Hunger Games e si o poveste de dragoste intre doi tineri proscrisi. Iubirea timorata si adolescentina a lui Peeta pentru Katniss, la inceput neimpartasita, se imbina pefect pe backgroundul tragic, dominat de saracie, razboi si violenta, si da nastere la exact ceea ce lipseste din Battle Royale: un suflet. Da, The Hunger Games, este o poveste cu suflet pentru ca iti doresti ca eroii favoriti sa supravietuiasca dintr-un motiv in plus afara de clasicul sunt baietii buni: te indragostesti.

In privinta castingului nu prea pot sa fac comparatii pentru ca sunt total straina in privinta asiaticilor. The Hunger Games loveste greu cu o distrubutie de exceptie: Jennifer Lawrence – Katniss, Donald Sutherland – Presedintele Snow, Woody Harrelson – Haymitch, Josh Hutcherson – Peeta si Stanley Tucci – Caesar Flickerman.

Asadar The Hunger Games vs Battle Royale: comparatiile au fost facute, zarurile aruncate si ambele filme va invita la un spectacol sangeros in arena!

 
5 comentarii

Scris de pe Aprilie 30, 2012 în Critica de Film

 

Etichete: , , , , ,

Top 10 personaje negative din filme

Te-ai gandit vreodata cum e in tabara cealalta? In definitiv, poate au si ei motivele lor si noi, ahtiati dupa conceptul de bine absolut si dreptate, nu ii intelegem. Astazi scriu despre ceilalti, cei pe care ii dorim intotdeauna morti, cei care ne inspira repulsie, teama, ii dispretuim, ii uram si  vrem sa ii stergem complet  din memorie odata ce pe ecran se deruleaza lenese creditele de final. Si cu toate astea…raul e tentant, formidabil, o forta a naturii exemplar si atent cizealata, care are rolul de a impregna cu succes celulele cenusii astfel incat sa influenteze subtil si elegant amintirile celui care aprivit o data.

Asa deci…top 10 personaje negative din filme, mai mult decat atat, top 10 personajele mele negative ce ilustreaza conceptul ala de rau imaculat, ferit de clisee sau de opinii generale. Cu alte cuvinte, nu o sa prezint mai jos un top obiectiv din motive total subiective (gen nu mi-a placut filmul x, asa ca am ignorat total personajul negativ), dar cu toate astea o sa explic asa cum pot eu mai bine conceptul de rau. Raul e la moda!

10. O-Ren Ishii (Kill Bill)

O-Ren Ishii putea sa fie anti-eroul perfect. Isi razbuna cu sange rece, la doar 11 ani, parintii ucisi brutali. O-Ren trebuia sa fie renegata, straina misterioasa, justitiara din umbra marcata de umbrele trecutului si regrete personale doar ca…ajunge ucigasa platita si in cele din urma va lucra pentru…Bill. Da, acel Bill care aproape ca o omoara pe Mireasa. O-Ren ramane nemiloasa pana la capat caci devine capetenia Yakuza si 88 de luptatori isi vor da viata pentru ea.

9. Colonelul Hans Landa (Inglorious Basterds)

Hans Landa… The Jew Hunter. Hans Landa ucide din placerea de a vana. Inteligent, vanitos, sarmant si manierat, Landa devine un simbol al crimei cu stil. Si in definitiv …nu vorbim decat despre vanat evreu, nu-i asa? Colonelul e anti-eroul Sherlock Holmes, care fumeaza extravagant o pipa si isi trateza adversarul un formalism sofisticat si viclean in acelasi timp.

8. Agentul Smith (The Matrix)

Poate ca rautatea nu ar trebui exprimata in binar, dar un personaj ca Agentul Smith este imposibil de ignorat, mai ales intr-o lume ca si Matrix, in care putinii alesi sunt un fel de trojeni vanati de nemilosul Smith. Neo e virusul care vrea sa iasa din lumea binara in realitate, doar ca se loveste de Firewall…agentul Smith…programat pentru a controla anomaliile umane si de a pedepsi in consecinta.

