RSS

Arhive pe categorii: Entertainment

Rammstein – trupa care a dat foc la metal

Rammstein e genul ala de trupa la al carui spectacol trebuie sa asisti ori de cate ori al lor picior nemtesc calca pe la noi. Asadar, nu e prima data cand ii vad. S-a intamplat candva in vara anului 2010 sa particip pentru prima data la showul masinariei nemtesti perfecte, care imbina metalul industrial cu efecte pirotehnice. Aici cronica mea de atunci.

Revenind in prezent si avand exeperienta unui show Rammstein in spate, mi-am zis ca daca vreau sa ma bucur cu totul si cu totul de ziua mea perfecta (altii numesc zi perfecta cea a nuntii, iar altii concertele Rammstein – dar asta e o alta poveste 🙂 ) trebuie neaparat sa ajung devreme. La 14:15 am iesit din casa, echipata cu palarie de soare si la aproximativ 3 fara un sfert eram deja acolo. Ca o prima impresie, amenajarea locului de concert mi s-a parut ilogic facuta. Normal Circle era prea in spate iar ecranele de proiectie mult prea mici. Am dat vina pe soare care deja ma facuse sa imi transpir tricoul cu Rammstein si am sperat ca mi se pare. Cum Rammstein se vede si se simte cel mai bine in fata, am avut noroc de bilet la Golden Circle si mai mult, de loc foarte bun, randul doi, undeva prin dreapta scenei.

Revenind la momentele de dinainte de intrare, eu nu pot sa inteleg ce anume inspira fata mea celor de la poarta. Acum serios, nu sunt nici macar creola ca sa creada ca sunt din neam cu Osama. Nu pot sa inteleg de ce in momentul in care imi deschid geanta si spun in romana clar si raspicat: „Asta e telefon, asta portofel si aici sunt servetele„,  sunt intrebata absolut instant „da ce ai aici?„.Inteleg securitatea pentru ca rockerii sunt uneori prea extrovertiti si colerici dar cred ca ar trebui sa existe o limita de bun simt si decenta intr-un control la poarta.

Si cum am inceput cu chestii rele despre organizare o sa imi vars sufletul. 7 lei un jeton, serios? Cu un jeton puteai sa iti cumperi o apa plata (minerala nu exista) la 0.4. Nu sunt zgarcita dar cred ca am cheltuit cel putin 50 de lei doar pe apa. Inca putin si Rock the City se apropia la preturi  de Hard Rock Cafe. In conditiile astea astept si chelnarii prietenosi, decorul primitor si buda mai curata decat majoritatea cabinetelor medicale din Romania.

Pe 15:20-15:30 si-au inceput prestatia baietii de la Psychogod. M-am bucurat foarte mult ca sunetul era bun si nu in ultimul rand pentru ca in Romania se face si altfel de metal. Au urmat White Walls, trupa romaneasca care promoveaza un metal ceva mai docil decat Psychogod. Din nou a sunat bine si baietii au parut sa se bucure sincer ca erau alaturi noi si incercau din toate puterile sa invioreze sufletele care zaceau lesinate pe asfalt.

Nume ceva mai grele au venit pe scena in jurul ore 18:00 – Trivium si mai pe seara Bullet For My Valentine. Ca sa fiu foarte sincera, Trivium nu mi-au placut absolut deloc. Da, au fost energici, da era metal in forta, dar ma asteptam la mai mult. Culmea e ca nu spun asta ca novice. Chiar am ascultat Trivium in trecut dar acum mi s-a parut ca absolut fiecare piesa suna la fel.

La Bullet For My Valentine s-a defectat o boxa. Am avut cateva clipe cand m-am intrebat foarte sincer daca am eu o problema de aud infundat. Primul meu gand a fost ca daca asa se aude si la Rammstein ma duc personal la domnul Marcel Avram si il impusc. Revenind la Bullet For My Valentine chiar au fost ok si surprinzator sau nu mi-au placut mai mult decat ma asteptam.

Se apropia 9 seara si multimea deja incepuse sa se compacteze. Nu stiu de ce dar la fiecare concert simt o nostalgie comunista. Mereu se gasesc oameni care sa se bage in fata, care te impung in spate  cu colturi de genti, cu capetele lor mici de omuleti de 1.50 si apoi se plang ca nu vad. Si fiind si eu in felul meu o astfel de nostalgica spun de fiecare data:  „scuze, eu chiar am venit de la 2 si nu imi pasa ca nu vezi!„.

Tot pana in Rammstein incepusera sa se vada efectele compactarii si venirii de la 2. Setea chinuia oamenii din jur ingrozitor dar nimeni nu se putea misca asa ca gardienilor li s-a facut mila de noi si ne-au dat sticle cu apa – gest foarte frumos pe care nu l-am mai vazut de la Maiden 2008. Chiar nu e normal sa dai 7 lei pe un paharel de apa si mai mult, nu e normal sa stai circa o ora la coada pentru stropul ala de lichid. Aparent gardienii au avut in ei mai mult umanitate si bun simt decat organizatorii concertului si nu pot decat sa ii felicit.

Acum inca o buba si apoi vorbesc numai si numai de Rammstein, promit. Cum spuneam, in spiritul meu comunist, eu am venit de la 2 si ceva, in fata doua persoane si apoi gardul. Cat de corect e sa apara intre gard si gardieni fatuci imbracate de la sex shop pe cap cu sepci de politiste. Am auzit, desigur sper ca nu am auzit eu bine, ca s-au ales persoane din Normal ca sa li sa dea o sansa sa vada pe Rammstein aproape. Serios acum, mai aveam putin si plangeam cu lacrimi de sange, ca Miorita, de caldura si sete si vin mandre cu trei petice pe ele si mi se pun in fata ca li s-a acordat o sansa…Si ca sa ma plang in continuare, ce au facut fatucile cand au coborat Rammstein pe scena? Se pozau cu boxa.

