RSS

Arhive pe categorii: Freak…

Garda sus – Posta Romana ataca in valuri de nesimtire

Eu cred ca nu sunt un cetatean agasant. Nu ridic vocea, las bacsis intotdeauna la taxi sau la restaurant si multumesc vanzatorilor cu toate ca ar trebui sa fie invers. Nu vreau sa ma laud si nu vreau sa scriu un articol de tipul asa da si asa nu, dar tot sangele meu pompeaza violent catre pumni si degetele, mai finute din fire, s-au decis sa isi verse amarul elegant pe tastatura. Buricele imi ard si unghiile tind sa se stranga nervoase catre podul palmei dar nu vreau sa le las ragaz. Pe scurt, azi protestez impotriva functionarilor mai mult decat recalcitranti de la Posta Romana.

Acum o saptamana m-am dus la Oficiul Postal X sa intreb daca mi-a venit un pachet. O doamna intre doua varste a fost suspect de amabila si a cautat printre pachetele venite in ultima saptamana si mi-a spus ca nu. Mai mult decat atat, gura ei, stransa by default intr-o stare de Grumpy Cat, mi s-a parut ca a urcat putin in sus intr-un colt cand mi-a spus „Mai treceti pe la noi sa vedeti daca a venit”. Chiar daca nu m-am vazut cu pachetul aveam o oarecare stare de bine, ca de, o doamna functionar public nu a ridicat tonul la mine si nu m-a amenintat ca face infarct cand ma vede, asa cum mi s-a intamplat la Circa Financiara.

Ca in orice poveste cu peripetii, am mai lasat sa treaca o saptamana, ca pachetul sa ajunga si sa nu mai irosesc timpul doamnelor dragute care lucreaza in oficiile postale. Azi m-am prezentat la acelasi oficiu postal X cu o urma de zambet pe fata si cu vocea aia agasanta si vesela in minte: „A venit? A venit? A venit?”. Doamnele de la posta au fost diferite azi. Partea buna a fost ca m-au facut sa ma simt ca un personaj dintr-o poveste, partea proasta e ca e vorba de „Omul Invizibil” al lui H.G. Wells. Eram doar eu in  fata ghiseului si doamna din fata facea orice doar ca sa nu observe ca  sunt acolo. Invartea hartii, ducea hartii pe biroul de langa ca apoi sa le aduca inapoi, se uita la unghii, se imbraca cu puloverul ca apoi sa se dezbrace la loc si mereu privea intr-un colt astfel incat sa fereasca pupila de amarata care statea protapita inaitea ei. Vazand ca omuletul din fata nu e fantoma Craciunlui trecut si ca se incapataneaza sa ramana protapita acolo, a zis in cele din urma „Dea….ce doriti?”. Spun eu povestea cu coletul. Madama reactioneaza precum Regan din Exorcistul in prezenta aghesmii la auzul cuvantului colet si mai mult, insotit de „nu din tara”. „Noi nu primim colete”. Eu ma gandesc ca poate am visat ultima saptamana din viata mea, dar cum imi place sa povestesc ii spun ca acum o saptamana o doamna, colega a dansei probabil, m-a ajutat si chiar a cautat printre fisele cu colete. Povestea mea, care incepea cu cel mai agsant cuvant din lume „dar” a infuriat-o pe doamna de la ghiseu in asemenea hal incat a aruncat pe masa cu  teanc de hartii si mi-a spus: „Na, cautati aici, daca nu ma credeti da noi nu primim colete!”. Poate am eu un fler de lady din secol trecut dar degetele mele nu vroiau sa se afunde in foi ingalbenite care contineau o varietate fabuloasa de cuvinte insa excluzandu-l pe cel care ma racaia pe mine: „colet”. Degetele mele preferau atunci sa se inconvoiasca pe un cutit a carui lama ar fi retezat scurt si frumos gura urata si putin adusa inspre dreapta a unei doamne mult prea furioase. Am intrebat cu o ultima doza de calm unde ar trebui sa ma duc si dupa un sir de vreo 5 „nu stiu” consecutivi mi s-a spus oficiul postal Y.

Zis si facut. Iata-ma la Y. Povestea la Y e mai scurta decat cea de la X. S-a terminat dupa mai putin de o propozitie. M-am dus la o doamna care se uita mai incruntat decat mine atunci cand trec pe langa o masina din care se aud manele si am spus: „Buna ziua! M-au trimis la dumneavoastra, ca trebuie sa primesc si eu un cole…”. Nu am apucat sa spun t-ul si doamna a si urcat vocea pana la valente care mi-au daunat auzului mai mult decat daca as asculta Mayhem pe repeat, cam o ora. „Noi nu primim colete! Nu la noi! Megeti la X”. Si s-a si intors cu spatele. Am ramas cu ochii mai mari decat ai unui catelus aruncat in ploaie. Mi-am imaginat din nou scena cu cutitul de la oficiul postal X. Adevarul e ca mi-am imaginat mai mult si mai rau decat la X.

Am analizat la rece totul si am sunat la relatii clienti Posta Romana. Mi s-a raspuns civilizat la ce oficiu postal trebuie sa ma duc si daca am orice fel de problema sa cer sa vorbesc cu doamna diriginta a oficiului postal.

Inca stau si ma pierd cu ochii in tavan. Am incercat sa caut motive dar sincer nu le gasesc, Nimic, dar nimic, nu ii da dreptul unui angajat de la relatii publice sa trateze un om in asemenea hal. Nu ma intereseaza ca au salarii mici, sa sunt in varsta sau ca nu sunt fericite. Atunci cand ai un job fa-l cum trebuie! Orice alte pretentii, greve sau nemultumiri cred ca nu isi au rostul aici!

 
2 comentarii

Scris de pe Martie 7, 2013 în Enigme, Freak...