7. Baby Jane Hudson (Whatever Happened to Baby Jane)

Copilul vedeta de alta data (un plod pe care l-ai plezni din 3 in 3 minute, de altfel) devine peste ani si ani actrita ratata, Baby Jane, de care aparent nimeni nu isi aminteste. Baby Jane isi tortureaza la domiciliu sora imobilizata intr-un scaun cu rotile, Blanche, care inainte de accident fusese una din cele mai stralucitoare stele de cinema. Baby Jane uraste cu pasiune si traieste in trecut, intr-o epoca in care dansa, canta, lumea o aplauda si taticul o iubea foarte mult. Doar ca acum e doar o hoasca batrana pe care nimeni nu o recunoaste si nu o iubeste, dar, in schimb toti o iubesc pe Blanche, cea fada si netalentata. Ei bine, va arata Babay Jane!

6. Magneto (X-Men)

Magneto si-a dat seama ca poate sa schimbe lumea atunci cand, copil fiind, a reusit sa indoaie portile de metal ale unui lagar de concentrare. Doar ca lumea, asa cum o stim noi, nu i-a aratat cea mai prietenoasa fata asa ca…watch out. Mutantul Magneto crede in rasa superioara, mutantii, acesti zei printre insecte, si e dispus la orice fel de sacrificiu pentru triumf…chiar si daca victimele se numara din propriul lui neam. Magneto isi alege echipa din mutanti devotati, la fel de insetati de razbunare ca si el, insa nu va ezita sa ii abandoneze atunci cand sorta potrivnica ii va obliga sa treaca de partea cealalta (loiala Mystique e abandonata de Magneto atunci cand leacul ii anuleaza puterile de metamorf).

5. Alex Forrest (Fatal Attraction)

Se stie de la sine ca stalkerii nu plac nimanui, doar ca ei se pare ca gandesc dupa legile lui…Alex Forrest. Personajul Alex Forrest e atat de bine construit incat m-a facut pe mine, simplu privitor care de obicei simpatizeaza cu personajele negative, sa o urasc cu patima. Alex Forrest e un fel de larva, o lipitoare umana care se agata de un barbat insurat, dupa o aventura de o noapte. Nu va intelege atunci cand i se va explica ca nu si va continua in idila imaginara pana in panzele albe. Nu va renunta la santajul emotional si nici la tortura psihica pana cand nefericitul care a calcat stramb nu va fi adus in pragul nebuniei. Bonus de rautate: omoara iepurasul familiei.

4. Gollum (The Lord of the Rings)

Pe Sauron nu l-am privit niciodata ca raul absolut din Pamantul Mijlociu, in definitiv era doar un vrajitor care purta un razboi.Gollum mi s-a parut personajul negativ clasic perfect: marsav, torturat de reminescentele vietii de hobbit, lacom, viclean si ca sa intregim tabloul, total respingator. Gollum era pe vremuri posesorul inelului, Gollum are sa porneasca in calatoria fantastica alaturi de eroii povestii si tot el are sa tradeze la final si sa joace ultima carte. Avand in vedere ca intreaga poveste se desfasoara in liniile clar conturate de bine si rau, Gollum e singurul care oscileaza, e imprevizibil si poate oricand sa schimbe firul povestii pentru ca nu sustine nicio tabara si isi urmareste doar propriile interese.

3. Norman Bates (Psycho)

Nu am putut sa il ignor pe probabil primul mare criminal in serie al cinematigrafiei, cel care prin visceralitate si nebunie a facut primul pas spre ceea ce se numeste gore. Bates nu e neaparat rau pentru celebra scena de la dus si nici macar sinistru pentru colectia de animale impaiate, dar iti va face pielea de gaina atunci cand va grai credibil cu vocea mamei al carui cadavru putrezeste in pivnita. Norman Bates e omul dual care lasa loc in interior pentru mama posesiva. Mai mult decat atat, isi modeleaza mama dupa bunul plac si ii da proportii de monstru care ucide cu sange rece.

2. Annie Wilkes (Misery)

Annie Wilkes e doar o doamna draguta, amabila, Annie Wilkes il salveaza si ingrijeste pe scriitorul Paul Sheldon dupa un accident de masina, Annie Wilkes il adora pe Paul Sheldon si seria acestuia „Misery” si nu in ultimul rand, Annie Wilkes este psihopata. O femeie al carui star de romane ieftine a murit e mai periculoasa decat Leatherface sau Jason. Annie va face orice pentru ca Misery a ei, Misery cea fictiva, care respira doar prin pagini de roman prost, sa traiasca din nou, si daca Paul Sheldon nu vrea, ei bine, atunci poate ca va fi nevoie chiar sa il schilodeasca astfel incat sa ii inteleaga mesajul.