In sfarsit Rammstein, pentru ca atunci cand incepe un show Rammstein nu mai conteaza ca organizatorii au un spirit organizatoric si un bun simt egal cu al unei moluste si nici ca in fata ta femei aproape goale se pozeaza cu boxele si gardienii. Rammstein face un show atat de viu si de intens incat aproape ca nu se poate povesti. Metalul industrial pur si simplu arde in fiecare sunet scos de Rammstein, fie ca vine din vocea profunda a lui Lindemann, din riffurile electrice ale lui Kruspe, Landers sau Ollie Riedel, toba ritmica a lui Schneider sau clapele magnetice ale lui Flake.

Rammstein ia foc in absolut fiecare show si mai mult decat atat ne transmite si noua, publicului, starea aia de mein herz brennt. Publicul se misca ritmic pe Du Hast si mi s-ar parea imposibil altfel. Publicul se uita absolut uluit la spectacolul de la Mein Teil si nu isi poate lua ochi de la Till, bucatarul dement care il prajeste la propriu pe Flake in cazan. Spectacolul absolut, pe langa deliciile pirotehnice de la fiecare piesa, l-a conferit cu siguranta Buck Dich, unde Till si Flake au facut ce vazusem eu ca s-a intamplat prin ’98 si sincer nu credeam ca am ocazia sa vad vreodata live. Aici un link pentru curiosi. Asa pe scurt, Till si Flake au rupt scena si apoi au …inundat-o!

Cum Rammstein e si foc mocnit, balade ca Ohne Dich sau Mein Herz Brennt, spuse frumos cu un pian si un solist, au facut publicul sa se legene la uniform si sa simta un viermisor mic care li se incolaceste fix in inima si apoi isi intinde tentaculele cu ventuze care secreta placere si emotie in absolut tot corpul, din sira spinarii, pana in talpi si frunte.

Cum Rammstein inseamna in definitiv o bucurie, spectacolul a culminat la bis cu Pussy, unde Till a detonant un tun cu spuma si de pe margini confetti. Uzi, cu sprancenele nitel parlite, dar per total extatici, romanii isi fixasera mainile in aer si strigau in cor: RAMMSTEIN. Till ne-a multumit in romana apoi toti cei 6 au facut o plecaciune in fata publicului roman si s-au retras.

Impresia pe care o produce un show live Rammstein nu prea poate fi descrisa bine si sincer nu stiu daca m-am descurcat excelent. Va sfatuiesc insa si pe voi ca la urmatoarea reprezentatie sa nu ratati asta, chiat ca sunteti fani Mariah Carey sau Venom, Rammstein se merita trait si experimentat macar o data in viata.

 
Un comentariu

Scris de pe Iulie 30, 2013 în Entertainment

 

Etichete: , ,

Despre cat de grozavi au fost Red Hot Chili Peppers si cum m-am pierdut pe strada

Asteptam cu nerabdare un concert eveniment, o trupa legendara si zeci de mii de oameni. Red Hot Chili Peppers pe National Arena. Nu ii mai vazusem niciodata live (destul de logic) si nici nu mai pasisem pe un stadion atat de mare.

Ora 19:00 – aproximativ. Am ajuns pe stadion. Cantau baietii de la AAAK. Nu am auzit foarte mult, decat un zgomot asurzitor care imi facea organele interne sa se zbuciume fara placere. M-am speriat putin de sonorizare caci m-am gandit ca nu voi intelege nimic din piesele celebre Red Hot Chili Peppers, doar sunete disipate. Multimea incepuse deja sa se compacteze in fata scenei si ne-am gasit si noi un loc acceptabil fara sa primim coate, injurii sau dusuri cu bere. Ca o mica paranteza, poate ca am fost eu norocoasa, dar mi-a placut enorm de mult publicul de la Red Hot Chili Peppers. Nu a facut nimeni pogo, nu m-a impins nimeni, am surprins oameni de toate varstele bucurandu-se de muzica si dansand si nu in ultimul rand am purtat pe sus un banner enorm pe care scria: „We’ve been waiting for you since ’83„.

Revenind la momentele dinaintea marelui boom, pe la 19:30 au cantat Grimus. Sincera sa fiu nu am auzit de ei in viata mea, dar auzisem zvonuri cum ca ar fi buni. Grimus au fost intr-adevar extraordinari, iar sunetul infinit mai bun decat la trupa anterioara. Ca moment special, solistul de Grimus a anuntat intregul stadion ca domnul Costin vrea o ceara in casatorie pe Silvia. In minte mi s-au strecutar rapid doua scenarii: 1. Silvia de fapt nu il iubeste pe Costin si se va simti profund stanjenita 2. Exista un alt cuplu Costin-Silvia, iar aceasta Silvia avea sa clipeasca des si sa spuna da, in timp ce Costin va capata viteza luminii in timp ce se va indrepta spre iesire.

Dupa Grimus multimea fierbea. Oamenii din jur depanau amintiri de cand iesise Under the Bridge, se intrebau ce va contine discursul lui Flea si nu in ultimul rand impartaseau in stanga si in dreapta atmosfera aia de iti vine sa iti freci mainile si sa inghiti in sec. 45.000 de oameni asteptam Red Hot Chili Peppers.

Aproximativ 9 fara 5 si scena incepe sa pulseze in acordurile de la „Monarchy of Roses„. Vocea lui Anthony mi s-a parut la inceput vibranta, cu oarecare valente electronice. Baietii acopera scena perfect iar Anthony, care (surprinzator 🙂 ) poarta un tricou pe care scrie Anthony si pantaloni cu un crac si sosete cu dungi, se misca atat de energic si de ametitor incat  de cele mai ulte ori il pierd din ochi. Inceputul concertul continua in forta cu „Dani California” pe care danseaza absolut toata lumea din jurul meu (da, chiar si baietii incruntati care purtau tricouri cu Slipknot si Ost Fest). Si cum totul e perfect, urmeaza „Can’t Stop” si „Scar Tissues”.