 

Etichete: ,

Mincinosul povestitor

Sa nu minti! Nu neaparat pentru ca e pacat, dar pentru ca o sa ti se intample la un moment dat sa uiti ce ai mintit si ai sa te faci de ras. Ar fi destul de jenant sa patesti asta, nu?

Nu am tinut cu dintii de cugetarea de mai sus cu toate ca mi s-a servit de la o varsta destul de frageda. In general nu mint pentru ca e incomod si mi se pare ceva mai hardcore sa spun adevarul. Ca orice omulet, am si momente de rastalmacire, dar total necesare. Eu mint pentru ca interlocutorul chiar nu isi doreste sa auda adevarul, pentru ca da o culoare ceva mai pronuntata unei povesti adevarate partial  sau pur si simplu pentru ca asa se cade. Poate ca m-am incoronat deja cu diploma de mincinoasa, dar adevarul e ca sunt o mincinoasa destul de seaca si de putin creativa…mint pentru ca asta e.

Insa astazi o sa vorbesc de o categorie cu totul si cu totul speciala de mincinosi: povestitorii cronici mereu creativi. Ei nu mint pentru ca asa trebuie sau ca altfel nu prea ar avea cum sa isi scoata camasa ci pentru ca asa se hranesc. Mincinosii cronici se hranesc cu scenarii imaginare privind intamplari pe care nu le-au trait si cu care nu au venit in contact nici in proportie de 1%. Ajungi sa ii privesti graind in timp ce iti sprijini barbia intre palme si lasi povestea sa curga frumos si lin ca si un basm cu Fat Frumos.

Si cum o simpla caracterizare ar fi poate putin o sa va povestesc o intamplare, eu vs un mincinos cronic. Cam asa sunt ei, si da, exista:

„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„`

Mincinosul: Eram la Machu Picchu si era in zori. Nu dormisem de trei nopti – stii ca eu am o boala rara si dorm uneori si 2 ore pe noapte si nu simt nevoie de mai mult.

Eu: Nu e insomnie?

M: A nu, e o boala ciudata, cam unul din 10 milioane o are. Ce ciudat ca mi s-a intamplat mie nu? Da, ma rog, cei care au boala asta au si tendita de a citi enorm ca sa omoare timpul. Asa se explica faptul ca il citisem deja pe Jung pana la 10 ani. Citesc cam 2000 de carti pe an..

E: Dar un an are 365 de zile?

M: Eu am citit Fratii Karamazov in 2 nopti.

E: Aha…

M: Asa, eram la Machu Picchu si nu dormisem de patru nopti. Noaptea trecuta recitisem pentru a treia oara Anna Karenina si m-am decis sa ma plimb sa imi limpezesc gandurile. Stiu ca sunt barbat, dar ma face praf la sfarsit cand e calcata de tren. Imi creeaza un fel de panza mentala, parca vad incetosat, merg pe strada fara sa stiu unde si imi vin in minte pasaje din carte si retraiesc fiecare cuvant cu o intensitate aproape de neinteles. Dar sa revin, cum spuneam, eram la Machu Picchu si ma plimbam printre ruine…

E: Dar nu sunt doar excursii organizate la Machu Picchu? Adica poti ajunge oricand?

M: A…sunt si de alea, dar eu ma plimb mult prin natura, ma regasesc. Plec noaptea de acasa si ma plimb prin munti, paduri. Pe la 6 ani obisnuiam sa ma plimb prin cimitire, imi aminteau de Bacovia si Plumb.

E: Si nu iti era frica?

M: De ce sa imi fie frica? Doar stii ca sunt ateu…

E: Dar aveai doar 6 ani…

M: A da, mi-au zis si mie inca de atunci de popi, biserici si alte dracarii dar am simtit dezgust. Da-mi voie sa iti spun prietene, si un copil de 5 ani intelege ca un lucru simplu: crestinismul e cea mai mare minciuna!!! Intelegi acum de ce sunt ateu? (dand cu pumnul in masa)

E: …Spuneai de Machu Picchu…

M: Mda (sovaind)…plimbandu-ma printre ruinele alea simteam asa o spiritualitate cum ma cheama. E ca si cum ai fi in comuniune cu un tot, nu stiu daca intelegi. Sunt atat de multe lucruri care s-au intamplat acolo, te cheama strabunii daca inchizi ochii si iti deschizi mintea. Stiu ca e greu de imaginat, dar acolo simteam spiritele cum pasesc pe langa mine.

E: Dar parca ai spus ca esti ateu?

M:…Pai da, stai ca nu e asa….stai stai! Ti-am spus eu ca nu intelegi! Vezi, nu e asa simplu? Nu intelege oricine. E comuniunea aia sacra cu pamantul si strabunii. Asta nu se explica, trebuie sa iti curga prin vene, sa o simti!

E: Dar eu nu inteleg exact faza cu strabunii…

M: Eh, ti-am zis eu ca nu e asa usor sa intelegi..

E: Pai si ce legatura are ce iti curge tie prin vene cu Peru?

M: A, da, nu stiu daca ti-am spus. Strabunicul meu e de acolo, mai bine zis a stat acolo o perioada.

E: Pai si strabunii?

M: I-a simtit si el.

E: Da nu ziceai mai demult ca strabunicii tai s-ar trage din familia Hohenzollern?

M: Pai da, dar au fost peste tot in lume…iti dai seama la cati bani aveau…

E: SI ce s-a intamplat cu mostenirea adica tu acum esti ca si mine…

M: Eh…multe, o sa iti povestesc eu odata. Asa cum spuneam, eram in comuniunea aia cu strabunii mei si simteam vibratii. Stiu ca e greu de inteles…imi vibra sufletul in mine, ca o coarda de Stradivarius. Si exact in momentul ala am vazut-o.