1. Hannibal Lecter (The Silence of the Lambs)

Cel mai rau personaj din toate timpurile nu e rau pentru ca refuleaza sau pentru ca are o motivatie extraordinara care sa il transforme intr-o victima a societatii sau insasi a vietii. Hannibal Lecter, adevaratul si probabil singurul sir al raului, este malefic pentru ca adora asta. Hannibal, criminalul canibal, e un lord al violentei si are meritul artistic de a se face placut prin asta. Celebra scena in care Hannibal omoara oamenii legii avand ca background muzica clasica e atat de stilata si de frumoasa incat are meritul enorm de a urca grotescul la rangul de sublim. Asadar, Hannibal Lecter, probabil cel mai frumos rau inventat vreodata!

 
9 comentarii

Scris de pe Februarie 19, 2012 în Critica de Film, My Top 10

 

Etichete: , ,

Cele mai asteptate filme din 2012

Cat de des am sa ma duc la cinema in 2012 si mai ales pentru ce filme? Desigur, intotdeauna sunt si surprize spontane, dar momentan merg pe cararea batuta in cuie: ce stiu sigur ca vreau sa vad in 2012. Poate ca nu o sa enumer marile premiere asteptate (sa nu mi-o ia in rau fanii Twilight, de exemplu, dar pur si simplu spun NU), dar o sa numesc strict filmele pe care le astept cu sufletul la gura.


Dark Shadows

Cu toate ca sunt foarte multe semne de intrebare in legatura cu Dark Shadows (pana acum nu am vazut un poster sau un trailer oficial), tin pumnii stransi si sper din toata inima ca in 2012 sa il vedem pe Johnny Depp vampir, desigur, sub magia vechiului sau prieten Tim Burton. Dark Shadows este adaptarea unei telenovele gothice din anii 70, centrata pe viata vampirului Barnabas Collins.

The Hunger Games

Bazat pe romanul lui Suzanne Collins, The Hunger Games mi-a atras atentia prin plotul cu aer de viitor apocaliptic. Intr-o societate futurista, guvernata de violenta, exista un joc televizat in care tinerii trebuie sa se lupte pe viata si pe moarte. Povestea in sine nu este originala, vezi Battle Royal, dar sunt curioasa de comparatie. Oare americanii aduc ceva nou fata de varianta asiatica?

The Dictator

Poate ca Sacha Baron Cohen nu este pentru stomacurile sensibile, dar asta nu il face mai putin delicios. Borat si Bruno sunt comedii la care am ras cu lacrimi, asa ca nu am putut decat sa jubilez cand am aflat ca he will strike again. The Dictator ne spune povestea unui adevarat dictator care face pe dracul in patru astfel incat blestemata democratie sa nu calce pamanturile sale. Rezultatele? Probabil hilare.

Prometheus

Doar doua cuvinte: Ridley Scott. Si cum aveam de-a face cu un SF cred ca sunt toate sansele sa ma dea pe spate. Mai mult decat Ridley Scott si SF, Prometheus va fi probabil un film intunecat, de atmosfera si sper sa continue cu succes lugimea de unda de la care a plecat primul Alien. Bonus: Michael Fassbender face parte din cast.

The Dark Knight Rises

O sa incep cu un nu, nu sunt un fan al trilogiei. Daca ma pune cineva momentan sa povestesc celalte doua filme nu o sa fiu in stare, chiar daca pe moment am fost impresionata. Am fost si am vazut al doilea film la cinema strict pentru prestatia lui Heath Ledger si acum voi urma o logica asemanatoare: merg sa vad femeia pisica. Chiar daca Anne Hathaway a fost criticata, fiind considerata o alegere total neinspirata pentru rolul de vixen, mie imi trezeste totusi curiozitatea si ii dau o sansa.

The Woman in Black

Daniel Radcliffe parasteste Hogwarts-ul pentru taramurile tenebroase ale horroru-lui clasic.The Woman in Black se anunta a fi o revenire la clasicile filme despre fantome care bantuie coridoarele gothice ale vechilor case boieresti. Imi fac sperante si tin pumnii. E timpul ca genul horror sa renasca din cenusa.

Fankenweenie

2012 se anunta a fi un an plin si frumos pentru Tim Burton. Tocmai se coace cea de-a treia animatie a sa, Fankenweenie, poveste gothica, plina de motive care amintesc de moartea frumoasa, lirica, descrisa de poetii romantici ai secolului 19. Plotul pe scurt: un baietel joaca rolul doctorului Frankenstein si incearca sa isi readuca la viata catelul mort.

Abraham Lincoln: Vampire Hunter

Nu stiu aproape nimic despre filmul mentionat mai sus, doar ca titlul in sine suna amuzant si bine. Cu sperantele de rigoare ca nu o sa iasa un kitsch la care sa te crucesti cu doua maini, ma declar de pe acum nerabdatoare sa vad inca o poveste cu vampiri cu totul si cu totul atipica.

The Hobbit

Inchei apoteotic cu probabil cel mai asteptat fim al anului: The Hobbit: An Unexpected Journey. Povestea inelului inainte de Frodo, Aragorn si batalia pentru The Middle Earth. De aceasta data eroul este Bilbo Baggins, care pleaca intr-o calatorie extraordinara in scopul recuperarii unei comori pazite de un dragon. O continuare, corect spus un prequel, care probabil se va ridica la aceleasi standarde cu cele ale faimoasei trilogii The Lord of the Rings.

 
19 comentarii

Scris de pe Ianuarie 5, 2012 în Critica de Film

 

Etichete: , , ,

Melancholia m-a lovit din plin

Lars von Trier si-a imaginat sfarsitul lumii. Finalul absolut e construit pe o panza grandioasa de frumos apocaliptic: planeta Melancholia pluteste de-a dreptul teatral in jurul Pamantului, in deplina sa splendoare cosmica, lumina bizara, nepamanteana, scalda trupul gol al lui Kirsten Dunst, ducand cu gandul la frumoasele nimfe din mitologie, iar natura in sine pulseaza, isi agata crengile disperate in jurul picioarelor, urmand ca apoi sa accepte sfarsitul si linistea absoluta.

„Melancholia” e structurat in 3 parti: prologul (ce reprezinta defapt premonitiile apocaliptice ale fragilei Justine), Justine (nunta protagonistei: eveniment de o tristete si angoasa aproape sinistra) si Claire (degradarea celeilalte surori, pe care disperarea si depresia o lovesc pe masura ce planeta Melancholia se apropie).

Prologul, acompaniat de muzica lui Wagner, este si probabil va ramane una din cele mai frumoase secvente ale cinematografiei. Chipul imobil si desfigurat de durere al Justinei iti introduce pe loc starea de angoasa, in timp ce in background pasari moarte cad din cer. Justine e mireasa Ophelia care pluteste pe apa, cu aceeasi figura imobila pe chip, Justine incearca sa alerge dar radacini ii prind gleznele si o tintuiesc la sol si in cele din urma o gasim pe o pajiste impreuna cu Claire si fiul acesteia, intr-o stare resemnata, neschitand nicio grimasa. Si cum apocalipsa urmeaza aproape ca o consecinta naturala si necesara zbuciumului sufletesc, ultima scena din prolog, in care Melancholia zdrobeste Pamantul, te face pe tine ca privitor sa te simti oarecum usurat, cu toate ca stii ca e momentul de groaza deplina. Acum oricum nu mai conteaza nimic, s-a terminat!

Tabloul nuntii grandioase din „Justine” surprinde personajele intr-o zi ce se vrea a fi frumoasa si speciala. Mirele si mireasa ajung tarziu la nunta, din cauza unor inconveniente cu limuzina, iar familia ii asteapta nervoasa la petrecere. Tristetea aparenta pe care o ascunde mireasa, Justine,  e alimentata de replicile intepatoare ale parintilor divortati, in special de mama, o Charlotte Rampling de o aciditate aproape dureroasa, cu rol profetic, care  vine si cu motto-ul intregului film: Enjoy it while it lasts! In pofida incercarilor disperate ale celeilalte surori, Claire, cea realizata (cu un sot bogat si un baietel simpatic), Justine nu reuseste sa isi mascheze disperarea. O vedem cu fata complet desfigurata de durere ca in momentul urmator sa se adune si sa schiteze un zambet. Justine isi cauta refugiul in parintii reci, in Claire, in nepot si in cele din urma in proaspatul sot, Michael (un Alexander Skarsgard marioneta, caci de, cam asa sunt toti barbatii din filmele lui von Trier). Si cum melancolia o loveste prima data pe Justine, aceasta se trezeste spre zori parasita si prada propriei nebunii.