Publicul mi s-a parut pur si simplu in delir pe acordurile de inceput de la „Under The Bridge”. Nici macar „Californication” (piesa pe care cred ca o stie aproape oricine – chiar si cei mai saraci cu… care asculta piese despre vara si somn) nu a reusit sa faca un intreg stadion sa vibreze. Aproape de bis, „By The Way” a fost pentru mine un fel de foc de artificii. De la primele acorduri mi-am fortat plamanii sa scoata sunete din ce in ce mai inalte si mai puternice, doar e piesa mea favorita.

Baietii nu s-au lasat mult asteptati la bis si au tinut cont de un banner din public care ii indemna: „Give It Away Now„. Asteptatul discurs din inima al lui Michael Flea, care ne indeamna sa ne bucuram si sa iubim (chiar si pe tigani – moment de what the fuck pentru orice roman) mi-a ramas in suflet pentru ca nu tinea morala si se bucura sincer sa ne vada. Da, si eu m-am bucurat ca am avut sansa sa ii vad live pe 31 august si sa asist la concertul anului 2012.

***

Si acum despre cum s-a pierdut un adult responsabil pe strada si s-a simtit asemenea copiilor separati de parinti in supermarket. Trebuia sa tin minte cam…3 cuvinte: Pierre de Coubertin. Pardon 4, si ceva legat de un OMV. Eu om constincios intreb pe domnul de la BGS care priveste multimea tantos cu mainile incrucisate: „Pe aici e Pierre de Coubertin?„. Scoate un aaa…cam o secunda si apoi creierasul ii sopteste gurii…zi DA! Si spune DA!

Eu il cred pe cuvant si ies pe acolo doar ca instinctul meu de cercetas imi spune ca e ceva care nu e bine si dupa ce merg aproximativ 200 de metri imi pun niste intrebari existentiale. Intreb in dreapta si in straga pe ce strada mergem si dupa o avalansa de „nu stiu” saunu imi pasa” cineva imi confirma banuiala cumplita: NU. Si intr-un stil complet italian imi spune ca trebuie sa o iau la dreapta si apoi iar la dreapta si apoi la dreapta si apoi…Aplic algoritmul dreapta total si ma trezesc pe strazi necunoscute si inconjurata de oameni care repeta mecanic nu stiu.

Furia mocnita care imi ardea in vine m-a cuprins cu totul si deja ma rastesc la telefon si spun ca nu stiu si ca m-am pierdut. Senzatia aia unica de tremurici ma cuprinde si simt adrenalina cum imi scuipa otrava prin vene. Doi cocalari comenteaza in timp ce ma rastesc la telefon. In pofida iritarii mele ma gandesc ca e cu totul necivilizat. Daca as fi sofer in trafic le-as arata gratios un deget, intr-un scenariu de film mut avand coloana sonoara claxoane interminabile, dar sunt pe asfalt si sunt furioasa. Imi vin brisc in minte pasaje din Lullaby de Palahniuk si ma gandesc la descantecul african mortal. Cocalarii isi misca vulgar buzele si nu par a se opri. Le urez din suflet..”muriti„. Culmea e ca nici nu imi pare rau.

Ma intorc spre stadion in timp ce lumea din jurul meu se imputineaza si cainii incep sa latre lung catre luna plina. Ma gandesc la creaturi cu colti si bale, aparate de fanatici obsedati de adaposturi de animale si bani de la guvern. De obicei ma sperie noaptea si ma gandesc ca ar putea oricand sa iasa de sub vreo masina si sa isi infunde coltii in carnea mea. De obicei ma ia cu fiori cand ma gandesc la asta, dar ieri eram prea furioasa ca sa imi mai pese si veninul de adrenalina imi soptea in urechea care se oprise din sunat ca as fi putut infrunta si un varcolac.

Ajunsa langa stadion m-am agitat din nou. Unui domn politisit i se face mila de mine si se ofera voluntar sa ii explice istericei in detaliu la cate dreapta si la cate stanga trebuie sa coteasca. Incerc sa inteleg dar aud doar o insiruire de dreapta, stanga, sus, jos. Dau din cap si ma simt ca un batran senil. Imi reiau drumul initial si cotesc la o noua dreapta. Ma opresc langa un depou si telefonul imi cedeaza. Surpinzator, ma gasesc  ai mei exact in momentul ala. SImt ca viata mea a luat o intorsatura epica si abia atunci imi dau seama ca furia si adrenalina mi-au uscat complet gura. Ma simt ca un batran fara proteza dar macar s-a terminat cu bine.

In definitiv a fost o noapte perfecta cu luna plina…albastra!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Septembrie 2, 2012 în Cotidiene, Entertainment

 

Etichete: ,

Rock the City – ziua 3

Rock la 40 de grade. Sudoare curge pe spate, apa incalzita de soare uda buzele se prelinge pe tricou si plete lipindu-le de corp. Chitarele urla in amplificatoare si decibelii ridica fara mila tonele de particule de praf care se ridica in aer si se lipesc nemiloase de brate, picioare si chipuri transpirate.