E: Pe cine?

M: Chelsea, nu ti-am zis de ea. Cea mai frumosa femeie pe care am vazut-o, si stii ca eu m-am invartit in alte cercuri, am vazut alte femei…

E: Si cu Iulia cum a ramas?

M: Care Iulia?

E: Nu ziceai ca in excursie ai cunoscut o singura frumusete care ti-a rapit inima timp de cateva zile: Iulia, o romanca  fotomodel – picioare pana in gat, forme, zambet de iti lumineaza ziua. Mi-ai zis ca totusi ai parasit-o in lacrimi la aeroport pentru ca tu nu esti genul care sa se ataseze.

M:…Pe langa Iulia, ea a fost ceva commercial si trecator. Dar Chelsea… mi-a zambit cand m-a vazut acolo. Era fotograf si lucra pt National Geographic. Chelsea a fost ceva cu totul exceptional, nu am schimbat niciun cuvant, stii cum! Nici buna, nici nu am facut prezentari. Din partea mea ar fi putut fi muta, nu stiu. A venit langa mine si m-a sarutat si exact in clipa aia a inceput sa ploua. Era o ploaie calda de vara si mirosea a anemone si nuferi roz. Am facut dragoste salbatica in ploaie, ne-am contopit acolo in mijlocul naturii. Of…nu cred ca ai cum sa intelegi.

E: Eu nu am inteles cum ai stiu ca ocheama Chelsea daca nu ati vorbit nimic.

M: A simplu… (pauza de cateva momente)am cautat-o pe Facbook apoi. Poti sa gasesti pe orcine online, ce naiba, si asta trebuie sa te invat?

E:

M: Domne da ce tara Argentina asta…sa te duci odata acolo. Ce spiritualitate Machu Picchu. Sa vezi ruinele alea cum graiesc, cum te cheama spre strabuni si viata arhaica.

 
5 comentarii

Scris de pe Iunie 17, 2012 în Freak...

 

Etichete:

Daca ei ar fi barbatii din viata mea

Daca ar fi sa merg inca o data liceu (ceea ce e total imposibil) atunci mi-as permite sa imi aleg o companie masculina absolut selecta. In definitiv e scenariul meu imaginar si am voie la libertate totala de aberatie, imaginatie si zambete involuntare. Pornind calatoria in cum ar fi daca ar fi sa…mi-am ales colegul de banca, colegul din spate, de la clasele mai mari, vecinii sau figurile iconice de prin baruri folosind pretty boys din muzica si film, care dilata pupila si curbeaza coltul gurii.

Am 16 ani si merg zi de zi la liceu. Sunt suficient de boema ca sa fiu artista (poate ca in secret imi doresc sa fiu pictorita sau fotograf), si recent mi-am dat seama ca petrec prea mult timp gandindu-ma la cei din jur in raport cu realitatea matematica formata din functii injective, aranjamente sau numere complexe.

Nu am o viata extrem de palpitanta, nu culminez in experiente amoroase, drame sentimentale sau valuri de adrenalina si sincer cred ca nici nu imi lipsesc. Eu sunt genul de om biolog, caruia ii place sa admire fauna, sa analizeze si apoi sa spuna povesti in imagini, cuvinte si culori. Si cum azi m-am decis sa spun multe povesti o sa incep cu…

Colegul de banca…Brian Molko

Colegul meu de banca e bisexual, sau cel putin asa imi spune el. Mai toata lumea tinde sa il creada caci are o slabiciune pentru dermatograf si isi fumeaza tigarea cu o gratie 100% feminina. Nu e foarte popular printre ceilalti baieti din clasa dar asta nu pare sa il fi deranjat vreodata. Are o slabiciune pentru blondul suparat din ultima banca. Nu mi-a spus asta niciodata dar l-am vazut tragand cu ochiul inspre el de foarte multe ori. Brian e o fire boema, un visator incurabil, partial afectat de o tristete dulceaga. De ce imi place Brian?
Sarmant si efeminat e prototipul clasic de cel mai bun prieten pentru o fata… doar ca asta nu-i si cazul meu :). Trecem mai departe.

Cel mai bun prieten… Hugh Jackman

Nu e greu de imaginat unde mi-am intalnit cel mai bun prieten. Era noiembrie si frig si m-am refugiat de vantul care imi biciuia fata intr-un bar in care nu mai intrasem niciodata. L-am vazut intr-un colt, cu o bere in fata, pierdut intre ganduri si fum de tigara. Nu mai stiu exact cum am ajuns sa vorbim sau despre ce dar stiu ca era mult trecut de 12 cand m-am indreptat spre casa. Am continuat sa ne vedem acolo, cam in fiecare saptamana.
Imi place Hugh pentru ca are in spate povestea frumoasa si tragica a strainului misterios si mai ales pentru ca o parte din mine doreste sa fie asa atunci cand o sa cresc mare.

Profesorul de chimie…Alan Rickman

Un cliseu ar fi ca nu m-am priceput niciodata la stiintele exacte, poate ca asta ati crezut de la inceput, cand m-am comportat ca o viitoare studenta de la litere. Eu nu cred in clisee, sau cel putin am renuntat sa cred din clasa a 9 a, cand mi-am dat seama cat de mult imi place chimia. Asta poate datorita lui. El e profesorul meu de chimie, sever, rigid si cu o privire care ma ingheata si ma fascineaza in acelasi timp. Il privesc ca un fel de regina a ghetii inversata. Mi-am dorit intotdeauna sa il cunosc mai bine…poate in 10 ani cand o sa am mai mult curaj. As vrea sa am acum 26 de ani si sa il intalnesc pe strada, in statia de autobuz, dar asta nu o sa se intample nu?