Partea a treia, „Claire”, prezinta ultimele zile ale Pamantului din perspectiva surorii constiente (Charlotte Gainsbourg), care incearca sa fie mama, sotie si in acelasi timp sa isi ajute sora bolnava. Patimile lui Justine sunt in definitiv si patimile lui Claire, fapt demonstrat prin situatiile critice prin care trec cele doua surori. Astfel Claire incearca sa o imbaieze pe o Justine bolnava, care nu mai poate sa se miste, sa paseasca, iar scena de la masa in care drobul are gust de cenusa e la fel de sfasietoare atat pentru bolnava cat si pentru sora sa.

Claire isi pierde controlul atunci cand realizeaza ca totusi Melancholia o va lovi inevitabil si pe ea si pe cei dragi. Disperarea atinge cote maxime caci: Viata e doar pe Pamant, si asta nu pentru mult timp. Claire isi gaseste sotul mort (un Kiefer Sutherland ce da viata unui personaj putin mai viu decat alte personaje masculine clasice ale lui von Trier), isi ia copilul incercand sa fuga catre civilizatie, dar Melancholia se impotriveste, conspira impreuna cu raul etern din natura, si o obliga sa se reintoarca la Justine, cea constienta si inteleapta de aceasta data.

Sfarsitul vine brusc si surprinde cele trei personaje ramase, intr-o pestera imaginara, construita din bete. Mama, copilul si matusa se tin de maini asteptand finalul absolut al lumii, care vine in aceeasi nota de frumos cosmic. Ce urmeaza? Nimic, pentru ca, precum prevestea si Justine, nu mai e nimic acolo, absolut nimic…

 
3 comentarii

Scris de pe Octombrie 10, 2011 în Critica de Film

 

Etichete: ,

10 filme horror exceptionale de care probabil nu stiai

Cum ma bucur de fiecare data cand gasesc un film care ma face sa simt ceva, sau ma deconecteaza complet de cotidian, m-am decis sa fac o lista cu pelicule relativ putin cunoscute, dar care merita vizionate:

Maléfique 

4 prizonieri intr-o celula, fara niciun contact cu exteriorul. Captiv intre patru pereti cu 3 delincventi (homosexualul abuziv, retardatul si intelectualul misterios), personajul principal, Carrère, incearca sa evadeze cu orice pret atunci cand afla ca sotia l-a abandonat si probabil nu are sa isi mai vada fiul. Si cum claustrofobia, panica si disperarea treptata atrag dupa sine urmari inimaginabile, Carrère crede ca si-a gasit salvarea atunci cand gaseste in perete jurnalul unui ocultist celebru, din anii 20,  care fusese inchis in aceeasi celula si disparuse in mod misterios. Doar ca magia neagra e mai mult decat forme geometrice desenate pe pereti sau descantece rostite la lumina lumanarii. Un film claustrofobic care inspira o teama inexplicabila de necunoscut.

Vezi trailerul aici.

El habitante incierto

Daca ai locui singur, intr-o casa imensa si intr-o seara cineva ti-ar bate la usa  pentru a da un telefon? Tu te-ai retrage in camera zi, pentru a-i da putina intimitate strainului, dar ai avea supriza sa descoperi ca acesta a disparut in mod misterios. Si daca din ziua aceea ai avea impresia continua ca cineva locuieste in casa ta, precum un parazit? Dar daca tu de fapt esti un parazit care locuieste in propria ta casa? „El Habitante Incierto” raspunde la toate intrebarile de mai sus si te lasa cu un sentiment straniu cum ca langa tine se intampla ceva ciudat fara ca macar sa bagi de seama.

Vezi trailerul aici.