Rock the City a inceput pentru mine duminica cand era deja trecut de doua. Cu mult regret am lipsit de la prestatia celor de la Ugly Kid Joe. S-a intamplat sa ajung fix pe la ultima piesa. Daca am auzit bine era „Everything About You„, daca gresesc sa ma scuzati, caci era cald si o domnisoara de la poarta imi scormonea nevrotic prin geanta incercand sa gaseasca instrumente de tortura asiatice cu care aveam sa il atac pe Axl Rose mai pe seara. Eu nu sunt de fire un om fioros, decat daca ma uit urat. Nu purtam tricou cu draci, tinte si nici nu imi facusem parul precum mireasa lui Frankestein, cu toate astea duduia de la poarta s-a scandalizat atunci cand mi-a gasit pachetul de guma. Da, recunosc, mai mestec din cand in cand, in special dupa ce mananc. Asa am vazut si eu la tv si cred ca e ceva adevar in faza cu curatatul dintilor. Dansa, probabil dusman incontestabil al igienei dentare, si-a ondulat vocea ducand spre tangente stridente si apasatoare si in cele din urma mi-a confiscat cele doua lame de guma Orbit. Da recunosc, planul meu diabolic era sa il ucid pe Axl Rose cu guma Orbit!

Am ajuns exact inainte de Within Temptation. Am stat langa gard si soarele ma ardea pe fata, dar nici ca imi pasa. Aveam sa vad si eu in sfarsit bine, fara baieti de 2 metri in fata. Within Temptation mi-au placut cu toate ca nu sunt ascultator fidel. Chiar daca initial instrumentalul a acoperit clar pe Sharon Del Adel, solista a dovedit ca poate sa urce fara piedica catre tonuri cat mai inalte. Poate ca e un epitet putin eminescian, dar Sharon Del Adel are o voce aproape de sirena, asa mi s-a parut intotdeauna. Pe scena e dinamica, vesela, radianta si rochita vaporoasa pe care a purtat-o a facut de multe cu ochiul celor de la gazonul A si nu numai. Recunosc ca nu am mai ascultat Within Temptation de cativa ani, dar mi-ar fi placut sa fi stiut mai mult de 3-4 piese. Mi-a parut rau ca nu am auzit si piese ca „Angels” sau „Memories”.

Au urmat The Cult. Cred ca maxim 10% din cei festival auzisera vreodata despre The Cult si un procent de circa 0.5% putea numi 3 piese de la ei. Multimea a fost toropita, inerta si Ian Astbury a incercat din rasputeri sa ne trezeasca. Cateva zambete si chicote s-au auzit din public cand Ian l-a mentionat pe Skrillex. Oare erau ascultatori prin public? Ian a fost spontan, amuzant si a avut comunicare permaneta cu publicul. Ar trebui ca si marile nume ale rockului sa invete de la veterani. Prestatia celor de la The Cult a fost superba, cu toate ca am avut ceva emotii la inceput. Eu il stiam pe Ian ca in videolcipul de la „She Sells Sanctuary” cand era tanar si purta camasi largi asemanatoare cu Vampirul Lestat. Ian cel contemporan nu mai e pustiul boem de acum 30 de ani (cu ce stupoare spun ca anii 80 au fost acum 30 – nu 20 de ani), dar si-a pastrat carisma si vocea. Mi-a facut o deosebita placere sa aud live cateva din piesele mele favorite: „She Sells Sanctuary„, „The Rain” sau „Love Removal Machine„.

Nu mi-a fost niciodata rusine sa recunosc ca fac parte din generatia aia care asculta Linkin Park si Evanescence in liceu. Am ascultat albumul „Fallen” pana la refuz acum vreo 8-9 ani. Si inca o data nu imi e rusine sa recunosc ca am fost la Rock the City in special pentru Evanecence, doar am crescut ei. Amy Lee mi s-a parut pur si simplu superba. Doamna din umbra, cu parul de taciune, pielea alba si ochii prea deschisi la culoare pentru a fi umani, m-a incantat cu o prestatie pur si simplu ametitoare. Culmea e ca nu spun asta doar pentru ca m-a batut soarele in cap la greu, dar Amy Lee are vocea suficient de puternica incat sa razbata prin sunetul prost spre execrabil care acopera orice glascior uman. Mi-au iesit plamanii la piese din tinerete ca „Bring Me to Life” sau „Going Under” si la „My Immortal” a lesinat o fata, la propriu. Cred insa ca de caldura.

Guns N’Roses...eu fac parte din categoria aia de oameni care il displace pe Axl Rose, chiar daca o parte din inima mea o sa cante intotdeauna piese ca „November Rain„, „Don’t Cry„, „Paradise City„, „Since I Don’t Have You” sau „Civil War”. Problema cu noi, cei care am ramas blocati prin anii 80 sau 90 e ca nu ne plac schimbarile radicale si de pilda, suferim teribil atunci cand ne dam seama ca Guns ai nostri nu mai sunt cei de atunci. Ca urmare ne suparam, il facem pe Axl burtos, radem de el de fiecare data cand intarzie pe scena si ne declaram dispretul profund fata de noii membrii ai trupei, pe care sincer nu reusim sa ii incadram in peisajul prafuit si boem de atunci. Guns N’ Roses au cantat trei ore si cica au cantat bine. Eu am stat o ora, din motive ca nu erau Guns „ai mei” si ca in ziua urmatoare aveam serviciu. E cam greu sa imi dau o parere obiectiva, dar ca sa incep cu ce a fost bine, nu au intarziat decat o jumatate de ora, multimea i-a primit cu caldura si instrumentalul a fost super. Baietii pur si simplu au rupt scena. Sunt un spectacol vizual extraordinar chiar daca unii dintre ei arata a componenti exilati „My Chemical Romance”. Axl inca poate, dar poate greu. Oboseste repede si se intoarce in culise cat ai zice „unde mi-e paharul cu bere?”. Asta recunosc ca m-a deranjat. E Axl Rose, poate il vad o data  viata, de aia nu vreau sa il vad cu intreruperi dupa fiecare 3 versuri cantate. Am plecat pe la 10 fara ceva. Cantasera prea putine piese din favoritele mele si Axl obosise prea repede, cu toate astea a fost o onoare sa vad atatea nume mari intr-o singura zi!

 
8 comentarii

Scris de pe Iulie 2, 2012 în Entertainment

 

Etichete: , , , , , ,

Experienta Londra

M-am ascuns in cochilia mea si am refuzat sa revin la obiceiurile virtuale de alta data. In definitiv e greu sa reintri in rutina dupa ce iesi pur si simplu din toate tiparele in care ai fost strans, inghesuit si consemnat. Insa uneori revenirea la procesul de reluare e placut si aduce involuntar pe buze un fel de zambete cu aroma de parfum de epoca! Stiu ca nu traiesc atemporal sau crepuscular, dar cum tot ce povestesc azi e o reluare frumoasa a ceea ce a fost acum putin timp, imi aduc fortele si imi promit ca o sa zambesc.

Ca sa incep cu concluzia: am fost la Londra si mi-a placut! Mi-a placut atat de mult incat mintea mea a trecut de barierele traditionaliste si de urile cronice fata de ipocritii care se lafaie in strainatate pe banii parintilor si se plang ca le e dor de tara, si m-am decis ca intr-o zi sa ma mut acolo. Prima impresie…ar fi ca intr-o comunitate verde de Sims in care cred ca m-as simti minunat chiar daca nu as apasa Ctrl+Shift+C si as scrie Motherlode din juma in juma de ora.

Londra e frumoasa pentru ca te copleste, te prinde in multimea care se indreapta grabita pe strazile care duc catre taramuri din nicaieri, care se sting in alei intunecoase, strampte si jilave. Totodata, Londra e maiestoasa si te lasa cu ochii cascati larg in soare, sau, mai bine spus, de cele mai multe ori in… ploaie.

Poate ca metaforele mi-au fost inutile, sau poate ca pur si simplu sunt un care a calatorit putin si sufera de acel jubileu febril ori de cate ori are ocazia sa iasa din rutina gri in care e scufundat. Revenind la paradisul vizual prin care s-au plimbat ochisorii mei, povestea e lunga si eu am timp destul :).

Ca sa incep cu inceputul, am aterizat noaptea si am avut impresia ca orasul era cuprins de ceata si adormit. Desigur, m-am inselat, si am descoperit ca noaptea Londra e un oras mai animat decat Lipscani, cand e reducere la shaorma. Metroul noaptea pulseaza de aceeasi viata ca si in mijlocul zilei. Afisele colorate care invita bruma de cultura din creier la musicaluri, piese de teatru si filme m-a derutat si m-a facut sa ma simt oarecum intr-un tunel labirintic. Catacombe colorate. Metroul din Londra e mic, inghesuit si colorat. Nu cred ca as putea sa il descriu mai bine.

Vorbind de labirinte inghesuite, intreaga arhitectura londoneza mi se pare ca respecta tiparul. Poate ca inca e un trend victorian, dar efectul e garantat. Am simtit in nari si in minte parfumul de epoca de alta data.

Ce e de vazut? Cam tot. Tot cred ca e cel mai bun cuvant. Numai ca inainte sa spui tot trebuie sa te gandesti la timp. Pentru mine nu a fost un factor asa de favorabil, asa ca m-am zbatut cat de mult am putut si am tras de picioarele care incapatanau sa doara si tanjeau dupa repaus. Si cum nu vreau sa fac neaparat o enumerare lunga cu am vazut aia si aia si aia, o sa ma opresc asupra doua obiective turistice cu totul si cu totul altfel: The London Dungeon si Madame Tussauds.

Motivele mele sunt extrem de subiective: sunt un iremediabil iubitor de horror si vroiam sa imi vad niste idoli, chiar daca erau de ceara.

Despre The London Dungeon nu stiam decat ca e un fel de casa a groazei si ca iubitorii de senzatii tari se declara de cele mai multe ori incanti de expereinta teminitelor. Mi-a placut atat de mult incat as vrea sa imi fac o traditie de vizitare a caselor groazei, sau poate intr-o zi, sa deschid una in Romania. Povestea din The London Dungeon incepe in etapa intunecata a istoriei, ciuma nagra si marele incendiu. Asistam la o autopsie a unui chirurg dement, suntem improscati cu „sange”, ne pierdem prin labirinturi de fum si oglinzi si ajungem in camera torturilor. Urmeaza simbolurile horror londoneze: Sweeney Todd, Jack the Ripper sau Bloody Mary. Ce e The London Dungeon de fapt si de drept: o calatorie interactiva, in care actori te poarta pe culoare intunecate si sinistre incercand sa iti bage bine de tot frica in oase. Ce e sigur: I had the fun of my life!

Madame Tussauds: wow, pur si simplu wow! E putin dubios sa te holbezi in ochii albastrii a lui Brad Pitt, sau la gheata din paharul lui Sean Connery. E mult mai iesit din comun sa stai la masa cu Tiffany sau sa treci si tu pe langa semnul hotelier Bates Motel. M-am simtit pur si simplu incantata, la nivel din ala atat de ridicat incat nu mai stii ce sa faci afara de a zambi larg, si a te exterioriza zgomotos de fiecare data cand un nou idol de ceara iti zambeste dupa colt. Flebetea mea: coltul cu eroi Marvel! E aici nu a mai contat ca am putin peste 20 de primaveri si mi-am facut loc printre prichindei ca sa ma pozez si eu cu Wolverine, Iron Man sau Nick Fury. Statuile de ceara sunt remarcabile si pentru cateva clipe chiar m-am simtit printre eroii Marvel, la propriu.

Si cum orice amintire frumosa se termina cu poze, iata cateva care surprind ce a inseamnat Londra pentru mine:

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Aprilie 28, 2012 în Entertainment

 

Etichete: , ,

Ce e la tv dupa 12

Sambata seara. Majoritatea dintre voi probabil ca sunteti fie intr-un pub cu prietenii, fie la film, fie pe mess, fie scufundati in comoditatea patului conjugal, fie la o plimbare romantica admirand Carul Mare. Dar cati dintre voi ati petrecut sambata seara la tv?

Era trecut de 12 si zaceam pe canapea in nemiscare. Priveam tavanul negru si m-am trezit la realitate brusc atunci cand mi-a cazut din mana telecomanda de la dvd player. Vazusem „Lady in a Cage” si contemplam asupra efemeritatii vietii umane, dragostei sufocante, custii cu bare invizibile a mortii. Am scuturat brusc din cap si mi-am zis wtf, it’s saturday night! Am luat telecomanda si m-am aventurat in jungla programelor tv.

Deci totusi, ce poti sa vezi la tv sambata seara? Iata o lista bine structurata in functie de preferinte:

Filme – dupa 12 se intampla sa dea la tv filme bune (adica din alea la care pun rating cu 12 pentru ca se adresseaza oamenilor cu ceva mai mult de 12 neuroni in cap). Prioritatea mea no. 1 azi noapte a fost „Fido„, o satira superba asupra umanitatii, a carui actiune se petrece undeva intr-un univers paralel, in anii 50, cand oamenii folosesc zombie dresati pe post de valeti sau, animale de companie. Multumesc pe aceasta cale celor de la National TV, care dau si altceva afara de emisiuni cu prosti sau divertisment pentru gospodine. Ca in orice lucru ce merge bine exista un mare DAR…pauza publicitara, care te enerveaza, plictiseste si te face sa butonezi telecomanda in timp ce misti nevrotic din picior.

Am descoperit pe PRO TV Disturbia. Un nou plus din partea mea pentru ca s-a facut saltul de la filme cu Segal si alti grei ai artelor martiale, sau blockbustere pe care le-a vazut toata lumea de cel putin 3 ori. Pacat insa ca am o prejudecata nesanatoasa despre Shia LaBeouf, ce ma face sa schimb canalul dupa maxim 30 de secunde dupa ce il vad prestand pe ecran.

Emisiuni pentru popor – Noi romanii iubim cantarile nocturne si proaste pentru ca ne readuc in suflet sentimente de patriotism inexplicabile, sau zambete melancolice ce ne amintesc de vremurile cand stateam la cozi interminabile pentru pui de Crevedia. Pe un oarecare TVR (sa fie el 3 sau International) doamna Corina Chiriac canta. In spatele ei o multime de doamne purii se misca ritmat, amintindu-mi de paradele celebre din 23 august, din minunatii ani 80. Pe un alt post romanesc ne putem bucura de un concert Andra. E filmata pe rand artista si apoi publicul. Cel din urma e apatic si cu o veritabila expresie de blank pe fata imi aminteste brusc de hoardele  mele de zombie. Schimb brusc pe National sa vad daca nu a reinceput filmul meu, dar nu am parte decat de reclama carbogazoasa cu fata imparatului ghetii si baiatul imparatului de foc. Schimb canalul boscorodind.

Porn – Inevitabil, butonatul excesiv al telecomenzii conduce si catre posturi ale placerii interzice. Eu prind 3 canale porn si in cele 5 minute scurse din viata in care am privit la ele am identificat 3 mari categorii de filme.

Pornoul intelectual – incepe intr-un birou cu carti pe perete, repet carti (sau cel putin coperti de carti). El si ea sunt imbracati business si discuta filozofii marunte despre viata si univers. El ii spune ei sa inchida ochii si sa isi puna o dorinta: if you could get anything in the world what would it be? Ea spune sec: a hard c**k. El vine spre ea si incepe sa se deschida la slit. Next!

Pornoul romantic – e filmat in sepia cu usoare nunate de roz pe camasa ei de satin. Parul i se unduieste in vant si daca ar fi avut o esarfa in mana mi-ar fi amintit de Top Gun. Lui nu ii flutura nimic pentru ca e chel. Scena de intro romantic se incheie poetic intr-un fade in. Scena doi se deschide brusc fara camasa de satin. Next!

Pornoul muncitoresc – e ala pentru oamenii de rand facut in asa fel incat sa nu te simti prost daca nu esti intelectual sau nu arati ca un model romantic. El e puriu, are fata ridata si ocazional taiata, iar ea departe de 90-60-90. El repeta periodic, la intervale de 5-10 secunde, Oh Yeah (da, am cronometrat). Fata robotica si vocea metalica mi-au amintit de un Terminator… terminat. Next!

Porno pentru femei – as vrea sa spun ca fabulez, dar am descoperit ceva pe Romantica ce merita impartasit. O duduie mima orgasmul in timp ce un individ o spala pe cap la chiuveta. Orice comentariu cred ca este de prisos! Blank face.

Leaganul poporului – aka OTV. Am aflat in cateva secunde ca exista o casa in Iasi bantuita de strigoi si fantome. Invitata – proprietara, care a afirmat printr-un flux de deci-uri ca un strigoi i-a spart o teava. Mai jos de sonajul zilnic cu Credeti ca… DA/NU? scria ceva de Boc si Nastase. Sincer, cine avea rabdare sa citeasca, fie el si un rand jumate?

Politica de la miezul noptii –  posturile de stiri dau probabil elucubratii politice in orice zi, dupa 12 (sau reminescente ale aberatiilor de peste zi). Nu am foarte multe detalii despre discursurile politice pentru ca sincer mi se pare insultator sa ma uit pe Realitatea, sau cel mai rau pe Antena 2 (postul oamenilor care isi manifesta public ura convulsiva fata de Basescu). Da, ii uram pe toti, de ce e nevoie de niste nervosi de miez de noapte care sa ne reaminteasca de asta?

Orice altceva – Speranta TV si Trinitas pozitionate strategic (?) langa Hustler. E oarecum logic, credinciosul se spurca si apoi da un post inapoi la sfanta liturghie.

Posturi cu animale – sincer cine ar vrea sa vada babuini in copaci la 12 noaptea?

Posturi de muzica – Flebeti pentru popor: Etno, Favorit, Taraf si mai nou, Manely. Cu bonus ca pe Taraf e Fata de la Miezul Noptii, emisiune studiu psihologic asupra unei domnisoare care arunca textile de pe ea pe muzica lui Florin Salam. Ritmuri de Bamboo: Utv, Kiss Tv si variatiuni pe aceeasi tema – aka, posturi la care rezisti auditiv 10 secunde.

Era in jur de 1 cand am adormit pe Odiseea Spatiala a lui Kubrick, de pe Cinemax. Uitasem de Fido si de zombii mei si pluteam si eu in spatiu. M-am trezit relativ repede si am iesit din jungla televizata. Ce aventura!

 
15 comentarii

Scris de pe August 28, 2011 în Entertainment

 

Etichete: , ,

Scene memorabile din filme

Cum prin minte mi se deruleaza continuu secvente frumoase, traite, vazute sau imaginare, m-am gandit „sa pun mana pe pana” si sa imi fac un mic inventar. Scene memorabile din filme, pe care le-am revazut, adorat si la care imi place sa ma gandesc atunci cand am nevoie de un strop de buna dispozitie:

10. Go Fuck Yourselves

Probabil surpriza anului pentru mine a fost X-men First Class, de la care asteptam o imensa dezamagire. M-am bucurat enorm ca m-am inselat si sincer nu m-am gandit ca o sa imi placa atat de mult. Scena de jos, un cameo inofensiv al lui Wolverine, e unul din elementele sare si piper ale filmului. Am ras 10 minute in sala de cinema si apoi singura in metrou. Priceless!

9. She is my sister and my daughter

La putine filme mi s-a intamplat sa raman la propriu ca la dentist. Chinatown l-am vazut destul de tarziu si, suferind de incapatanarea mea de avantare intr-un necunoscut cinematografic, nu am vrut sa stiu nimic dinainte despre el. Scena de mai jos concentreaza perfect esenta de atmosfera noir, cu un detectiv indragostit de o femeie misterioasa ce ascunde un secret cumplit.

8. Scena de lupta din The Fifth Element

Probabil ca multi am trecut prin etapa aia in copilarie cand pur si simplu ne ridicam de pe canapea in timpul unui film. Scena lupta a lui Leeloo pe muzica divei, din The Fifth Element, mi-a transmis mereu sentimentul ala de energie pura care pulseaza in vene atat de tare, incat trebuie sa te ridici, eventual sa iti inclestezi mainile sau pur si simplu sa sari fericit, incercand sa atingi tavanul cu mana dreapta.

7. Scena sarutului din Lolita

Daca ar exista cuvinte pentru a putea descrie emotia dragostei atunci probabil ca s-ar transpune grafic in scena de mai jos. Humbert Humbert urmareste neajutorat cum Lolita e obligata sa plece in tabara de vara. Ea pur si simplu tasneste din masina si vine sa isi ia ramas bun de la el. Am simtit si eu cat de mic si de neputioncios, deopotriva fermecat si beat de iubire este barbatul in urma celebrului sarut.

6. Scena visului din Stalker

Mi-a fost relativ greu sa aleg o scena anume din Tarkovsky, daca ar fi fost dupa mine as fi pus tot filmul (nota de subsol, din Stalker nu e de vazut o scena memorabila ci absolut tot). Scena visului inglobeaza motivele clasice ale lui Tarkovsky, iar notele sumbre de sepia subliniaza starea de reverie, singuratate si raceala.

5. Tangoul

Scena dansului din Scent of a Woman e atat de psionala si de frumoasa incat cred ca e suficient sa spun tangoul pentru a o introduce. Al Pacino orb si un ultim tango cu o femeie frumoasa.

4. Dalida si Les Amours Imaginaires

Xavier Dolan m-a cucerit recent pentru ca face genul ala de film liric, putin suprarealist, combinat cu momente muzicale perfecte. Scena din Les Amours Imaginaires, cand el si ea se pregatesc pentru intalnirea cu baiatul pentru care au amandoi sentimente, cu Dalida pe fundal, mi se pare atat de frumoasa si de tinereasca incat aproape ca ma simt romantica.

3. Dragoste in vopsea

Primul contact pe care l-am avut cu Xavier Dolan a fost scena de mai jos (din J’ai Tue Ma Mere), la care am dat replay de nenumarate ori la rand. Consecinta imediata, am vazut filmul si apoi m-am intors la scena mea preferata. O secventa cromatica superba, o scena intensa si frumoasa. Pasiunea e intr-adevar multicolora.

2. Prolog Antichrist

Daca sublimul ar avea grad de comparatie atunci as atribui superlativul pentru prologul de la Antichrist. De o liricitate iesita din comun, si avand in spate acorduri din muzica de Handel, Lars von Trier surprinde perfect esenta de stare de reverie, pasiune, sex si tragedie.

1. Mireasa vs cei 88 membri Yakuza

Si daca tot vorbeam mai sus de energie pura care imi pulseaza prin vene, scena de lupta din Kill Bill (vol 1): mireasa contra cei 88 de membri Yakuza imi produce un sentiment nou: stiti povestile despre cei carora le lipseste un membru si cu toate astea il simt activ, acolo, la locul lui? Exact asta simt si eu in legatura cu o sabie de samurai, de fiecare data cand urmaresc scena de jos. Sange, energie si o sabie de samurai :). Unele momente sunt uneori perfecte.

 
6 comentarii

Scris de pe Iulie 31, 2011 în Entertainment, My Top 10

 

Etichete: ,

De ce mi-a placut la Bon Jovi

10 iulie ora 18:00. Lumea se scurgea in siruri indiene interminabile spre Piata Constitutiei. Dudui cu pantaloni mult prea scurti spuneau pardon in timp ce te calcau cu nesimtire pe batatura de la degetul mic cu bicileta inchiriata. Sudoarea mi se scurgea deja pe sira spinarii si injraturile curgeau deja lant prin jumatate de gura. Blestemam caldura, babutele care stateau pe bancii, cozile la toaletele publice si copiii wanna-be rockers care beau Timisoreana pe iarba.

Intrarea s-a facut pe sistemul cireada de vita, ca si la AC/DC. Peste circa 30 de minute, cand reusisem sa trec de cele doua porti de control si transpirasem deja cam orice textila care imi acoperea corpul, am reusit sa vad intr-un final imensa scena pe care aveau sa concerteze Bon Jovi. Lumea forfotea deja, se agita, canta It’s My Life sau se imbulzea la coada la jetoane, bere si hot-dogi prosti. Parintii cu copii impartaseau cu emotie si bucurie eforia celor mici, fanii infocati se compactaserea deja cat mai aproape de garduri, iar domnii cu iubi-uri roz si blonde care se plangeau ca le-a intrat toculetul in asfalat, purtau deja dialoguri disperate cu Dumnezeu.

Am reusit sa imi gasesc un loc relativ decent undeva in prima jumatate de la Normal Circle. Pentru ca nu sunt extrem de inalta si nu port bocanci cu talpi inalte, m-am multumit sa vad mai mult sarit performata trupei romanesti Stllborn. Romanii au sunat bine, vocalul feminin a fost suficient de puternic incat a strabatut peste 50.000 de voci care se antrenau in discutii despre emotia dinaintea unui mare concert. Nimeni nu a venit de fapt sa ii vada pe Stillborn, dar asta nu inseamna ca au fost ignorati sau au dezamagit.

Cu toate ca ma asteptam la vedetismele de rigoare, Bon Jovi si-au inceput recitalul cu o punctualitate pe care am intalnit-o aproape doar la trupele nemtesti. Raise Your Hands, piesa ce a deschis concertul, a reusit sa ridice in aer 50.000 de perechi de maini. Au urmat You Give Love  Bad Name si Born to Be My Baby.

Apogeul primei parti de concert este atins in momentul in care Jon Bon Jovi decide sa ii dea publicului ceea ce astepta probabil de la primele acorduri: It’s My Life.

Publicul canta la unison pe Runaway, Keep the Faith, Bed of Roses si mai tarziu pe Wanted Dead or Alive, Always si Living on a Prayer.

Bon Jovi nu mi-au placut in mod special pentru ca am stiut ceva mai mult de jumate din piese sau pentru ca mi-au marcat in vreun fel sau altul o perioada din viata. Spunand adevarul adevarat eram o adevarata novice in legatura cu muzica lor. Da, le stiam piesele pentru ca sunt catchy, dar nu am avut vreodata momente revelatoare Bon Jovi. Nici despre Richie Sambora nu stiam nimic fara de faptul ca abia a iesit de la dezintoxicare.

Am fost si eu in gloata aia mare de oameni care s-a dus pentru ca erau legende si nu se poate domne sa-i pierzi in concert. La sfarsitul concertului am simtit nevoia vitala sa fac o plecaciune mare in fata trupei pentru ca…ei bine, pentru ca au meritat fiecare banut din cei 186 de lei pe care i-am dat pe bilet.

Bon Jovi au cantat 3 ore fara pauza, fara discursuri nejustificate si penibile si fara momente de solo-uri de chitara preluginte ale lui nenea Sambora ( ca domnu’ Jon sa aiba timp sa-i dreaga vocea si sa schimbe camasa dupa fiecare piesa). Bon Jovi au avut un concert impecabil, fiind egalati ca si prestanta si calitate, probabil doar de AC/DC.

Ecranul imens (de cam 40 de m am inteles) din spatele trupei, a venit in ajutorul celor imbulziti intre oameni transpirati si baieti de 2 m. Da, chiar am reusit sa zaresc destul de bine panoul urias si cu putin noroc i-am vazut de cateva ori pe scena, camasa turcoaz a lui Jon.

Si cum imi place sa fiu o persoana polivalenta, concertul Bon Jovi mi-a adus amintiri, indragite sau nu, despre publicul roman.Daca la concerte obisnuite de rock am intalnit specimenul autohton e roacker imbrancitor, care prefera sa te improaste cu pleata odorizanta si sa iti dea un umar asudat in semn de respect, la Bon Jovi am intalnit o noua specie de spectaror: romanul horist. Acesta din urma, prefera sa se impinga in tine chiar daca e asudat si pe umeri poarta un tricou de nailon ce degaja mirosuri… neplacute.

Romanul horist se simte excelent pe It’s My Life, impreuna cu fratele sau, romanul care filmeaza concertul cu camera VGA a telefonului, domnisoara cu pantofiori cu toc si doamna in varsta care nu te lasa sa stai in fata ei pentru ca a fost operata la genunchi.

Trecand peste inconvenientele autohtone, mi-a placut la Bon Jovi cu toate ca nu ma asteptam. Si pasind peste snobismele cu iz superficial de cultura, care declara ca muzica adevarata canta despre Tolkien, moarte si oameni mistici ca Varg Vikernes, ma declar complet multumita pentru ca inca o data mi-am demonstrat ca pot sa scap de prejudecati. Felicitari! 🙂 S-a meritat.

 
5 comentarii

Scris de pe Iulie 11, 2011 în Entertainment

 

Etichete: ,