Vecinul de la 3…Ryan Gosling

Toate, dar absolut toate femeile din blocul meu sunt in secret indragostite de Ryan. Am surprins-o si pe mama ieri uitandu-se larg dupa el. Sincer ma uitam si eu dar m-am simtit rusinata si am preferat sa imi indrept privirea in pamant. E fermecator si raspunde la salut intotdeauna cu un zambet. Are o dantura perfecta, poarta costume de firma (banuiesc ca lucreaza la banca) si miroase intotdeauna a parfum frantuzesc scump. I-am spus prietenului meu cel mai bun ca mi-as dori sa il intalnesc odata intr-un bar fandosit, in care fetele beau cocktailuri colorate cu umbrelute, zambesc provocator si nu se simt stanjenite atunci cand un strain le dezbraca cu privirea. Prietenul meu mi-a zambit crispat si mi-a spus ca probabil ne-am intelege bine, barbatii cu eticheta cauta fete pe masura iar eu probabil ca sunt…ceva de mijloc. O increngatura rara intre frumos si practic, nici de cum the keeper, dar o ciudatenie necesara.

Baiatul care curata piscina…Antonio Banderas (El Mariachi)

Nu ma duc intotdeauna sa inot la pisicina din spatele blocului, din motive clare de discomfort social datorat vecinelor cu salivatie in exces atrase de barbatii fara tricou, dar atunci cand ma duc, am grija sa fie vara, dimineata, si sa il prind pe Antonio la munca. Antonio ne curata piscina din spatele imobilului luni si vineri, din iunie pana in septembrie. De obicei asudeaza mult si foloseste un prosop rosu, pe care il mai uita pe marginea piscinei. Nu am fost curioasa niciodata sa il iau, ca si pretext de a il inapoia mai tarziu si a-i cere numarul de telefon. Doamna S., de la partener nu a ratat ocazia. A doua zi toata populatia feminina a aflat ca Antonio are o alunita in forma de steluta intr-o zona foarte intima. Sincer, nu doream sa imi imaginez asta. Am solidarizat cu Ryan, vecinul de la 3, care si-a dat ochii peste cap si a parasit piscina timp de o saptamana.

Soferul…Jean Reno

Spuneam la inceput ca sunt boema. Probabil ca v-ati imaginat cum ma plimb dimineata prin orasul adormit, purtand tenisi colorati, o geaca de piele, blugi rupti, in timp ce din casti imi canta zgomos The Sex Pistols. Probabil ca va imaginati ca in drumul meu diurn intalnesc baieti rataciti si frumosi, dar adevarul e ca lucrurile stau total altfel…Ascult uneori The Sex Pistols si mi s-a intamplat sa port tenisi in culori diferite, doar ca in realitate nu merg niciodata pe jos la scoala. El e Jean, soferul meu. Nu am insisitat niciodata sa fiu expres dusa pana la portile liceului, dar mama a considerat ca e absolut necesar. Nu au fost foarte multe parti bune din aceasta privare a libertatii de plimbare matinala, dar l-am cunoscut pe Jean. Jean nu vorbeste foarte mult, doar ma saluta si de cele mai multe ori e doar atent la drum si atat. Am vrut sa incep o discutie cu el dar nu am stiut niciodata cum, asa ca am preferat sa il studiez, ca un exceptional biolog ce sunt. Privirea lui crunta ma ingheata la propriu si parfumul discret amestecat cu fum de tigara imi aminteste de Hugh, cel mai bun prieten.

Blondul din ultima banca…Evan Peters (Tate Langdon)

Stiu doar ca are 17 ani, sta intotdeauna singur in ultima banca, e blond, cu parul ravasit si imi aminteste intr-o oarecare masura de Kurt Cobain. Sunt convinsa ca Brian, colegul meu de banca, il place in secret. Pare intotdeauna suparat, furios si uneori, in timpul orei de franceza, cand ma plictisesc la maxim, am scenarii fanteziste, apocaliptice, de tipul cum ar fi daca Evan ar veni intr-o zi cu o arma la scoala si ne-ar impusca pe toti, asa ca in filmele horror americane. Ma imaginez ascunzandu-ma in biblioteca, intre carti si rafturi, si cautandu-mi scaparea. Oare l-as implora sa ma lase in viata? Scutur din cap de cele mai multe ori si imi dau seama ca deja am luat-o razna. In definitiv Evan nu e decat un baiat ratacit si poate ca cei mai buni dintre noi sunt pierduti, nu-i asa?

Prince Charming de la 12 D…Ian Somerhalder

Ian e departe de a fi progenitura adolescentina a vecinului meu de la 3, sau deopotriva varianta cenzurata si ciudata a baiatului care imi curata piscina luni si vineri. Prince Charming de la 12 D e crushul secret pentru cam toate fetele din clasa mea si chiar pentru cele din a 11 a si a 12 a. E independent, sarcastic, inteligent si un pic cam mizantrop. Eu si Brian credem ca e indragostit in secret dar probabil e prea mandru ca sa recunoasca. L-am vazut intr-o seara in barul in care ciocneam o bere alaturi de Hugh. Statea singur si in fata avea trei shoturi de Tequila. Am inghitit in sec, in timp ce Hugh zambea ironic, si m-am dus catre el. L-am invitat la masa noastra. M-a privit ciudat si mi-am indreptat privirea catre care Hugh isi incruntase sprancenele intr-un mod amenintator. In seara aia am baut Tequila si am dansat spre ziua pe Depeche Mode. Nu am mai vorbit de atunci.