The Tomb of Ligeia

Din epoca de aur a horror-ului gothic am ales sa vorbesc azi despre „Mormantul Ligeei„, adaptare dupa the master of goth, Edgar Allan Poe. Si ca sa o facem si mai goth, „The Tomb of Ligeia” il are ca star pe omul care probabil s-a nascut pentru a juca in adaptari dupa Poe, Vincent Price. Misteriosul vaduv care traieste intr-o veche abatie, unde sa afla mormantul Ligeeiei, face imprudenta de a se indragosti de o tanara frumoasa. Doar ca Ligeia i-a promis ca il va iubi mereu…

Vezi trailerul aici

Scream of Fear

Am avut deosebita placere sa descopar un film cu un plot Hitchockian, fara gore, situatii previzibile sau premonitii evidente pe care personajele le nutresc inca de la inceputul filmului. In „Scream of Fear„, nimic dar absolut nimic nu e ceea ce pare si o sa iti ia cam o ora, o ora si 10 minute sa te prinzi de asta. Plotul pe scurt: o tanara imobilizata se intoarce in casa tatalui ei, doar ca are surpriza de a vedea peste tot cadavrul acestuia. Mama vitrega si doctorul nu o cred, asa ca pleaca singura in cautarea adevarului: cadere nervoasa, halucinatii, fantome sau cu totul altceva?

Vezi trailerul aici

Eden Lake

Violenta exagerata nu mai sperie pe nimeni in filmele de azi. Adica, te poti uita la „Saw” fara probleme, in timp ce mananci popcorn si iti legeni copilul la san. Am descoperit ca nu violenta in sine ingrozeste, ci pretextul, sau situatia exceptionala ce o genereaza. In horrorul britanic „Eden Lake” un cuplu care se retrasese pentru un weekend romantic pe malul unui lac, se trezeste vanat fara mila de… o banda de copii. Monstrii mici, viscerali si brutali, nu se dau in laturi de la nimic atunci cand vor sa se razbune sau sa se distreze.

Vezi trailerul aici


Phobia (4bia)

Din fauna thailandeza a filmelor cu orori am ramas mai mult decat fascinata de „Phobia„, antologie formata din 4 filmulete distincte. Chiar daca nu sunt pline de pastile filozofice ca filmulete din „Three Extremes„, filmulete „Phobia” surprind prin originalitate, modalitatea de filmare inedita, elementul de teroare autentica sau, mai nou, episoade umoristice. Prima poveste (fara dialog) e povestea unei fete care comunica prin sms cu un strain misterios (desigur, avand consecinte fatale), cea de-a doua e o incursiune in lumea magiei negre si a pustilor de liceu, a treia o altfel de poveste cu fantome iar cea de-a patra induce nelinistea aia bruta pe care numai asiaticii o pot produce.

Vezi trailerul aici

The Innocents

Horrorul de odinioara nu beneficia de magia efectelor speciale din ziua de azi si adevarul e ca nu a fost neaparat un impediment. Sunt filme in care atmosfera aia de straniu de calitate fina te face sa simti fiori pe sira spinarii, sa iti incordezi pumnii sau sa iti infasori mainile in jurul trupului fara un motiv anume. „The Innocents” (dupa o nuvela de Henry James) spune povestea bizara a unei tinere care are in grija  doi copii ce traiesc sub umbra fostului valet si a fostei guvernante, ce sfarsisera tragic in urma unei povesti de iubire bolnava. O poveste cu fantome si nu numai.

Vezi trailerul aici

Dans ma peau

Dans ma peau” e o poveste despre o obsesie ciudata care degenereaza grotesc in automutilare si degradare mintala. Plotul in sine e atat de comun incat cu siguranta ne-am confruntat si noi cu el, cel putin o data. Tineti minte timpurile din adolescenta cand simteati nevoia obsedanta de a zgandari cosul de pe frunte sau de a desprinde coaja de pe julitura de la picior? Ei bine, cam asta este si povestea lui Esther, o frumoasa femeie de afaceri, care se trezeste cu totul fascinata de corpul ei in momentul in care se zgarie accidental la o petrecere. O calatorie spre interior, la propriu, nemiloasa, obsedata si in acelasi timp o placere vinovata bolnava.

Vezi trailerul aici

À l’intérieur

Va era dor de un altfel de slasher? Uitati de Leatherface, Mike Myers sau de Jason, caci o femeie furioasa ce te vaneaza in intuneric cu o foarfeca e mai sinistra si mai infioratoare decat oricare din psihopatii mentionati mai sus. Si daca mai mentionez ca vanatul e o femeie gravida, singura in propria casa, in intuneric, cu bonusul de suspans caracteristic peliculelor frantuzesti, atunci obtinem o poveste sinistra, sangeroasa, gorry si pe alocuri greu de urmarit fara a schita grimase.

Vezi trailerul aici

Tesis

Violenta bruta, viscerala, in esenta pura, fara mila, cu urlete, sange, membre imprastiate, totul… pe o caseta video. „Tesis” spune povestea unei studente la film care descopera pe o caseata misterioasa, (a carei vizionare tocmai ii provocase coordonatorului ei un infarct), un film snuff. Ca in orice poveste cu detectivi (de data aceasta fara Nicholas Cage si Joaquin Phoenix cu parul albastru 🙂 … vezi „8 mm” ), tanara, fascinata de violenta bruta, considerata realitate cotidiana, incearca sa afla cine, cum si ce…doar ca peienjenisul de ite o poarta mai departe decat s-ar fi asteptat. Concluzia: violenta e mai infioratoare si mai reala decat probabil iti imaginezi.

Vezi trailerul aici

 
9 comentarii

Scris de pe Septembrie 19, 2011 în Critica de Film, My Top 10

 

Etichete:

Pleasantville – filmul care aduce culoare in epoca rockabilly

Uneori nu e nevoie de replici absolut remarcabile sau de un twist fantastic la sfarsit, ca sa simti nevoia vitala de a revedea un film imediat dupa ce ai terminat de privit creditele care se scurg lenese pe ecran. Pleasantville a reprezentat noul meu obiect de fascinatie pentru mai multe saptamani la rand.

Primul lucru care m-a facut sa citesc synopsisul a fost afisul…un colaj de poze cu scene din film ce la o prima vedere pare doar un experiment al desaturarii in Photoshop. Personaje colorate sau desaturate zambesc deasupra unui orasel idilic ce imi aminteste intr-o oarecare masura de comunitatile din Sims.

Pleasantville e povestea lui David (Tobey Maguire) si Jennifer (Reese Witherspoon), doi adolescenti din anii ’90, care se vad prinsi intr-un sitcom din anii 50, dupa ce un batranel le ofera o telecomanda magica. Asadar, bun venit in Pleasantville si in familia Parker, ce fara indoiala duce o viata perfecta. George e sot, tata si un membru al comunitatii in care traieste iar Betty, este  sotia perfecta ce isi asteapta in fiecare seara consortul cu cina pregatita si zambetul pe buze. Si cum totul in Pleasantville este minunat, toti vecinii sunt amabili iar pustii de liceu nu sunt pramatiile neobrazate de astazi. Ca in orice paradis si aici lipseste ceva si anume… o pata de culoare.

David (intrat in pielea lui Bud Parker) incearca sa nu afecteze cu nimic echilibrul cosmic al oraselului dar sora sa, trece peste prejudecati, peste inocenta aparenta a baietilor frumosi din liceu, peste cola cu cirese si hamburgeri, si incepe sa fie…ea insasi. Consecintele? Devastatoare…deloc! Plesantville nu va incepe sa se destrame sau sa se piarda in vid, ci pur si simplu sa se coloreze. Intai decorul timid cu trandafiri rosii, meri infloriti de pe alea indragostitilor si in cele din urma oamenii.

Din simple personaje de sitcom locuitorii oraselului incep sa devina ei insisi oameni colorati. Si cum nu e nimic  gresit sau imoral in culoare, „the old ways” apun incetul cu incetul dand teren liber incendiarei epoci rockabilly.

Mi-a placut Pleasantville pana in cel mai mic amanunt: e amuzant, frumos povestit, frumos zugravit si cel mai important original. Te-ai gandit vreodata cum ar fi daca te-ai vedea alb-negru? Abia atunci ai intelege ca in definitiv culoarea iti ia ochii si straluceste. Ternul nu mai e la moda!

 
2 comentarii

Scris de pe Mai 9, 2011 în Critica de Film

 

Etichete: