RSS

Arhive pe categorii: Diverse

Printre scenarii imaginare

Imi place destul de mult sa fiu aici si acum, dar de cele mai multe ori ma rascoleste pana in adancul creierului intrebare simpla: cum ar fi daca ar fi sa..? Traiul meu relativ anost prinde brusc culoare in ipotezele fanteziste ale scenariilor imaginare.

Ce inseamna imaginar…raspunsul l-am gasit destul de simplu pe la 15 ani cand petreceam minute in sir cu mintea aiurea in timp ce ma duceam la liceu. Colegii mei de calatorie din autobuz mi se pareau adulti anosti, ce carau genti, plase grele cu cumparaturi, se inghesuiau pe scaune si priveau afara intotdeauna incruntati. Adultii nu erau neaparat tristi pentru ca aveau un serviciu care ii nemultumea, probleme banesti sau neajunsuri sentimentale, dar pentru ca uitasera sa fie regizori. Mi-am zambit mie insami si mi-am dat seama ca o minte detasata de plictisitorul azi e vie si pulseaza in culori, franturi de povesti si aduce involutar zambete pe o fata obosita.

Asadar, de ce scenarii imaginare e destul de clar si cum azi vreau sa sparg gheata pentru cei timorati, care au tinut sinele diferit ascuns bine de tot, sub straturi de ganduri si zambete mascate, o sa vorbesc din experienta proprie.

1. Apocalipsa personala

In special atunci cand sunt in metrou, cu un ochi semi-lipit de somn, mi-as dori, macar pentru o clipa, sa cobor la statia urmatoare si sa descopar ca oamenii au disparut. Cuprinsa de panica si stupefactie m-as invarti prin statia de metrou si as alerga iute catre iesire. Doar ca si afara am sa ma simt precum in 28 Days Later, dar fara decorul londonez. Bulevardele ma intampina golase, masinile au ramas abadonate pe strazi iar oamenii (si de ce nu si maidanezii, cu care da, am o problema) au disparut! Bamf! S-au evaporat. Imi strang mainile la piept si alerg in gol, strig dupa ajutor si la un moment dat cineva imi raspunde. In scenariul meu apocaliptic ma intalnesc cu trei necunoscuti, la fel de panicati ca si mine, si avem sa pornim impreuna afara din Bucurestiul cenusiu. Nu m-am gandit niciodata in mod special la o zombie apocalypse din simplul motiv ca nu imi plac cadavrele, dar ca si inamici supranaturali mi-as dori monstruleti ciudati si violenti pe care sa ii extermin elegant cu o katana si cu o arma automata. Sfarsitul e intotdeauna frumos, caci ne intalnim cu cei dragi, armata se intregeste si monstrii dau inapoi. Castigam intotdeauna si eu sunt eroul suprem, doar ca atunci cand lumea revine la normal nu isi mai aminteste nimeni nimic. Eu zambesc languros stiind, ca oarecum am salvat ordinea universala.

2. Eroul din fiecare poveste

Absolut intotdeauna mi-a placut o poveste din care am simtit ca pot sa fac parte. Am creat involuntar un personaj, un locusor pentru mine si o situatie perfecta in care as fi putut sa ma infiltrez in poveste. Nu mi-am dorit sa fiu eroul deja cunoscut de o lume intreaga, imprimat pe pungi, tricouri, insigne, sau pagini de carti de colorat, ci mi-am propus sa fiu undeva in poveste, alaturi de el. Am un palmares de personaje cu povesti frumoase, schitate initial natang pe hartie, cu creioane colorate si carioci care se incapatnau sa se usuce, si apoi in pagini de jurnal fictiv. Nu am avut niciodata un jurnal al meu, dar nenumaratele mele povesti imaginare m-au facut scriu pagini intregi despre eroi neinventati care iubeau eroi deja consacrati si luptau alaturi de ei pentru binele universal.

3. Vedeta de cinema

Stiu ca am cu 10 ani mai mult decat ar trebui, dar inca sunt convinsa ca ar trebui sa fiu undeva in lumea filmului. Daca ar fi sa fiu actrita atunci as fi luat un Oscar cu in urma 3 ani si intre timp mi-as fi dat seama ca filmele cele mai apropiate de sufletul meu snob si pretentios se fac in Europa asa ca as fi parasit cu inima deschisa Statele. Poate e greu de crezut, dar am o poveste elaborata pentru sinele meu actrita :). Am o filmografie excelenta, o personalitate atipica, nu am participat la petreceri deochiate si in tinerete am fost o eroina de actiune care a pus-o in umbra pe Lara Croft. Intre timp m-am reprofilat si am devenit artista. Mi-am imaginat ca as fi pozat pentru People si pentru The Rolling Stones Magazine (chiar daca nu as fi avut si calitati vocale). Sa pozez pentru Vogue ar fi fost un snobism putin necaracteristic asa ca as fi refuzat.

4. Ratata

Unul din scenariile mele favorite este eu in varianta asa nu necesar. Asadar, daca as fi complet ratata as fi alienata si as fi fost fie mandra spalatoare de sosete pentru un barbat dominator si incult, sau deopotriva, semi-autista, care s-ar fi blocat in preconceptii si ar fi ramas undeva la stadiul de realizare al unui copil bun de 14 ani. Pentru un oarecare motiv sadic, imi place ipoteza de asa nu. Nu o fac din mila fata de cealalta care traieste intr-un nimic fad, sau in nimicul cu parfum de nostalgie, ci pentru ca iubesc comparatiile. Asa ca… asa nu… Mi-ar fi placut asa, sau nu…poate ca imi place acum, exact asa cum e!

5. Daca eu as fi barbat

Probabil cel mai atipic scenariul meu, este ipoteza in care m-as fi nascut de partea celalta a barierei. Intotdeauna m-am intrebat cum ar fi fost sa fiu baiat. Pe la 13 ani, orbita fiind de Gambit, playboyul sarmant din universul X-men, m-am gandit ca daca as fi fost baiat exact asa mi-ar fi placut sa fiu in 3 ani. As fi fost un casanova si as fi avut un look mult mai ingrijit si sexi decat varianta feminina de sine. Sinele feminin nu a trait niciodata in umbra sarmantului pusti inventat la 13 ani, pentru ca…nu i-ar fi prins bine. Revenind la mine baiat, ma gandesc mereu ce as face daca pustiul de atunci ar fi evoluat in barbat si ma gandesc pe ce drum ar fi apucat-o. Imi place sa cred ca eu barbat as fi fost Tony Stark, dupa ce as fi castigat la loto desigur. Zambesc putin pierduta cand ma gandesc cine ar fi Tony Stark daca ar fi femeie?

Eu sunt genul de om care adora sa se gandeasca la un milion de intrebari si ipoteze, sa le disece, sa le analizeze la sange si apoi sa le combine intre ele. Fac asta pentru ca mintea mea nu are stare si pentru ca pot si imi place!

Anunțuri
 
4 comentarii

Scris de pe Mai 17, 2012 în ciudatenii, Diverse

 

Etichete: ,

Biletele de ura

Ma doare mintea uneori. Stiu ca nu poate sa doara dar simt ca imi puleaza nervoasa sub tampla. Imi vin in minte imagini din „Ghost Busters 2„, cand fantoma din tablou a despotului Vigo se alimenta din ura continua a orasenilor. Orasul pulsa de ura, respira ura si undeva, cineva zambea malefic intr-un tablou, in timp ce prin spate se scurgea un rau de ectoplasma. Prin absurd, ce s-ar intampla daca tabloul cruntului Vigo s-ar afla la muzeul de istorie din Bucuresti? Probabil ca ar face spume de ectoplasma la gura, in fiecare zi, cam dupa ora 18, cand se strang manifestantii in Piata Universitatii. Mai in gluma, mai in serios, mi-am dat seama ca noi, romanii, uram mult. Uram in fiecare zi si o facem cu patima. Tu sincer…de ce urasti?