Amantul (ne)oficial…Vincent Cassel

E sarmant cu toate ca nu e neaparat un barbat frumos. Miroase vag a mosc, tabac si coniac frantuzesc. E pictor, scriitor ocazional si nu in ultimul rand e insurat. Rade mult de fiecare data cand vine pe la noi. Bem vin rosu din pahare inalte cu picior si incheiem seara dansand tango…el si mama adica, eu  ma multumesc privind in timp ce ma scufund cu totul intre probleme de chimie si calcule. Mama straluceste de fiecare data cand il vede. Odata m-a prins singura si mi-am dat seama ca simteam total debusolata in timp ce ma privea printre rotocoale de fum. Imi framantam mainile nervoasa si gandurile mi se incurcau in minte printre franturi de versuri din vechile romante, cuvinte boeme si sofisticate in franceza si cadre rapide, din filme pe care nu mi le aminteam. A vazut ca nu imi gaseam locul si a zambit in barba in timp ce sorbea elegant din vin. Am inteles de ce mama il placea asa de mult si in definitiv nici nu am putut sa o judec.

Si ar mai fi o gramada de oameni-povesti de care as vrea sa va vorbesc dar momentan o sa ma opresc aici. Poate ca pe viitor mi-ar placea sa am 40 de de ani si sa spun povestile femeilor exceptionale din viata mea. Poate, inca nu stiu… in definitiv e dreptul meu divin sa imi imaginez.

 
5 comentarii

Scris de pe Ianuarie 19, 2012 în Diverse, Freak...

 

Etichete: ,

Portretul functionarului public urban

Esti doar un roman umil, muncesti cam 8 ore si ceva pe zi, apoi vii acasa si incerci sa iti odihnesti putin mintea obosita. Poate ca nu mai esti asa tanar, sau poate ca esti tanar si indraznet, caci acasa te asteapta o sotie si doi copii frumosi. Asa ravasit cum esti seara le zambesti din toata inima  si incerci sa uiti de amarul de peste zi si sa te bucuri de micile placeri ale vietii. Da, asta esti tu, romanul cumsecade care in modestia si naivitatea sa, nu se gandeste ca langa el, poate chiar in apartamentul de jos, traiesc monstrii urbani cu colti, gheare, priviri de foc si strigate de banshee, numiti pur si simplu…functionari publici.

Functionarul public e in proportie de 98% femela si cel mai probabil trecuta de 30 de ani (in cazul unui specimen mai tanar se va comporta conform segmentului de varsta mentionat anterior). Tu te apropii cu pasi timizi de ghiseul unde domneste specimenul cu un plover de mohair aruncat pe umeri si ochelari cu rama stramba pe nas. Inghiti in sec si privesti din nou. Are parul scurt, tunsoare gen miorita, si buzele tuguiate iti amintesc de lamaie si greph…combinate. Inghiti in sec din nou si te pasesti timid spre ghiseu. Intai te uiti insistent cu ochi mari, calzi, inocenti si tematori la dragonul cu mantie de mohair care refuza sa isi descreteasca macar buzele rigide. In momentul decisiv cand ai asteptat deja un minut si deschizi gura pentru a saluta timid, dragonul scoate o pila de unghii si graieste mieros catre compatriotul de langa: „Ai vazut draga cat mi-a crescut muscata aia, tocmai cand credeam ca se usuca! Noroc ca am luat pamantul ala bun de la tara de la Nelutu ca nu stiu ce ma faceam, fata!„.

Tu incepi sa vizualizezi  bulagrii negri din pamantul lui Nelutu care se rostogolesc agale langa picioarele tale si te simti brusc paralizat de uimire. In socul momentului poate rostesti brusc: „Buna ziua! Am si eu un contract.„, si intinzi spre ghiseul dragonului hartia care deja iti transipase in mana.

Fiara, semizeul turbat, nici macar nu se uita la tine pret de cam 30 de secunde in care isi strange buzele si mai tare, in asemenea hal in care incepi sa vezi bulbuci mici de saliva care se acumuleaza in colturile gurii.

Da, ce doriti?„, spune doamna de la ghiseu aruncand jeratic din priviri si stricnina din limba.

Respiri adanc: „Am si eu un contract si mi-au spus sa vin la dumneavoastra pentru stampila!

Mdea… (spunea ea pilidu-si nevrotic unghia de la degetul mic). Da aveti toate actele?

Sigur, am contractul si declatia 640 si copie….”, spui tu zambind.

Dragonul izbucneste scuipand foc pe nari si aruncand cu dosarul tau pe masa. Daca te-ai fi uitat suficient de atent probabil ca ai fi vazut firicele de praf de pe birou care zburau si ele disperate probabil sa se agate de panoul de sticla ce despartea aerul de foc de gura aburinda a dragonului.

NUUUUUU, nu e bine! 460 trebuie!

Stati…460 am vrut sa spun, ma scuzati!„, spui tu venindu-ti in fire dupa izbucnirea initiala.

Doamna ia hartiile tale de pe ghiseu (asta dupa ce le indoise sub izbucnirea initiala) si te priveste in asemenea scarba incat incepi sa te intrebi daca nu cumva intr-o viata anterioara i-ai violat tatal in timp ce ea era ascunsa in dulap (da, tatal….repulsia era prea mare ca sa fie doar mama).

Dupa aproximativ doua minute in care scrie un rand undeva iti zice: „Mdea…si acum scrieti numarul.”.

Tu incepi sa transpiri brusc, mainile iti tremura aproape convulsiv caci iti dai seama ca habar nu ai despre ce numar vorbeste. Iti vine in minte orice, chiar si a treia zecimala a lui pi, insa acel numar, acea ghiciotare de care  care depinde iremediabil sanatatea nervilor tai, este de nedeslusit. Cum vezi ca deja se misca agitata si ploverul de mohair a cazut de pe un umar lasand la iveala o parte din gusa care se revarsa peste o bluza de nailon cu bulinute iti vine in minte un singur gand: „I am fucked 🙂 !”, si intrebi: „Nu stiu exact ce numar sa completez, ma puteti ajuta?„.

Dragonul face o miscare atat de brusca incat ploverul de mohair ajunge sa mai atarne doar de umarul stang si ochelarii sar de pe urechi intr-o pozitie atat de nelumeasca incat aproape ca iti vine sa te dai un pas in spate si sa iti faci o cruce mare.

Da e pe contract domnisoara!!!!!! (cu 30 de semne de exclamare probabil) Ce nu stiti??„.

Apoi s-a facut tacere. Urechea dreapta a inceput sa sune, batranelul din spatele tau a simtit nevoia brusca sa se aseze si paznicul din salon a iesit la o tigara. Tu te uiti la ea perplex, aproape mut de uimire si cu ultimele puteri iti amintesti de Lancelot, Regele Arthur si Aragorn. Infrunti dragonul, trebuie: „Stiti, nu toata lumea stie sa completeze acte!„.

Dragonul bufneste intr-o serie de bodoganeli fara sens despre muscate, oameni nesimtiti, facturi si romani in general. Iti da o foaie stampilata in cele din urma (pe care probabil ar fi scuipat daca nu ai fi urmarit-o cu ochi de soim) si se uita la tine pentru ultima oara cu atata dispret incat probabil ca te-ar fi vrut victima in „Cele 120 e zile  ale Sodomei” (asta desigur daca ar fi trait intr-un univers in care ar fi auzit de Sade).

Fara reticenta si cu ceva multumire sufleteasca iei foia cu stampila si infrunti dragonul: il privesti in ochii miopi. Ii e scarba de tine si te uraste iar tie acum…sincer nu iti mai pasa.

Atunci cand ai iesit din sala ai tinut hartia cu stampila la piept si ai zambit nostalgic. Stii, poate nu e asa rau sa  fii un roman modest, tu macar nu scuipi foc si nu porti mantie de mohair!

 
6 comentarii

Scris de pe Decembrie 3, 2011 în Freak...

 

Etichete:

Prieteni nedoriti

Eu nu am foarte multi prieteni. Nu am avut niciodata o turma incomensurabila de oameni cu care sa ma plimb si sa merg la o bere. Si asta nu neaparat pentru ca sunt o inadaptata social sau pentru ca nu am cautat, dar pur si simplu am lasat lucrurile sa curga de la sine si m-am bucurat de cei care mi-au iesit in cale. Sincer, nici nu stiu daca regret foarte mult lipsa unui conglomerat de prieteni, pentru ca din cand in cand ma uit in jur si stramb din nas. Am remarcat fauna de oameni care se diferentiaza in sens negativ in grupuri, neplacuti, agasanti, in doua cuvinte, pur si simplu: prieteni nedoriti. Iata lista mea de prieteni pe care nu as vrea sa ii am niciodata:

 Prietenul betiv

Prietenul betiv e genul ala de om pe care nu vrei sa il aduci acasa, nu vrei sa il prezinti colegilor de munca, iubitului/iubitei, sau oricarui om pentru care ai un strop de respect, sau reciproc. E aproape intotdeauna lipsit de fonduri si o sa te roage sa ii iei o bere. Tu, suflet de cre(s)tin, ii faci cinste  ca zici ca faci pomana. Apoi amicul de langa tine urmeaza acelasi rationament si face pomana. Algoritmul continua pana cand cercul aproape ca se inchide in dreptul lui. El…el e probabil deja ud pe haine pentru ca ultima bere a ajuns mai mult pe maiou si pantaloni decat in gura si nu asta te-ar deranja neaparat. O sa iti crape obrazul de rusine cand va trebui sa il culegi de la masa vecina si sa te scuzi fata de domnisoara care il loveste convulsiv cu geanta pentru ca o pipaise pe decolteu, crezand ca atinge portelanuri chinezesti. A doua zi va trebui sa ii explici cu glas timid ca…aa…s-a lovit din greseala la cap si de aia are cucui si ca doar a exagerat putin dar a fost ok. O sa iti multumeasca si o sa te invite la o bere, pe care…o sa o platesti tu.

Prietenul povestitor

El are mereu o poveste, nu ca asta ar fi un lucru rau pentru ca tuturor ne plac povestile, dar cand orice conversatie o sa devina un monolog cu „da sa va spun cand m-am dus eu….” mintea ta incepe sa zburde vesela spre taramuri in care visezi la campuri verzi si inorogi. O sa iti dai seama brusc ca e ceva in neregula cu tine si o sa te scuturi singuri. Cand te trezesti o sa iti dai seama ca povestitorul inca nu a terminat si incepi sa regreti putin inorogii. Cand in final se opreste tu sau tipul plictisit de langa tine o sa deschida o discutie cu totul banala: stiti cu cine m-am intalnit azi cand m-am dus sa iau paine? Nu iti face sperante ca o sa apuci sa ajungi in punctul culminant al discutiei caci povestitoul o sa iti ia vorba din gura: „aaa, da sa va spun cand m-am dus eu la paine si era sa….”. Inorogi, campuri verzi, flori pe campii…

Prietenul grandoman

Ruda apropiata a prietenului povestitor, prietenul grandoman va emana coolisme egocentrice care te vor face sa ai ganduri de-a dreptul…criminale. Te vei vedea intr-o sceneta de epoca scotandu-ti manusile si pleznindu-l repetat peste bot pana cand fluxul verbal i se va diminua sau inceta definitiv. Dar sa ma explic. Prietenul grandoman va acapara orice discutie si se va da atotstiitor. Initial crezi ca e bine ca ai de-a face un om intelept. A vazut toate filmele pe care le-ai vazut tu, a citit de 10 ori mai mult decat tine si in general are o parere proasta (nejustificata) despre orice iti place tie. Are o ruda care a murit in Burkina Faso atacata de Nunda si bunicul sau a fost amantul secret al Ginei Lollobrigida. Ceea ce ii place lui e la rangul de ambrozie si nectar si cine spune altfel merita…ei bine, pur si simplu scuipat pe scafarlie si calcat in picioare.

Prietenul exclusivist


Prietenul exclusivist o stie pe a lui si gata si daca, Doamne fereste, nu ai idee despre ce spune el sau il contrazici se va ridica de la masa si va pleaca fara sa se uite inapoi. O sa iti ingropi fata in maini de rusine si o sa te scuzi jenat fata de restul de oameni confuzi.Prietenul exclusivist e pasionat de obicei de programare sau de WoW sau de benzile desenate cu Green Hornet. Orice alt subiect de discutie il va face sa isi miste nevrotic piciorul drept, sa fornaie scarbit sau sa se uite gretos la tine. A doua zi vei fi probabil mustrat ca esti idiot care nu stie programare si nu faci diferenta intre Green Hornet si Green Lantern.

Prietenul retardat

Ti s-a intamplat vreodata sa demarezi o discutie perfect normala de genul: „ma plimbam ieri prin carturesti ca sa vad daca au…” si brusc cineva sa izbucneasca intr-un hohot de ras constipat si enervant. Initial te uiti mirat, te pipai pe cap crezand ca cineva ti-a pus ceva jenant pe par, te uiti in spate, la vecinul de langa care e la fel de nedumerit si pana la urma iti indrepti privirea spre amicul care stramba putin din buze si se uita in jos. Explicatia vine cu jumatate de gura de la cel din urma: X (prietenul care izbucnise in ras) e mai vesel de felul lui. Intelegi substratul fin al afirmatiei si incepi sa il studiezi din umbra pe X. Prietenul retardat rade din senin,  nu are niciodata o parere despre ceva anume, isi curata urechea in timp ce tu mananci si uneori arunca cu cocoloase de servetel in cei de la masa vecina.

Prietenul de mahala

Din seria, oameni cu care ti-e rusine sa fii vazut, prietenul de mahala e probabil vecinul de la 2 cu care ai crescut de cand erai mic si uneori, anumite imprejurari te determina sa petreci timp cu el. O sa grabesti pasul alert cu el in preajma ca sa nu fi nevoit sa iti cureti cojile de seminte scuipate de el pe jos, o sa ii spui casierei de la magazin ca nu il cunosti cand o sa inceapa sa o faca tarfa proasta caci nu i-a dat restul de 5 bani si nu in ultimul rand o sa barfeasca tot ce prinde, de la nenea Titel care a cantat aseara beat cu acordeonul in scara blocului pana la doamna batrana de la 5, din apartamentul careia a iesit ieri un tanar frumos.

 
13 comentarii

Scris de pe August 6, 2011 în ciudatenii, Freak...

 

Etichete:

Exista si nebuni frumosi

Cum traim intr-o lume cu nebuni violenti, analfabeti si nesimtiti (cat de real e Leatherface), sinucigasi goi si adolescenti confuzi (si atat) m-am gandit ca  mi-e sila si vreau sa gasesc ceva fascinant si frumos in tenebrosul mintii umane. Asa ca i-am gasit pe ei. Nebuni frumosi in film si carte.

Intelectuali rasati, artisti, matematicieni inchisi in universul numerelor complexe, nebunii ideali ar trebui sa fie in definitiv fascinanti si sa imi inspire sentimentul ala de luciditate bolnava.

Din postura mea de observator, ar trebui sa ma declar complet confuza caci as realiza ca logica nebuna, este in definitiv…o logica. M-am gandit de multe ori ca si eu sunt o Clarice si aveam candva sa il cunosc pe Dr. Lecter si poate ca as fi uitat de monstrul nebun si m-as fi gandit ca in definitiv…poate si raul e un punct de vedere.  (p.s. inca nu l-am cunoscut pe Dr. Lecter).

Nebunii in fictiune sunt o necesitate a exprimarii exceselor sau a obsesiilor. Uneori se intampla sa fie victime ale societatii sau ale stresului cotidian (ca tipul din „Fight Club” sau recenta Nina din „Black Swan”). De aici necesitatea de un alt sine mai puternic, mai practic sau mai senzual. Uneori si eu as fi vrut sa il cunosc pe Tyler Durden si sa invat de exemplu…sa fac sapun. 🙂 Practic, nu?

Unii nebuni sunt cu adevarat frumosi dar ar trebui tinuti in custi. Pur si simplu il iubesc pe Jack Torrance (recunosc ca inclin spre personajul din film fata de cel ceva mai sufletist din carte). Si mai recunosc ca daca barele custii ar fi cu adevarat groase as pune-o undeva, alaturi de romanele ei Misery, chiar pe Annie Wilkes.

Trecand din zona nebunilor frumosi din custi, mi-as indrepta atentia spre zapaceala aia de nebunie adolescentina. Ma fascineaza universul ala de fetita pierduta in taramul iubirilor imaginare. Adolescenta sau tanara confuza traieste intr-un palat fermecat, unde e iubita de intreaga curte regala, calatoreste peste mari si oceane pe spuma valurilor si cel mai probabil sfarseste ziua in bratele unui print. Cum sunt aparent inocente, frumoase si delicate o sa le numesc pur si simplu printese pierdute. Si cateva printese pierdute care m-au facut sa simt starea aia de confuzie si tristete dulce: fetele din „Sinuciderea Fecioarelor”, Pauline si Juliet din „Heavenly Creatures” si nu in ultimul rand personajul Winonei Ryder in „Girl Interrupted„.

Nebunii mei preferati: Hannibal Lecter, Jack Torrance si dintre doamne as alege-o pe Erika Kohut (victima pasiunilor reprimate din „Painista” a lui Elfriede Jelinek). Concluzia: geniul si obsesia creeaza monstrii frumosi (in fictiune desigur 🙂 ).

 
2 comentarii

Scris de pe Februarie 25, 2011 în ciudatenii, Freak...

 

Etichete: ,

Introvertiti naspa

Uneori cred ca a apus vremea majoretelor si a baietilor frumosi care ofera un adevarat spectacol vizual la ora de sport. Nu ca lumea s-ar satura vreodata de clisee, caci intotdeauna instinctele primare conduc, dar curiozitatea pentru altceva naste simturi noi. Ceea ce se numeste acum chic geek avanseaza in coolitate pe veteranii frumosi de liceu. Acum se poarta filosofia usoara, literatura fantasy, sf-urile si tenul neingrijit. Chic geekul, introvertitul superb, si-a vazut visul cu ochii atunci cand a pasit in liceu invesmanat in negru si purtand pe umeri mantia de Nosferat. Baietii frumosi au scapat mingea de baschet iar majoretele sexoase s-au manjit involuntar de ruj pe fata. El a pasit zambind cu coada ochiului printre fraieri si fraiere, s-a intors brusc si a facut o plecaciune eleganta in fata lor: „De azi e cool sa fii introvertit!„.

De ce ne plac introvertitii? Poate ca sunt o provocarea suprema, strainii misteriosi din fiecare poveste, timizii minunati pe care ai vrea sa ii descoperi sau pur si simplu pentru ca sunt ca si noi. Stiu cum e sa fii singur intr-o multime, de fapt, cam in fiecare zi ma simt asa. Simt cum caut primul colt in care sa ma izolez in mine si nu in ultimul rand sper sa imi impart intimitatea coltului cu un introvertit, ca si mine. Am cautat de multe ori prin colturi si am gasit nu un itovertit ci o fauna bogata si variata din care vreau sa exemplific. Cine-a spus ca introvertitii sunt cool? Poate ca am descoperit eu doar exemplare nereusite, cine stie…

1. Intelectualul stralucitor – cel mai probabil copilul frustrat si urat din liceu, ajunge sa se refugieze in propria lume condimentata cu personaje din carti, filme si probleme de matematica. Intelectualul stralucitor e un fel de Einstein mic la prima intalnire. O sa te fascineze peste masura si o sa consideri ca in sfarsit ti-ai gasit partenerul de colt.  🙂 Minunat. Doar ca si el, micul star frustrat, simte nevoia de atentie si de stralucire asa ca o sa inceapa sa iti povesteasca de frageda pruncie, cand adormea la sanul mamei in timp ce tata ii citea din Kant si bunica il asculta din tabla inmultirii. In inocenta ta tembela o sa incepi sa te simti prost, caci la 5 ani  te uitai la Pisicile Aristocrate si desenai printese, in timp ce prietenul tau introvertit contempla deja la nemurire si metafizica. O sa incerce sa te convinga apoi ca Lagrange a fost un idiot, ca masinile Turing s-au inventat defapt in secolul 18 de un geniu neinteles (urmand ca A. Turing sa revendice creatia) si nu in ultimul rand ca Psycho este cel mai prost film facut vreodata pentru ca e plin de „faze ieftine”. Uneori stralucirea orbeste, nu-i asa?

2. Introvertitul Goth – mica progenitura a lui Dracula se face intotdeauna remarcata intr-un grup. Intotdeauna trist si abatut o sa iti marturiseasca la un moment dat ca  e neinteles, urat si respins de societate, un vierme care se infrupta din puritate si frumos, un proscris, un suflet damnat si nu in ultimul rand un martir al timpurilor noastre. Introvertitul goth se va ascunde si de tine sub mantia neagra ca noaptea si iti va spune ca altfel nu se simte protejat. Negrul de sus pana jos si cearcanele grele care schimonosesc fata sunt manifestari tarzii ale unui suflet chinuit de neputinta adaptarii intr-o societata egoista care a indraznit sa ii fure bunul cel mai de pret: o iubire adevarata. V-au dat lacrimile? Mie nu.

3. Un gamer adevarat – WoW! Probabil cea mai des folosita interjectie a timpurilor noastre a ajuns sa aiba o dubla conotatie…pe mine ma duce cu gandul la un joc celebru si nu sunt un gamer. Un gamer introvertit este genul de persoana care te va lasa sa  iti nasti copilul singura in sufragerie. Asta e, e mai important important imperiul virtual. Nici sa nu aud comentarii. Adica, sa contesti lumea virtuala, aventura vietii, elfi, troli, goblini,  fps-uri sangeroase, noptile pierdute in fata consolei, thrillurile mai ceva ca intr-un film horror, masacrele si memebrele imprastiate? Atunci esti un pagan in fata celui mai mare zeu: calculatorul!!! Cauta-ti alt colt introvertitu-le, aici rezida un gamer!

4. Introvertitul idiot – v-ati gandit vreodata ca sunt oameni in colturi nu pentru ca sunt neintelesi, proscrisi sau obsedati ci pur si simplu pentru ca sunt idioti? Tacerea spune multe si nu lasa loc de alte comentarii asa ca shhhhhh.

Extrovertitul din mine s-a distrat pe cinste in timp ce scriam cele de mai sus. Introvertitul de mine a zambit ironic caci s-a regasit asa, printre franturi, si a revenit din coltul in care se autopedepsise. Acum se tin amandoi de mana si se indreapta cu pasi marunti prin multimea ignoranta. S-au hotarat amandoi sa evite colturile, in orice situatie. Colturile ascund primejdii…

 
10 comentarii

Scris de pe Noiembrie 16, 2010 în Freak...

 

Etichete: