RSS

Arhive pe categorii: Cultura

Escapada intre carti

Fac parte din categoria aia de oameni care este atat de prinsa in paienjenisul cotidian computerizat incat are infim de putin timp pentru a citi. Cu toate astea se poate. Imi fac timp, chiar daca uneori doar pentru 10 pagini pe zi. Cum nu am vorbit foarte mult despre carti, din oarecare motive timorate, m-am decis azi sa fac un mic review al catorva carti exceptionale pe care am avut bucuria de a le descoperi in ultimii ani.

Dan Lungu – Sint o baba comunista

Titlul socheaza si amuza, in acelasi timp. Suna a jurnal intim, cel mai probabil povestit din perspectiva unei sexagenare nostlagice asupra perioadei cand ne inghesuiam ca potarnichiile la coada la puiuti Fratii Petreus. „Sint o baba comunista” urmareste episodic povestea Emiliei Apostoae, fata de la tara, crescuta cu amprenta mirosului pregnant de tezic ( un fel de caramizi din balega si paie folosite pe post de combustibil la soba ), care are curajul sa fuga de acasa la tanti Lucretia si nenea Andrei, care traiau la bloc si aveau apa calda. Dupa o banala scoala profesionala, cand Emilia descopera bucuria si confortul traiului la oras, il intalneste pe Tucu, se casatoresc si apoi vine pe lume Alice (cu „nume de printesa„). Ani mai tarziu, la aproximativ un deceniu de la caderea comunismului, o gasim pe Emilia total confuza, atunci cand Alice, emigrata in Canada, o intreaba  de ce are de gand sa voteze din nou cu comunistii. Trecand printr-o criza existentiala femeia rememoreaza episoade emotionante sau dramatice, piperate cu un pronuntat stil umoristic involuntar despre vremurile cand ne era mai bine.

Elfriede Jelinek – Pianista

Controversata poveste a sexualitatii reprimate, ajunsa la masochism si violenta justificata, au facut din „Pianista” un roman care a socat si fascinat in aceeasi masura. Elfriede Jeninek descrie ermetic, fara dialog, povestea Erikai Kohut, profesoara de pian, trecuta bine de 30 de ani, care traieste incarcerata intr-o viata impersonala, impartita intre muzica si mama posesiva. Acest univers calm, care functioneaza dupa reguli precise, stabilite cu grija de mama, se destrama treptat atunci cand in viata Erikai apare un elev carismatic si ambitios, de care se indragosteste. Dar iubirea Erikai se dovedeste a fi bolnava si frustrarile se manifesta prin episoade masochiste descrise cu o precizie aproape inumana. Mama se revolta, caci Erika, „mica ei vijelie„, vrea sa ii scape, sa evadeze in mediocritate si cedeaza tentatiilor ieftine (de exemplu isi cumpara haine scumpe, ispititoare, pe care nu are sa o lase sa le imbrace). Romanul a fost ecranizat de Michael Haneke in 2001, avandu-i in distributie pe Isabelle Huppert (Erika), Annie Girardot (mama) si Benoit Magimel (elevul).

W. Somerset Maugham – Magul

Magul” este o poveste bizara, o incursiune in lumea ocultismului si a magiei negre, conturand figura iconica a dizgratiosului Oliver Haddo, inspirat dupa ocultistul Aleister Crowley. Un tanar cuplu de indragostiti are nesansa de a se intersecta cu misteriosul Oliver Haddo, obez, total respingator si cu toate asta o figura ce inspira un magnetism aparte. Haddo este un om erudit si experientele sale culturale sunt prezentate in pagini intregi in care Maugham face trimiteri catre scrieri oculte celebre (Paracelsus, Eliphas Levi sau Agrippa). Povestea are in centru mitul homunculus, potrivit caruia se pot crea fiinte umanoide prin alchimie si magie neagra. Celelalte personaje ale cartii, oameni de stiinta, sau sceptici deopotriva, ajung sa graviteze involuntar in jurul lui Haddo, care distruge si deformeaza realitatea cotidiana ce se desfasura in linii monotone si clare pana la aparitia acestuia. Atmosfera de straniu si supranatural, presentimentul cum ca ceva cumplit are sa se intample, este prezenta pe tot parcursul cartii, urmand ca totul sa explodeze intr-un sfarsit dramatic si surprinzator.

Philip Roth – Sanul

Sanul” este un roman complet original, inteligent, deosebit de lucid, ce are ca punct de plecare o asa zisa metamorfoza a lui Kafka, doar ca personajul principal, profesor de literatura, se trezeste peste noapte transformat intr-un gigantic…san. David Kepesh, personajul principal, relateaza experienta sa extraordinara, fiind acoperit de un tesut adipos si lipsit de anumite simturi umane care dau nastere perceptiilor si senzatiilor cotidiene. Povestea nu urmeaza cursul disperarii si nici macar nu ar vrea sa se ajunga la resemnare, caci sanul gaseste o fascinatie sexuala extrema de fiecare data cand este atins. David ajunge astfel dependent de pura atingere a personalului medical care ii asigura igiena, sau de mangaierile iubitei sale. Romanul poate fi privit si ca un studiu al sexualitatii, o anomalie, caci barbatul devine una din propriile sale fantezii erotice. Sanul insa nu are gura si nu are maini iar lipsa de atingere il face constient de propria-i imobilitate si neputinta. Sexualitatea devine o consecinta necesara si singurul contact cu lumea reala.

Sara Gruen – Apa pentru elefanti

Un cliseu arhicunoscut, baiatul care a fugit cu circul, e transformat cu succes intr-o poveste frumoasa, emotionanta, spusa din perspectiva unui batran uitat intr-un azil. In anii 30, Jacob Jankowsky trece printr-o criza existentiala atunci cand parintii ii mor intr-un accident, si ca urmare fuge, lasand universitatea si viata normala in spate. Doar ca destinul are sa il poarte catre spectaculoasa si stralucitoarea lume a circului. Tot aici, tanarul Jacob are sa isi intalneasca  marea iubire,  Marlena, fructul interzis, caci este casatorita cu tiranicul August. „Apa pentru elefanti” este departe de a fi doar o carte romantica, avand ca si background o lume fascinanta si stralucitoare. Sara Gruen a conturat in acelasi timp si portretul unei epoci, condimentata cu o varietate de portrete de personaje familiare, pe care le-am intalnit in atatea si atatea povesti. Ecranizarea din 2011, avandu-i in rolurile principale pe Robert Pattinson, Reese Witherspoon si Christoph Waltz, din pacate nu straluceste, e pe alocuri plata iar personajele nu au chimie intre ele.

Ana-Maria Sandu – Omoara-ma

Omoara-ma” este o carte sofistica, o increngatura de ite, de povesti cu parfum romantic de Paris, ce ajunge sa te tina prizonier, lipit de pagini. Vali o intalneste intr-o seara pe tulburata Ramona, care ii marturiseste ca a comis  o crima. Inceputul timid de romanta, marturisit din perspectiva lui Vali, e pus in umbra de lunga si incalcita poveste a Ramonei, relatata intr-o scrisoare confesiune. Ramona, studenta fiind, ajunge sa stea in gazda la doamna Manea, sexagenara magnetica, un adevarat vampir energetic, care ajunge sa o inrobeasca pe tanara istorisindu-i peripetiile sale amoroase din tinerete. Ramona ajunge prizonira in lumea amintirilor doamnei Manea, se indragosteste de barbatii pe care aceasta i-a intalnit demult si sufera ca trebuie sa isi imparta romantele imaginare cu adevarata lor posesoare. Prinsa in paienjenisul sufocant de povesti otravite crima devine singura solutie care o poate elibera din robie.

Chuck Palahniuk – Bantuitii

Pe Chuck Palahniuk l-am considerat intotdeauna un autor contemporan de o sinceritate dureroasa. In „Bantuitii”  argoul dus la extreme, realismul sumbru redat prin arome dezgustatoare, putregai, descompunere chimica, sange inghegat, dau nastere unei atmosfere greu de digerat, in special pentru cei cu stomacul sensibil, dar condimentata armonios cu un strat delicios de umor negru. Mergand pe structura unui „Decameron” modern, scritorii inchisi intr-o casa impartasesc unui altuia povesti socante, dezgustatoare, fantezii sexuale macabre sau masochiste. „Bantuitii” degenereaza, la un moment dat, personajele cad prada propriilor scenarii macabre si ajung sa se automutileze, mor, sau mai rau, ajung sa fie mancati. Violenta extrema nu este insa gratuita sau inutila, si se imbina perfect alcatuind portretul grotesc al unui tablou contemporan, caricaturizat, cel mai probabil fiind tribut adus lui Sade. De ce socheaza? Probabil ca te vei regasi in cel putin o poveste chiar daca initial asta pare absurd.

 
9 comentarii

Scris de pe Ianuarie 29, 2012 în Cultura

 

Etichete:

Despre romani, voci si clisee

Am trecut putin peste prejudecata aia cu televizorul. Eu ma uit la televizor cand mananc si de obicei la stiri, ca asta se nimereste. Mai schimb din cand in cand pe HBO sa vad daca e vreun film care imi place dar nu prea am noroc. Absolut din intamplare am auzit de Vocea Romaniei si cum nu m-am uitat la nicio emisiune cu cantaciosi am zis pas. Am zis pas si fata de X-Factor de pe Antena 1, mai ales ca din juriu face parte Mihai Morar (personaj de media pentru care am o profunda antipatie justificata).

Revenind la romani si emisiuni in care se canta (da, se canta nu se scot sunete minimaliste sau ragete), mi-am dat seama ca exista oameni comuni care au facut pasul de major de la a canta sub dus la a canta pe scena. Si culmea e ca suna bine.

Cum am inceput eu sa vad franturi din Vocea Romaniei? Simplu…televizorul era dat la nivel batranul surd de la 3, asa ca mi-am scos castile si am inceput sa ma plang. Am vazut cateva clipe din prestatia unui concurent si mi-am spus: „Ba, asta are voce!„. M-am asezat pe canapea si l-am asteptat pe al doilea si tot asa.

Nu asa am devenit addicted emisiuni si nici macar nu o urmaresc regulat doar ca scriu acest post pentru mi-am dat seama ca exista oameni care nu au doar voce, (ceea ce oricum la noi in tara este rar) dar sunt deja o personalitate fara sa se numeasca Axl Rose, Diana Krall sau Adele.

Am pornit de la prejudecata clasica a omului care nu asculta muzica de radio, si in general ceea ce se promoveaza la noi. Despre Horia Brenciu aveam o parere buna per total pentru ca are un timbru vocal grav si in acelasi timp energic (chit ca nu ii ascult muzica decat din an in paste). Loredanei i-am spus buna seara iubito si recunosc ca m-am speriat putin cand i-am vazut tinutele Gaga like. Insa facand abstractie de tinutele tipatoare si machiajul un pic deranjant vizual, mi-am dat seama ca inca a ramas una din marile voci romanesti. De Moga stiam ca ar compune, nu stiam ce si nu ma interesa. In continuare nu cred ca ma intereseaza foarte mult, dar mi-a placut ca a demonstrat publicului larg ca e compozitor, light cel drept, le are cu muzica, versurile si per total detine o cultura muzicala mult mai mult decat popista. De Smiley aveam o parere mai putin buna insa mi-a placut atitudinea tinereasca, non-conformista, sarmanata si per total simpatica cu care a tratat intreg showul.

Acum despre ceea ce conta cel mai mult: vocile. Am auzit voci clasice, voci de jazz, soul, blues, pop, rock si urlatori. Pentru un motiv anume publicul roman a ramas blocat in sfera Angela Similea de care nu se indoia nimeni ca  are voce, dar a carei imobilitate scenica plasa emotia de pe chipul privitorilor in sfera Kristen Stewart. Romanii, ma refer strict la cei de acasa care au votat, prefera vocile inalte, corecte si puternice. Prefera povestile cu un dram de dramatism si fetele frumoase.

Juriul a educat atat concurentii cat si, voalat ce-i drept, publicul larg. Am auzit de multe ori la Vocea Romaniei cuvantul personaj, sau personalitate si m-am intrebat si eu ce inseamna personaj in muzica. Raspunsul a venit de la sine, un om cu voce si o poveste de spus. O poveste nu pleaca de la o drama de genul sunt sarac si mama a murit si nici macar de la simplul: eu am un vis. O poveste iti circula oarecum prin vene, te transforma, te modeleaza intr-un om pe care altii vor sa il vada, sau sa il auda. Nu din compasiune sau admiratie, si asa pur si simplu, pentru ca asa esti tu.

Mi-a placut Vocea Romaniei pentru ca am cunoscut niste personaje. Mi-a placut enorm de mult Canaf pentru ca m-a facut sa rad asa cum nu mai rasesem de prin septembrie. Asta da figura, suflet si poveste si am regretat enorm ca publicul roman e inca blocat in rigiditatea vocilor perfecte. Si mi-a placut Irina Tanase pentru tonalitatile de Gospel si pentru ca, intr-un fel mi-a amintit de Amy Winehouse sau Aretha Franklin. Din nou din pacate, publicul si Brenciu au ales o poveste despre o tanara de 16 ani si o voce perfecta si plata.

Nu mi-am propus sa laud sau sa critic doar ca, pentru prima data intr-o emisiune romaneasca, a aparut si altceva si m-am bucurat ca se poate si la noi. Uite ca si noi avem o voce!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Decembrie 18, 2011 în Cultura

 

Etichete: ,

Horror-ul asiatic de la A la Z

Dupa mai bine de 100 de ani de cinematografie cand monstrii ecranizati au infiorat, scarbit si fascinat deopotriva, multi cinefili din ziua de azi au ajuns sa se declare absolut imuni la orice fel de motive horror. Vampirii sangerosi de odinioara au devenit motive gothice si boeme, mortii vii personaje de FPS iar fantomele si spiritele rele, nu mai mult decat un BOO amuzant. Ei bine, exista totusi un coltisor de lume in care un horror nou si bolnav a ajuns sa fascineze pana la extreme orice iubitor de cosmaruri ecranizate. Faceti cunostinta cu horrorul asiatic: nou, fascinant, grotesc, bolnav si cat se poate de calitativ!

Primul meu contact cu horrorul asiatic a fost clasicul „The Ring„, care spunea povestea unei casete blestemate si a unei fetite ciudate acoperite in mod sinistru de cosite lungi si negre. Aproximativ un an mai tarziu, dupa „The Ring” si „The Grudge„, mi-am pus primele semne de intrebare in legatura cu asiaticii. Mai in gluma, mai in serios, m-am intrebat de ce fantomele asiatice se tarasc in mod contorsionat, de ce majoritatea sunt de sex feminin si de ce unele au fata vopsita in negru, sau mai rau, oribil desfigurata?

Departe de a folosi simple motive creepy, regizorii asiatici de horror sunt bine ancorati in traditie si religie.

Sa incepem cu inceputul: de ce apar fantomele? Raspunsul este deja cunoscut: o moarte extrem de violenta sau absenta unui ritual de inmormantare adecvat. Astfel, Sadako din „Ringu”(The Ring) este lasata sa moara intr-o fantana iar femeia din „Ju-On”(The Grudge) se razbuna pe toti cei care intra in casa unde a fost ucisa cu brutalitate de propriul sau sot. Cum asiaticii vad in trup un lacas efemer si nu cred in Ziua de Apoi, cand mortii vor pasi din nou pe Pamant, singurul ceremonial de inmormantare adecvat ramane incinerarea. Cuplul din „Shutter” recurge astfel la incinerarea trupului lui Natre, crezand ca asta ii va aducea pacea.

Intrebarea fundamentala: de ce femeia fantoma? Am stat si m-am gandit destul de mult daca mi s-a intamplat sa fi vazut un film in care fantoma sa fi fost barbat. Raspunsul este simplu, un mare NU. Se stie ca religiile asiatice (cum ar fi Budhismul sau Confucianismul) „sufera” de misoginism, din simplul motiv ca femeia este considerata mai sexuala, mai slaba si mai pacatoasa, si deci mai putin sacra decat barbatul. Dupa moarte, barbatul urmeaza sa se integreze direct in absolut in timp ce femeia trebuie intai sa evolueze, reincarnadu-se in barbat. Asadar, numai femeile, fiinte impure, pot intra in starea aceasta de in-between. Pe de alta parte, fantoma femeie nu reprezinta doar o stare de furie si neliniste cauzata de propria inferioritate si fire decadenta, ci si un mijloc de protest si revolta in fata unei societati patriarhale si nedrepte. In Japonia de exemplu, se considera necuvincios si total nefeminim ca o femeie sa raspunda barbatului. Fantomele femei isi permit nestingherite sa bantuie si sa chinuie barbatii ce le-au cauzat decesul.

De ce fantomele asiatice se tarasc? Imi vine clar in minte imaginea lung filmata din „The Grudge” cand fantoma se taraste contorsionat pe scari. Alte exemple as putea gasi in orice film asiatic cu fantome pe care l-am vizionat. Ca o paralela, pentru a sublinia diferanta fata de fantomele asiatice, fantomele noastre bocane prin casa in mijlocul noptii iar sunetele sinistre de pasi reprezinta un motiv horror clasic. Fantomele asiatice nu fac niciodata zgomot de pasi pentru ca in principiu…nu au picioare. Si acest motiv este ancorat in religie si ritualul de ingropare in urma caruia din om ramane doar cenusa iar spiritul se transforma in fum. Desigur, in aceasta situatie picioarele sunt irelevante, intrucat ce ramane din trup pluteste in vant.

Fantomele cu fete negre. Un horror asiatic de divizie B, „Sick Nurses” ,  ne prezinta fantoma neagra a unei asistente medicale, ce cauta razbunare pe holurile pustii ale unui spital. Initial m-am gandit ca fata neagra e doar un cliseu pentru a face fantoma sa fie si mai urata dar am realizat ca negrul contrasteaza cu alb, culoarea de doliu asiatica, asa ca simbolizeaza impuritatea si moartea violenta. Acelasi motiv apare si in cazul fantomelor hidoase, care nu sunt urate doar de dragul de a ne produce fiori pe sina spinarii (vezi „The Ring„, „The Grudge„, „The Red Shoes„, „Shutter„, „Coming Soon„, „Chakushin ari” – aka One Missed Call cel original, „Sick Nurses” si multe multe altele).

Motivul femeii psihopate. Daca as sta sa fac un top al criminalilor din filme as include cu siguranta cateva figuri din fauna asiatica. Criminala psihopata din horror-urile asiatice e cu mult mai infioratoare decat Freddy sau Leatherface pentru ca nu stii niciodata ce gandeste sau cine este cu adevarat. Tacuta, supusa si simpla, femeia asiatica va refula la un moment dat si va recurge la metode de tortura aproape inimaginabile pentru a-si atinge setea de razbunare. Asami din „Audition” este exemplul perfect de nimfa misterioasa cu „voce metalica” ce nu se da in laturi de la taieri de mebre, limbi si degete, gheisele din „Imprint” isi pedepsesc „cu ace” colega ce le depasea in frumusete, iar mama depresiva din „Carved” isi loveste fara mila copiii.

Lumea intunecata a elevei de liceu. Eleva de liceu are aproape intotdeauna un secret intunecat. Captiva intre peretii unei scoli de fete incepe sa dezvolte pasiuni interzise pentru cea mai buna prietena, ca in „Wishing Stairs” sau „Whispering Corridors„, sau dimpotriva, fiind o victima a societatii care nu o intelege si o respinge recurge la calea intunecata a blestemelor, ca in „Bunshinsaba„. Uneori, nebunia adolescentina decurge aproape natural si de la ganduri intunecate pana la crima si sinucidere sub forma de joc e doar un pas. („Suicide Club„, „Battle Royal„).

Ramas probabil singurul horror nou si rarerori replicat cu succes de americani, horrorul asiatic este in mod clar cea mai mare si mai intunecata provocare a iubitorilor de orori si minti intortochiate.

Vreau sa vad:
1.  Cello
2. Three
11. Alone
 
14 comentarii

Scris de pe Iunie 21, 2010 în Critica de Film, Cultura

 

Etichete: , ,

Vampire Academy

Din multitudinea de carti cu vampiri mi-a cazut intamplator in mana Vampire Academy. Descrierea relativ interesanta (partea cu „forbidden romance” imi suna bine) si poza de pe coperta cu gagica ce aducea putin cu Angelina Jolie m-au convins sa citesc o pagina. Prima pagina m-a convins sa o citesc pe urmatoarea si tot asa, pana cand am terminat prima carte. Urmand lantul slabiciunilor, prima carte m-a convins sa o citesc pe a doua, iar a doua ma face sa bat librariile in disperare cautand-o pe a treia.

Cum ar fi daca nu toti vampirii ar fi „rai”? Atunci raspunsul vine in mod ironic si natural: exista si vampiri buni. Richelle Mead, autoarea seriei, a plecat de la intrebarile existentiale de mai sus, a mai tras un ochi prin mitologia popoarelor din Europa de est si a reusit sa dea viata unei povesti despre o scoala pentru „vampirii buni” (a nu se intelege bautori de sange de caprioare ranite), pe care i-a numit sugestiv Moroi, si gardienii acestora, numiti dhampiri (1/2 oameni si 1/2 vampiri). Desigur, exista si vampiri rai, morti vii fara suflet sau constinta, pe care autoarea i-a numit Strigoi.

Povestea este narata din perspectiva lui Rose Hathaway, o adolescenta de 17 ani, care se antreneaza pentru a deveni gardianul personal al printesei Moroi Lissa Dragomir. Initial am privit povestea cu un aer de chick flick adolescentin. Vampiri buni, vampiri rai, Rose – gardianul temperamental si impulsiv, „the bond” intre Rose si Lissa si ceva romance pe acolo.

Dupa ce am terminat prima carte mi-am dat seama ca ma simt din nou ca la 15-16 ani, atunci cand ma indragosteam instant de personajele dintr-un film sau serial. Fara sa ma simt catusi de putin lame, ma declar profund indragostita de firul narativ din Vampire Academy.

Rose a reusit in cele din urma sa ma cucereasca pentru ca mi-a amintit intr-o oarecare masura de eroinele printese razboinice pe care le adoram in copilarie.

Lissa se apropie prin delicatete si personalitatea sensibila de Louis, din Cronicile Vampirilor, iar puterile ei speciale (pentru ca fiecare Moroi e capabil sa manipuleze un element magic) o fac de-a dreptul palpabila.

Personajul meu no. 1 ramane Dimitri Belikov, instructorul, mentorul si marea iubire a lui Rose. Fara a cadea in melancolii inutile, Dimitri va ramane probabil un crush pentru orice cititoare Vampire Academy (sau, de ce nu, pentru baietii cu suflet sensibil).

Si ar mai ramane un personaj masculin demn de mentionare, si anume Christian Ozera, iubitul Lissei. Christian e tipul dark, misterios, proscris din cauza unei drame familiale. Nu suna rau, nu?

Acestea fiind spuse, astept o ecranizare! 🙂 Da, chiar vreau sa ma simt din nou ca la 16 ani!

P.S:  Drepturile de autor asupra pozei nu imi apartin. In caz ca recunosteti poza lasati-mi un mesaj pentru a va trece la credit.

 
13 comentarii

Scris de pe Mai 12, 2010 în Cultura, Entertainment

 

Etichete: , ,

Azi citim

De cateva zile un pitic mic imi tot topaia pe creier; spunea citeste Nietzche, ai putea sa fii surprinsa, ar putea sa iti placa si poate ca in sfarsit o sa intelegi… Piticul mic m-a chinuit rau intr-o zi si m-a pus sa caut mult pe wikipedia si apoi pe google ca sa vad si eu ce graieste Zarathustra. Nu mi-a fost greu sa gasesc si eu „Thus Spoke Zarathustra” asa ca mi-am si inceput lectura. Un singur impediment, monitorul. Nu, nu imi place sa citesc la calculator. Simt ca ma dor ochii si cred ca nici daca nu mi-as ignora usorul astigmatism si mi-as pune ochelari nu m-as simti mai bine. Asa ca iata-ma azi, prin Romana, irosind cu mare folos 2 ore prin Carturesti si Diverta.

Am intrat intai in Carturesti, pentru ca stiam ca aici se gasesc de toate. Si credeti-ma dragii mei, nimic nu e mai placut decat sa rasfoiesti carti. Atentia mi-a fost intai captata de raftul de pe la litera N, unde era ceva din colectia Nabokov. Frumoasa mea Lolita mi-a luat ochii imediat, si dupa ce am mai rasfoit-o putin (asa sa gasesc replicile pe care le stiu pe dinafara), mi-am indreptat atentia spre „Invitatie la Esafod„. You could be my next one mi-am spus dupa ce am studiat-o putin.20070112121815esafod

La etaj am gasit in sfarsit raful de filozofie-psihologie dar nu a fost sa fie.  Am gasit doar „Cazul Wagner” si „Amurgul Idolilor„. Nu domne, nu! Ich will Zarathustra!  Asa de plictiseala, am mai rasfoit putin o enciclopedie criminal celebri si m-am infiorat putin, in spcial de creativitatea celor de prin Evul Mediu si perioadele imediat urmatoare.

M-am bucurat enorm sa gasesc si Diverta deschisa duminica. Stiu ca nu m-am uitat atent dar nu am vazut unde au mutat micul raion de IT. Doar marketing si carti aseiste. WTF??? Mai sunt si oameni care nu termina ASE-ul.

In raionul de beletrisca am gasit ca de obicei de toate, afara de ce imi trebuie mie, normal. Aici nu aveau decat „Cazul Wagner„. Nu, eu vreau Zarathustra! Aici o sa izbucnesc, o sa explodez pentru ca nu mai pot. Cand m-am intors ce-mi vad ochii. Pe asta.  edward-cullen

Nu vreau sa fiu rea sau snoaba, dar m-am saturat ca de fiecare data cand ma uit dupa o carte sa il vad pe Edward. Nu, nu vreau sa aflu totul despre familia Cullen, nu vreau sa aflu ce face Bella si in niciun caz nu vreau sa-i vad moaca in spatele cartilor scrise de Platon, Kant si Nietzche. Imi pare rau, nu vreau sa incep sa-i urasc, asa ca expuneti-i mai cu mila.

Revenind la ganduri mai placute, ce-mi place mie la Diverta sunt enciclopediile. Am rasfoit o enciclopedia a fenomenelor paranormale (momentan sunt obsedata de numele corabiei misteroase Mary Celeste), si o minunata enciclopedie a evolutiei costumelor de-a lungul secolelor. Uneori cred ca mi-ar fi placut sa traiesc in alt secol si sa renunt cu placere la tinuta mea old school. Macar as fi avut fustita impunatoare si frumoasa si nu mi-ar mai fi reprosat nimeni ca umblu cu dresul rupt.

To conclude: I needed this.  Si ar fi placut sa vin in fiecare duminica cu 2 ore mai devreme la intalniri doar ca sa ma uit la carti. Deci, cine vrea sa iesim duminica viitoare..?  🙂

 
5 comentarii

Scris de pe August 16, 2009 în Cotidiene, Cultura

 

Etichete: , , , ,