Urasc oamenii cu care merg in metrou. Nu am niciodata loc pe scaun. Ce daca am 40 de ani si au trecut mai mult de 10 ani de cand purtam fara nonsalanta rochite mulate pe solduri? Nu mai sunt frumoasa, stiu, dar asta nu justifica gramada asta de muierusti in blugi mulati ce populeaza cu nesimtire scaunele albastre din metrou. Le urasc, nici nu stiu ele cat de mult, mai ales atunci cand ma tin de bara, metroul ma scutura si ma impinge catre genunchii lor ososi. Isi trag picioarele si se incrunta. Le urasc… si eu raman tot in picioare.

Urasc guvernatii, adica gaseste-mi tu unu’ normal care sa nu-i urasca? Nu vorbesc de fanatici sau de prosti, sunt si eu un om cu o bruma de cultura. Am facut o facultate si nu mi-a fost usor. Nu ma plang si nu ma lamentez, dar am 27de ani si locuiesc intr-o garsoniera cu peretii mucegaiti dupa ce mi-am mancat 5 ani din viata la Politehnica. Stii cati bani imi raman pe luna din salariu? Maxim 50 de lei. Nu e normal, trebuie sa schimb ceva. Ii urasc pe guvernanti si merg in Piata Universitatii, chiar daca mi-e frig, tremur si tusesc convulsiv de 10 zile. Ii urasc…si cred ca doar asta poate sa ma mai impulsioneze sa vorbesc acum, la -20 de grade.”

Urasc sa ma duc la munca. Adica lucrez intr-un birou mare, am un scaun confortabil si colegi simpatici, dar cu toate astea e o tortura. Nu stiu sa spun exact de ce. Nici lu nevasta-mea nu pot sa ii explic exact, asta daca m-ar intreba, desigur…Urasc sa ma asez dimineata si sa deschid calculatorul si nu stiu de ce naiba sunt programator, Java mi-a trebuit…Uneori simt o ura mocnita care da in valvatai periculoase cu fiecare linie noua de cod pe care o scriu. Ea, nevasta-mea, depinde de mine, doar de, sunt barbat…doar ca eu urasc, urasc prea multe si nu stiu cat mai pot sa tin in mine.

Imi urasc mama, asta ma face existentialista? Urasc de fiecare data cand intra peste mine in camera fara sa bata. Ieri mi-am aruncat tigarea pe geam si era ultima din pachet…S-a uitat crucis la mine si a tusit in barba discret, semn ca i-ar fi ajuns miros de fum la narile delicate…O urasc cand imi spune, cu tonul ala sec, raspicat, de iti scormoneste pe creier pana a doua zi, ca de ce iar ma imbrac cu fusta scurta. Adica bun, mi-e frig, asa si? E treaba ei? Vaca proasta, ar vrea ea sa mai aiba iar 16 ani.

Imi urasc prietena, bine, e prietena asa doar cu numele, caci in definitiv nu e mai mult decat o lichea geloasa. Are cu vreo 10 – 15 kile mai mult decat mine si arata diforma. Majoritatea spun ca e e cel mult plinuta, unii au fost curajosi si au spus ca e solida, dar eu o vad asa cum e: o femeie cu o masa enorma de grasime care se plimba lasciv pe solduri si sani la fiecare pas. Ma iau nervii acum, numai cand ma gandesc, caci e mereu ea, ea si numai ea si eu trebuie sa zambesc discret si sa o las sa isi afirme faldurile de grasime in fata amatorilor de senzatii tari. Eu sunt frumoasa, nu ea…ea nici nu ar trebui sa vorbeasca atunci cand e cu mine. Da, cateodata cred ca ar trebui sa lase capul in jos si sa stea cuminte, sau sa isi poarte grasimea , obezitatea diforma, dizgratioasa de pe sani si solduri in celalat capat al incaperii. In definitiv…nimeni nu vrea sa o vada.

Eu urasc chestii dar nu stiu exact de ce. Urasc asa, pentru ca pot. Ce ai ceva de comentat? Il urasc pe Justin Bieber, mama cat m-as bucura sa vad maine stire mare pe yahoo ca a murit calcat de-un tir…cateodata rad singur cand ma gandesc la asta. Si ii urasc pe toti faggetii aia infecti care asculta dnb si prostii din alea cu bas si electronice. Ma intreba una acum cateva zile una, da de ce ii urasti ba, si i-am zis – da uite asa pentru ca pot si vreau. Ce…adica eu, ba eu, cand eram eu copil, se dadea Metallica frate pe MTV si Pantera si Nirvana si acum ce rahaturi se dau. Ce…eu imi permit sa ii urasc pe toti, pana mea sa vad eu unu ca zice ceva. Nu stiu…imi clocoteste sangele in mine, cateodata cred ca i-as omori.

Urasc sa ma duc la liceu si imi urasc profesorii. Nu stiu ce e asa de greu de inteles in fraza de mai inainte: IMI URASC PROFESORII. Sper ca a fost evident, daca nu o mai scriu o data: IMI URASC PROFESORII. Fosile vii care imi explica mie integrale chiar daca v-am spus de 3 ori ca nu imi trebuie!!! Vreau si eu sa stiu in ce zi imi va trebui mie, viitor student la film, sa stiu ce e aia intelgrala definita? Bun, v-am spus ca nu ma intereseaza si mi-ati dat 2. Nu a fost suficient, a trebuit sa ma umiliti in fata clasei, sa imi spuneti ca sunt un nimeni impertinent si eu a trebuit sa las capul in jos si sa va injur pe mute. Va spun din nou, nu ma intereseaza, de ce e asa de greu sa imi dati un 5 pentru ca am si bunul simt sa vin la voi la ora si sa ma lasati in pace? Serios acum, chiar va urasc…

Si pentru ca uram atat de mult…o melodie pentru noi:

 
2 comentarii

Scris de pe Februarie 2, 2012 în Diverse

 

Etichete:

Daca ei ar fi barbatii din viata mea

Daca ar fi sa merg inca o data liceu (ceea ce e total imposibil) atunci mi-as permite sa imi aleg o companie masculina absolut selecta. In definitiv e scenariul meu imaginar si am voie la libertate totala de aberatie, imaginatie si zambete involuntare. Pornind calatoria in cum ar fi daca ar fi sa…mi-am ales colegul de banca, colegul din spate, de la clasele mai mari, vecinii sau figurile iconice de prin baruri folosind pretty boys din muzica si film, care dilata pupila si curbeaza coltul gurii.

Am 16 ani si merg zi de zi la liceu. Sunt suficient de boema ca sa fiu artista (poate ca in secret imi doresc sa fiu pictorita sau fotograf), si recent mi-am dat seama ca petrec prea mult timp gandindu-ma la cei din jur in raport cu realitatea matematica formata din functii injective, aranjamente sau numere complexe.

Nu am o viata extrem de palpitanta, nu culminez in experiente amoroase, drame sentimentale sau valuri de adrenalina si sincer cred ca nici nu imi lipsesc. Eu sunt genul de om biolog, caruia ii place sa admire fauna, sa analizeze si apoi sa spuna povesti in imagini, cuvinte si culori. Si cum azi m-am decis sa spun multe povesti o sa incep cu…

Colegul de banca…Brian Molko

Colegul meu de banca e bisexual, sau cel putin asa imi spune el. Mai toata lumea tinde sa il creada caci are o slabiciune pentru dermatograf si isi fumeaza tigarea cu o gratie 100% feminina. Nu e foarte popular printre ceilalti baieti din clasa dar asta nu pare sa il fi deranjat vreodata. Are o slabiciune pentru blondul suparat din ultima banca. Nu mi-a spus asta niciodata dar l-am vazut tragand cu ochiul inspre el de foarte multe ori. Brian e o fire boema, un visator incurabil, partial afectat de o tristete dulceaga. De ce imi place Brian?
Sarmant si efeminat e prototipul clasic de cel mai bun prieten pentru o fata… doar ca asta nu-i si cazul meu :). Trecem mai departe.

Cel mai bun prieten… Hugh Jackman

Nu e greu de imaginat unde mi-am intalnit cel mai bun prieten. Era noiembrie si frig si m-am refugiat de vantul care imi biciuia fata intr-un bar in care nu mai intrasem niciodata. L-am vazut intr-un colt, cu o bere in fata, pierdut intre ganduri si fum de tigara. Nu mai stiu exact cum am ajuns sa vorbim sau despre ce dar stiu ca era mult trecut de 12 cand m-am indreptat spre casa. Am continuat sa ne vedem acolo, cam in fiecare saptamana.
Imi place Hugh pentru ca are in spate povestea frumoasa si tragica a strainului misterios si mai ales pentru ca o parte din mine doreste sa fie asa atunci cand o sa cresc mare.

Profesorul de chimie…Alan Rickman

Un cliseu ar fi ca nu m-am priceput niciodata la stiintele exacte, poate ca asta ati crezut de la inceput, cand m-am comportat ca o viitoare studenta de la litere. Eu nu cred in clisee, sau cel putin am renuntat sa cred din clasa a 9 a, cand mi-am dat seama cat de mult imi place chimia. Asta poate datorita lui. El e profesorul meu de chimie, sever, rigid si cu o privire care ma ingheata si ma fascineaza in acelasi timp. Il privesc ca un fel de regina a ghetii inversata. Mi-am dorit intotdeauna sa il cunosc mai bine…poate in 10 ani cand o sa am mai mult curaj. As vrea sa am acum 26 de ani si sa il intalnesc pe strada, in statia de autobuz, dar asta nu o sa se intample nu?

Vecinul de la 3…Ryan Gosling

Toate, dar absolut toate femeile din blocul meu sunt in secret indragostite de Ryan. Am surprins-o si pe mama ieri uitandu-se larg dupa el. Sincer ma uitam si eu dar m-am simtit rusinata si am preferat sa imi indrept privirea in pamant. E fermecator si raspunde la salut intotdeauna cu un zambet. Are o dantura perfecta, poarta costume de firma (banuiesc ca lucreaza la banca) si miroase intotdeauna a parfum frantuzesc scump. I-am spus prietenului meu cel mai bun ca mi-as dori sa il intalnesc odata intr-un bar fandosit, in care fetele beau cocktailuri colorate cu umbrelute, zambesc provocator si nu se simt stanjenite atunci cand un strain le dezbraca cu privirea. Prietenul meu mi-a zambit crispat si mi-a spus ca probabil ne-am intelege bine, barbatii cu eticheta cauta fete pe masura iar eu probabil ca sunt…ceva de mijloc. O increngatura rara intre frumos si practic, nici de cum the keeper, dar o ciudatenie necesara.

Baiatul care curata piscina…Antonio Banderas (El Mariachi)

Nu ma duc intotdeauna sa inot la pisicina din spatele blocului, din motive clare de discomfort social datorat vecinelor cu salivatie in exces atrase de barbatii fara tricou, dar atunci cand ma duc, am grija sa fie vara, dimineata, si sa il prind pe Antonio la munca. Antonio ne curata piscina din spatele imobilului luni si vineri, din iunie pana in septembrie. De obicei asudeaza mult si foloseste un prosop rosu, pe care il mai uita pe marginea piscinei. Nu am fost curioasa niciodata sa il iau, ca si pretext de a il inapoia mai tarziu si a-i cere numarul de telefon. Doamna S., de la partener nu a ratat ocazia. A doua zi toata populatia feminina a aflat ca Antonio are o alunita in forma de steluta intr-o zona foarte intima. Sincer, nu doream sa imi imaginez asta. Am solidarizat cu Ryan, vecinul de la 3, care si-a dat ochii peste cap si a parasit piscina timp de o saptamana.

Soferul…Jean Reno

Spuneam la inceput ca sunt boema. Probabil ca v-ati imaginat cum ma plimb dimineata prin orasul adormit, purtand tenisi colorati, o geaca de piele, blugi rupti, in timp ce din casti imi canta zgomos The Sex Pistols. Probabil ca va imaginati ca in drumul meu diurn intalnesc baieti rataciti si frumosi, dar adevarul e ca lucrurile stau total altfel…Ascult uneori The Sex Pistols si mi s-a intamplat sa port tenisi in culori diferite, doar ca in realitate nu merg niciodata pe jos la scoala. El e Jean, soferul meu. Nu am insisitat niciodata sa fiu expres dusa pana la portile liceului, dar mama a considerat ca e absolut necesar. Nu au fost foarte multe parti bune din aceasta privare a libertatii de plimbare matinala, dar l-am cunoscut pe Jean. Jean nu vorbeste foarte mult, doar ma saluta si de cele mai multe ori e doar atent la drum si atat. Am vrut sa incep o discutie cu el dar nu am stiut niciodata cum, asa ca am preferat sa il studiez, ca un exceptional biolog ce sunt. Privirea lui crunta ma ingheata la propriu si parfumul discret amestecat cu fum de tigara imi aminteste de Hugh, cel mai bun prieten.

Blondul din ultima banca…Evan Peters (Tate Langdon)

Stiu doar ca are 17 ani, sta intotdeauna singur in ultima banca, e blond, cu parul ravasit si imi aminteste intr-o oarecare masura de Kurt Cobain. Sunt convinsa ca Brian, colegul meu de banca, il place in secret. Pare intotdeauna suparat, furios si uneori, in timpul orei de franceza, cand ma plictisesc la maxim, am scenarii fanteziste, apocaliptice, de tipul cum ar fi daca Evan ar veni intr-o zi cu o arma la scoala si ne-ar impusca pe toti, asa ca in filmele horror americane. Ma imaginez ascunzandu-ma in biblioteca, intre carti si rafturi, si cautandu-mi scaparea. Oare l-as implora sa ma lase in viata? Scutur din cap de cele mai multe ori si imi dau seama ca deja am luat-o razna. In definitiv Evan nu e decat un baiat ratacit si poate ca cei mai buni dintre noi sunt pierduti, nu-i asa?

Prince Charming de la 12 D…Ian Somerhalder

Ian e departe de a fi progenitura adolescentina a vecinului meu de la 3, sau deopotriva varianta cenzurata si ciudata a baiatului care imi curata piscina luni si vineri. Prince Charming de la 12 D e crushul secret pentru cam toate fetele din clasa mea si chiar pentru cele din a 11 a si a 12 a. E independent, sarcastic, inteligent si un pic cam mizantrop. Eu si Brian credem ca e indragostit in secret dar probabil e prea mandru ca sa recunoasca. L-am vazut intr-o seara in barul in care ciocneam o bere alaturi de Hugh. Statea singur si in fata avea trei shoturi de Tequila. Am inghitit in sec, in timp ce Hugh zambea ironic, si m-am dus catre el. L-am invitat la masa noastra. M-a privit ciudat si mi-am indreptat privirea catre care Hugh isi incruntase sprancenele intr-un mod amenintator. In seara aia am baut Tequila si am dansat spre ziua pe Depeche Mode. Nu am mai vorbit de atunci.

Amantul (ne)oficial…Vincent Cassel

E sarmant cu toate ca nu e neaparat un barbat frumos. Miroase vag a mosc, tabac si coniac frantuzesc. E pictor, scriitor ocazional si nu in ultimul rand e insurat. Rade mult de fiecare data cand vine pe la noi. Bem vin rosu din pahare inalte cu picior si incheiem seara dansand tango…el si mama adica, eu  ma multumesc privind in timp ce ma scufund cu totul intre probleme de chimie si calcule. Mama straluceste de fiecare data cand il vede. Odata m-a prins singura si mi-am dat seama ca simteam total debusolata in timp ce ma privea printre rotocoale de fum. Imi framantam mainile nervoasa si gandurile mi se incurcau in minte printre franturi de versuri din vechile romante, cuvinte boeme si sofisticate in franceza si cadre rapide, din filme pe care nu mi le aminteam. A vazut ca nu imi gaseam locul si a zambit in barba in timp ce sorbea elegant din vin. Am inteles de ce mama il placea asa de mult si in definitiv nici nu am putut sa o judec.

Si ar mai fi o gramada de oameni-povesti de care as vrea sa va vorbesc dar momentan o sa ma opresc aici. Poate ca pe viitor mi-ar placea sa am 40 de de ani si sa spun povestile femeilor exceptionale din viata mea. Poate, inca nu stiu… in definitiv e dreptul meu divin sa imi imaginez.

 
5 comentarii

Scris de pe Ianuarie 19, 2012 în Diverse, Freak...

 

Etichete: ,

Random

Pentru ca de ceva vreme gandurile mi se zbat incoerente sub tampla, pentru ca ma simt in orice moment al zilei absolut fascinata de ceva, pentru ca simt ca as putea sa vorbesc ore in sir despre idei abstracte pana cand m-as pierde si eu si pentru ca sunt atat de multe incat nu stiu cu ce sa incep, azi totul va fi…random.

Cel mai frecvent ma simt:  fascinata

Nu am facut nimic deosebit recent si cu toate astea simt ca: am evoluat

Ultimele persoane la care m-am gandit aseara inainte sa adorm au fost: Gagarin si Marchizul de Sade

Imi e dor de: liceu

Ultima melodie pe care o ascult inainte sa ma culc este: Narcotic de la Liquido

Abia astept: ziua de luni

Imi doresc: sa tin un discurs in public

Cand ma uit in oglinda ma gandesc: la cum aratam acum 10 ani

Raman placut surprisa: atunci cand gasesc haine pe care uitasem ca le am

Ar trebui sa: am suficient timp sa invat

Daca as avea super-puteri atunci mi-as dori sa: pot opri la amiaza timpul pe loc si sa alerg prin birou si pe strada fara ca nimeni sa ma vada.

Folosesc prea mult: cuvantul corect

Am vazut: prea multe filme

Simtul meu favorit este: olfactiv

Imi plac: lalelele de la gherete cu flori

Noul meu cuvant preferat este: denim

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Aprilie 22, 2011 în Diverse

 

Etichete:

Ar fi trebuit sa…

Putin melancolica, poate confuza, dezamagita, sau deopotriva suferind de intelepciunea aia a varstei ma gandeam recent ca ar fi trebuit…

…sa  ma fi nascut in Anglia

…sa fi locuit intr-un conac

…sa fi facut o facultate intr-un oras diferit de cel natal

….sa fi purtat o rochie la banchetul de absolvire a 12 clase

…sa fi fost criminalist sau regizor

…sa fi avut internet in scoala generala

…sa fi citit mai mult in liceu

…sa fi trecut printr-o perioada oculta (aka sa ma fi fascinat chiromantia, spiritismul si alte pseudostiinte mistice)

…sa fi avut macar o experienta paranormala

…sa fi fost cu 5 ani mai tanara sau mai in varsta

 

 
5 comentarii

Scris de pe Februarie 15, 2011 în Diverse

 

Povesti cu gust

Nu sunt o pofticioasa, dar sunt povesti care m-au facut sa salivez.

Prima amintire gustoasa o am din povestea lui Hansel si Gretel care ajung la casuta din turta dulce. Tin minte gustul imaginar al casutei: era dulce, putin mentolata iar glazura de ciocolata de deasupra o facea moale si pufoasa. Turta dulce de la alimentara nu a avut niciodata glazura iar aroma dulce-mentolata nu avea savoarea celei din poveste. Imi placea totusi forma in care venea turta dulce de demult – un fel de mici caramizi pe care le asezam uneori intr-o movilita ce imi imaginam ca e casuta vrajitoarei.

Salatica mi-a facut o pofta nebuna de salata,  si chiar si acum imi mai imaginez uneori ca salata din bol e luata din gradina din spate a vrajitoarei. Chiar daca intreaga poveste punea accentul pe cositele lungi ale Salaticai, mie mi-a ramas gandul la salate…

Stephen King mi-a facut o sete teribila intr-o zi uscata de februarie. Citeam pasajul din „Gerald’s Game” in care femeia imobilizata de pat cu o pereche de catuse incearca disperata sa ajunga la paharul de apa. Senzatia de gura uscata, de dorinta asidua a papilelor gustative de a se inunda cu apa rece si dulce m-a cuprins in asemnea hal incat am simtit ca ma scurg. Primul lucru pe care l-am facut atunci cand am coborat din metrou a fost sa imi cumpar o sticla cu apa.

De vreo saptamana ma obsedeaza gustul de carne uscata si sarata pe care o manca Pistolarul in desertul arid din „Turnul intunecat”. Am insomnii de ceva vreme si printre sutele de ganduri care mi se topesc in creier, in starea mea de veghe, gustul imaginar de carne uscata si sarata ma face sa inghit in sec . Mi-e pofta de mancare uscata si proasta pe care as manca-o in desert.

 
4 comentarii

Scris de pe Decembrie 13, 2010 în Amintiri, Diverse

 

Ce este horror? (II)

Povestirea de mai devreme mi-ar fi placut sa o spun  prietenilor in serile tarzii de toamna, cand vantul se izbeste disperat de geamuri, incercand parca sa ia locul vampirului din istorisirea mea. Mi-as fi dorit sa imi dezgolesc clavicula si sa ma mangai usor peste doua semne palide si misterioase. Si as fi vrut sa spun ca sunt singura dovada care imi demonstreaza ca in noaptea aceea nu am delirat scandalos. Si as fi vrut sa ii vad cum isi strang genunchii la piept si sa le simt prvirea crispata ratacind in gol spre coltul camerei. Eu as fi jurat ca asa s-a intamplat atunci, demult, doar ca nu am putut sa povestesc, pentru ca teama propriului delir m-a impiedicat sa ma destainui.

Nevoia mea de horror nu pleaca de la teribilism infantil, poate ca nici macar de la facinatia pentru bau-baul din copilarie, ci de la nevoia de a respira in sfarsit dupa o zi lunga si stresanta. Nu sunt o adepta a lui Sade, nu am fetisuri dubioase si nici nu ma cred fata lui Dracula, dar nevoia de ciudat, de fascinatie pentru partea de dincolo ma fac sa ma simt vie.

„De ce a scartait usa?”, „E cineva acolo?”, „Ce s-a auzit?”, „Ai vazut si tu umbra de dupa colt?”, „Simt ca mi se misca ceva sub piele, Doamne oare ce am?”. Stii raspunsul, nu e asa? Cu toate ca iti e frica sa il rostesti stii ca de fapt iluziile optice nu exista in lumea horror. Stii ca  nu ti s-a parut si adevarul e ca…e ceva acolo. E ceva care o sa iti faca rau, care o sa te inspaimante de moarte si o sa te alerge prin intuneric pana cand vei ramane fara suflare. Si cu toate ca te simti inspaimantat, ca ai simtit parul zbarlindu-se pe maini si pulsul batand nebuneste in gat, respiri. La inceput respiri alert si simti pulsul cum iti umfla sacadat pieptul dar apoi iti dai seama ca daca te lasi prada tacerii o sa auzi  viata cum iti pulseaza prin vene. Auzi cum se misca? Esti viu chiar daca ai privit o oroare si ai simtit alaturi de personajul din poveste ca si viata ta se va indrepta iremediabil spre un sfarsit sangeros.

Ce este horror cu adevarat? Ei bine, este experienta extrema in film si literatura. Poate ca si iubitorii de romance spun ca genul lor ii face sa se indragosteasca de fiecare data si ca viata fara iubire ar fi cu totul inutila, dar eu vreau sa tintesc mai sus. Sa uitam poezia. Nevoile primare guverneaza. Fica este cea mai crancena si mai vie emotie pe care o simte un organism. Cred cu tarie ca cei care spun ca detesta pur si simplu tot ce inseamna horror isi reneaga propria umanitate. De ce? Pentru ca le e frica.

Frica nu te face slab, pur si simplu iti aduce aminte ca traiesti.

Asadar, ce este horror?  Cosmarul pe care il iubesti, de ce nu?

 
6 comentarii

Scris de pe Noiembrie 11, 2010 în Diverse, Enigme

 

Etichete: