RSS

Arhive pe categorii: Zi de zi

Haltere, naposim si transpiratie

Mi-am spus recent ca e timpul sa iau decizii active asa ca iata-ma de cateva saptamani la sala. De ce? Eu sunt genul ala de om care nu are stare, care trebuie sa faca in permanenta ceva (fie ca mestereste un programel sau se chinuie pe sub birou sa desfaca surubelele de la carcasa calculatorului) si e adevarat ca uneori ma doare, la prorpriu, atunci cand stau prea mult pe scaun. Senzatia de atrofiere musculara este cu adevarat bizara caci in orele tarzii din noapte, cand inca zac pe la calculator, ma simt ca o veritabila mumie vie.

Asa ca m-am decis sa iau masuri grabnice! Zis si facut, am gasit o sala in cartier, mi-am facut abonament si am privit fericita spre oamenii care omorau stresul zilnic pe banda de alergare.

Inainte de a ma urca prima data pe banda mi-am pus intrebari existentiale: da daca e pe senzori ceva si pleaca imediat cum m-am urcat pe ea? Da daca o sa fiu aruncata undeva printr-un colt de masina diabolica si va trebui sa suport privirile ingrozite ale intregii sali? Am trecut repede peste faza de scenariu Stephen King si mi-am dat seama ca nu ar fi trebuit sa ma indoiesc de toti cei care s-au uitat la mine sec si mi-au spus…are butoane.

Mie una imi place sa alerg si nu mi-e rusine sa recunosc ca ma simt uneori ca Forest Gump. Alergi, uiti si transpiri. Cand te opresti iti stergi sudorile de pe frunte si incerci sa iti aduci aminte cum sa respiri. Vorbind in continuare despre transpiratie, stiu ca sunt oameni care transpira frumos, in special cei cu ten masliniu sau…sa zicem bronzat. Ei nu se inrosesc in obraji, nu simti ca le ies ochii din orbite, si incredibil, exista femei carora nu le curge rimelul. Eu as zice ca sunt un om care transpira dubios, caci parul valvoi poate ca imi da un look sauvage asa, dar fata mi se inroseste asimetric, sau partial, sau in zone la care nu te-ai astepta (gen langa ochiul drept).

Acum, revenind la sala, am avut prima data sentimentul ala de copil curios care trebuie sa se dea in toate leaganele pentru ca altfel nu e fericit. Urmarile au fost desigur un pic mai crunte pentru mine: un pui de intindere la muschii abductori.

Imi place la nebunie la sala atmosfera aia de Rocky wanna be :). Sectiunea despre care mi s-a spus initial ca e pentru barbati s-a dovedit a fi un rai al halterelor, masculilor care lovesc in aer cu pumnul infasurat in bandaje si al povestilor soptite despre naposim. Nu am inteles niciodata privirea aia goala din ochii colegilor mei de sala atunci cand ridic si eu niste amarate de haltere de 8 kg. Privirile goale surprinse in oglinda imensa sunt intotdeauna cele mai greu de interpretat pentru ca pot ascunde multe: pasiuni ucigatoare si reprimate, ura profunda culminata cu invidie si dureroasa inferioritate intelectuala si spirituala sau nimic.

Trecand peste nimicuri, am surprins franturi din discutii despre naposim (aka steroid pentru domnii care vor sa arate…puternici). Mi-am amintit cu zambetul pe buze despre ziua cand un tanar domn a cerut la farmacie 10 cutii de naposim.

Lasand putin deoparte atmosfera de sala, imi place ziua de luni pentru usoara febra muscular ce ma chinuie la fiecare miscare brusca sau coborare de scari la metrou. Muschii mei si-au reamintit ca traiesc si pentru asta cred ca ar trebui sa nu mai carcotesc. I am stronger, better, faster si datorez asta aparatelor de mini-tortura saptamanala!

 
2 comentarii

Scris de pe Februarie 7, 2011 în Zi de zi

 

Etichete: ,

Oh say can you rock?

Inaintea sarbatorilor am de obicei o atitudine de Ebenezer Scrooge. Urasc podoabele din oras si colindatorii (bine, nu acum mi-ar placea mai mult). Urasc zecile de ore petrecute in cautarea de cadouri (adica Diverta, Carturesti si Sephora rezolva orice problema nu?) si urasc atitudinea aia de suflet bun care se topeste in miros de cozonaci in ajun.

Trecand peste cliseele oamenilor buni mi-am dat seama ca sarbatorile reprezinta pentru mine probabil singurul moment de respiro din an. Am avut norocul de un nou respiro minunat. As vrea sa stiu cu ce sa incep dar imi e greu sa imi gasesc cuvintele, imi e greu sa urmez o logica a naratiunii cand totul se sparge in minte in franturi de lumina, zapada, muzica si pasiuni care m-au rascolit candva.

Din lista mea de idei si lucruri minunate…

– am vazut cateva filme despre care vreau sa va povestesc si care m-au rascolit profund (tiny bits of me are there): The Black Swan (nebunia mea necesara) si Sex and Lucia (pentru ca mintea mea e un puzzle).

– am dansat pana cand am facut febra musculara (Narcotic, The Bad Touch si orice de la AC/DC made my day… I mean night)

– mi-am confirmat inca o data ca Narcotic de la Liquido e cea mai vesela melodie pe care o cunosc

– am primit o pietricica speciala de pe varful Vanatoarea lui Buteanu (2507 m) cu care mi-am pilit cu bestialitate o unghie :). Stiu, sunt un adevarat om al cavernelor.

– am redescoperit Dosarele X (prima si una din cele mai mari pasiuni ale mele). Am realizat ca inca vreau sa devin Fox Mulder :). Cred ca o sa imi depun Cv-ul la FBI.

– am avut ocazia de a face poze in padure si intr-un vechi cimitir la -9 grade ^^.

– nu am rezistat si mi-am cumparat o noua antologie horror (chestiile horror pur si simplu ma fac fericita fara sa fiu teribilista).

– am primit in sfarsit dog-tags (imi doream asa ceva de cand aveam 17  ani).

– cred ca o sa devin fascinata de Simone de Beauvoir.

– mi-am impodobit bradul de Craciun in timp ce ascultam un cd cu Johnny Cash. A iesit stramb si urat dar m-am distrat pe cinste cand am vazut rezultatul final.

– am invatat sa cred in screw you guys I’m going home

si nu in ultimul rand mi-am redescoperit un mottor personal pe care nu il formulasem inca: Oh say can you rock?

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Ianuarie 3, 2011 în Zi de zi

 

CFR si calatorii (partea I) – Povestea calatorului abatut

Cineva mi-a spus odata ca in tren se leaga prietenii si iau nastere relatii. Ei bine, eu nu am fost atat de norocoasa incat sa am un amic din tren, dar mi s-a intamplat de multe ori ca vecinii de langa sa devina prieteni de tren. Poti sa o iei ca un fel de one night stand pentru ca un prieten de tren e o aventura de o zi pe care ti-o vei aminti mult mult timp de aici incolo.

Din fauna de prieteni de CFR o sa ma opresc in doua posturi la cateva povesti pe care simt mereu nevoia sa le impartasesc. Sa incepem cu povestea calatorului abatut.

Era mult prea dimineata iar noi ne stranseseram somnorosi intr-un compartiment de 5. Mai ramasese un loc la noi in celula cand doamna excesiv de parfumata cu deodorant Farmec (nu, nu e o gluma) a coborat la Ploiesti.

Cand s-a asezat langa noi mi-a amintit brusc de personajele pitoresti din romanele cu tarani din liceu. Cred ca gandul mi-a zburat putin la povestea inganduratului Ilie Mormomete si l-am vazut pentru o clipa sezand pe prispa si contempland la probleme politice pe care cei din jur nu le intelegeau sau preferau sa le ignore.

S-a intamplat accidental sa intram in vorba cu el. Ne-a spus initial doar ca urmeaza sa coboare la Alba. A tras aer in piept si a suspinat. Pielea din jurul ochilor s-a cutat adanc si fruntea i s-a strans mica intre palmele tocite si aspre. Poate atmosfera de intimitate din vagonul de tren, poate ca fetele noastre tinere si prietenoase sau poate ca simpla durere apasatoare l-au facut sa ne destainuie povestea vietii sale.

Eu sunt un om simplu. Am muncit mult la viata mea. Am lucrat la pamant, la sapa, am carat saci. Munca grea, nu asa. Sunt vai de capul meu. Uite…am fost la medic (si-a scos retele si ni le-a aratat). Am fost alcoolic da m-am lasat de 7 luni. N-am mai pus nimic in gura, jur.

A suspinat si si-a continuat povestea:

M-am incurcat cu o nenorocita. Nu suntem casatoriti da avem o fetita. Are 9 ani si nenorocita mi-a luat copilu’. A zis ca sa nu mai vin sa o vad ca am batut-o. Auzi, ca am batut-o si pe ea si pe fata? Si fata e tot ce mai am ca in rest nu ma mai intereseaza nimic. Mi-a luat fata…„.

Nenorocita s-a combinat acum cu altu’ si m-a sunat fata si mi-a zis ca batut-o si ca o injura. Nu mai pot sa las fata acolo. Auzi, a batut fata!„.

A tras aer in piept si si-a cufundat cu totul fata in mainile zbarcite si batatatorite. Am simtit ca vrea sa se stranga in el, sa dispara, sa se faca suficient de mic incat sa nu il mai vedem, dar si-a ridicat fruntea zbarcita si ne-a spus fara emotie in voce:

Ma duc la Alba sa o omor pe nenorocita. Ce sa-mi faca politia? Io…io imi iau venele dupa aia. Am cutitu’ la mine. Ii dau una si am lasat-o moarta acolo ca si asa abia a iesit din spital ca si-a rupt piciorul. Si ma tai dupa aia. Uite…ca nu mi-e frica (si-a tras maneca de la tricou si cicatrici adanci i se scufundau in brat, uratindu-l si chricindu-l). ”

Parul mi se zbarlise pe ceafa si nu mi-am putut gasi cuvintele. M-am uitat din nou la el si la bratul mancat de cicatrici adanci. Mi-a parut dintr-o data mic si slab, precum un batran ajuns de ani si greutati. Nodul din gat mi-a disparut brusc atunci cand si-a scos portofelul si ne-a aratat-o.

Ea e fata!

Aveti o fetita foarte frumoasa!„, am raspuns eu si colegii de compartiment.

Discutiile psihologice au demarat brusc dupa un moment de tacere, chiar daca nimeni nu stia exact ce sa spuna si cum sa il indemne pe strainul impovarat de griji sa nu se implice intr-o tragedie.

Mai aveam putin pana la Medias, unde trebuia sa coboram, si l-am vazut pe culoar schitand primul zambet.

M-a sunat fata. Zicea ca sa mergem la garla azi da i-am zis ca maine ca azi nu mai e timp ca se insereaza.”

Am zambit si eu gandindu-ma ca pentru prima data pe ziua de azi se gandea la maine.

Am coborat la Medias si l-am lasat inlacrimat in vagon. Isi stransese portofelul cu poza fetei la piept si se gandea  poate la ziua de maine. Am incercat sa ii vizualizez pe amandoi la garla si am vazut fetita pierduta undeva intre raze de soare si stropi de apa rece. El se retrasese undeva la umbra si zambea din nou. Isi amintea vag ca undeva in trecut dorise ca totul sa se termine brusc. Erau ganduri zbuciumate… ca si cum n-ar fi fost vreodata.

 
4 comentarii

Scris de pe August 28, 2010 în Freak..., Zi de zi

 

Etichete: , ,

Bucurestenisme

Caldura mare, mon cher! Caldura asta tare-i pacatoasa cand se combina cu praful, poloarea si sictirul general. Afecteaza sanatatea, dilata venele si mintea. Micile celule cenusii se zbat disperate, si se simt precum o bucata de ciocolata uitata pe masa din bucatarie, langa aragaz. Intr-un final ajung sa se prelinga si dau intr-o mentalitate din aia de je m’en fiche.

Si cum suferinta e un fel de lant pacatos si dureros, bucurestenii incep sa se manifeste si ei conform micilor celule cenusii. Se scurg pe strada, se tarasc, se imping in autobuz, lesina pe infernul de asfalt la 2 la amiaza si la un moment dat clacheaza si o iau…cum sa spun eu, putin pe aratura.

Era sambata dupa-amiaza, asa spre seara, si metroul gol era cam singurul loc unde simteai ca ti se usuca putin transpiratia de pe spinare. Scoteam cuvinte lenese catre un amic iar el ma acompania in agonie. Dormeam pe noi. Pana si fetita de vizavi o lasase pe Barbie sa atarne goala de-un picior. Barbie zambea fericita. Ei bine…she’s from plastic, it’s fantastic!

La Gara de Nord am avut cu totii un soc de proportii. Eu si amicul meu ne-am trezit brusc din amorteala iar Barbie a cazut in cap. Uite-asa din senin, ne-am pomenit cu o nunta in vagonul de tren. Nuntasii chiuiau fericiti iar mireasa zambea fortat, caznindu-se sa nu mature chiar tot Metrorexul cu fusta de printesa ce capatase o tenta gri deschis. Si s-au pus in genunchi si-au incins o hora pe Trandafir de la Moldova. Ea facea pirute si se invartea haotic intre nuntasi.

Nenea paznic mai mai ca se freca la ochi si le-a zis cand s-au oprit sa se pozeze cu decorul de intre statii, ca stiti, nu prea aveti voie sa faceti poze in metrou. Nasu’ mare, probabil, i-a zis „Sa traiesti breeeeeeeeeeeee!„. Au coborat la prima si nu m-am prins daca au urcat la suprafata sau au cautat urmatorul tren in care sa horeasca.

M-am dus zilele trecute pe la Diverta. Imi place acolo. De fapt imi place atat de mult incat imi vine sa imi iau un cort si sa ma mut undeva prin zona aia unde sunt carti cu panseuri ale celebritatilor de la noi (ca si asa nu le citeste nimeni si e mai mult spatiu pe acolo). Mintea imi vuia de caldura, si cativa neuroni care se topisera deja imi dadeau senzatia aia de imobilitate faciala botoxata. Nu am schitat niciun zambet nici cand in RATB o doamna i-a interzis controlorului sa  i se adreseze pentru ca vorbeste gratuit. Si nici macar nu m-am simtit prost cand am vazut un bunicut ( da, bunicut fara a in coada) care purta sandale ca ale mele. Cred ca am strans putin din degetele de la picioare si apoi le-am lasat sa se relaxeze in praf.

Revenind la micul meu paradis numit Diverta, cascam gura pe la raionul de jocuri. Nu ca m-ar interesa in mod deosebit si nici nu sunt genul care sa caste gura la carcase colorate, dar se intampla sa caut ceva. Si daca vorbim de intamplari, neuronii mei care lesinasera putin s-au trezit brusc la auzul urmatoarei discutii care m-a facut sa-mi curbez buzele intr-un zambet smecher, ce ascundea de fapt o iminenta criza de ras sanatos.

Mama se plimba de manuta cu cei doi copilasi (~ 7-8) care se uitau fascinati la raionul de jocuri. Unul din micuti aproape ca se ruga in genunchi de mama sa ii ia un expansion pack de Sims. Mama i-a taiat-o brusc si sec, putin iritata: „Lasa ca nu-ti mai iau eu joc. Am vazut eu ce faceti voi acolo. Faceti sex. Am vazut eu cum fac aia sex.” El a intervenit fara sa lase loc de pauze:” ăăăăăăăăă…..nu, ca noi defapt ne luam animale si le crestem…Hai ma mami!„. Mami l-a tras furioasa dupa ea si i-a lasat pe amandoi cu ochii in soare.

 
5 comentarii

Scris de pe August 9, 2010 în ciudatenii, Cotidiene, Zi de zi

 

Etichete: ,

Pauzele lungi si dese…

…sunt probabil datorate unor excese. Traiul meu recent de slcav workaholic m-a impiedicat sa fac cam orice obisnuia sa imi placa inainte. Daca as fi la o intalnire a workaholicilor anonimi probabil ca m-as ridica in picioare si putin timida mi-as incepe povestea:

„Am 24 de ani si sunt workaholica. Am vrut de multe ori sa ma las, dar nu am putut. Am renuntat treptat la comicuri, desenat, Photoshop, fotografii si chiar filme. Ultimul film l-am vazut acum mai bine de o saptamana. De citit imi mai fac timp in metrou. Da, citesc intre statii. Am citit pagini intregi caci timpul nu imi permite in rest.” Fac un pas spre inainte si imi incrucisez mainile in jurul pieptului. „Dar stiti ce e culmea? Ca nu sunt fericita!”.

Auditoriul meu imaginar de workaholici anonimi a ramas mut. O femeie de afaceri din colt aproape ca lacrimeaza. Se ridica prima in picioare si imi spune: „Felicitari ca ai realizat asta  draga mea! Asta e primul pas, de aici incolo totul va fi mai bine, mult mai bine!”. Apoi intreaga sala izbucneste intr-un ropot de aplauze de incurajare.

Prietenii mei imaginari din grupul de workaholici m-au indemnat azi sa nu mai lucrez la disertatie, chiar daca piticul mic numit constiinta inca imi foreaza pe creier. Sush! Azi nu vreau, nu pot si m-am plictisit! Today is the first day of the rest of my life! Felicitati-ma!

 
10 comentarii

Scris de pe Ianuarie 22, 2010 în Cotidiene, Zi de zi

 

Etichete: , ,

Atotnestiutoare

Mi se intampla sa merg pe strada, cu castile in urechi, si sa fiu in aceeasi stare difuza ca cea dinaintea somnului cand imaginile zboara in voie prin minte. Numai ca pe strada nu imi circula prin minte doar imagini fara noima, ci si franturi algorimizate de ganduri. Nimic nu mai e chiar asa de random in starea de veghe pura, doar ca eu sunt…tot cu capul in nori.

Extrem de frecvent mi se intampla sa fiu abordata la metrou de diverse persoane care cer directii. Doar ca, cel mai probabil, in urechi imi plang chiatare, tobele se agita haotic iar voci groase si magnetice acompaniaza…asa ca nu inteleg. Ma vad mereu nevoita sa cer sa mi se repete intrebarea. Culmea nu este surzenia mea si incapabilitatea de a da un raspuns concret. Nu ma descurc sa indrum oamenii pentru ca nu stiu nume de strazi iar obiectivele, chiar daca imi sunt cunoscute, mi se par imposibil de descris.

Azi o fata m-a intrebat unde se afla caminul Belvedere al Ase-ului. Normal ca nu am stiut, pentru ca nu am nicio tangenta cu Ase-ul si caminele lor asa ca am indrumat-o spre Regie ca tot ne aflam in zona. Sper ca nu s-a invartit ore de-a randul in cerc si a nimerit intr-un final.

Mi se pare oarecum ciudat faptul ca sunt un indrumator asa de prost, caci stau excelent cu spiritul de orientare. Pana acum am reusit intotdeauna sa ajung la destinatie, oricat de intortocheata ar fi fost.

Promit sa nu devin consilier…cand o sa ma fac mare!

 
2 comentarii

Scris de pe Septembrie 29, 2008 în Zi de zi

 

Etichete:

Ultimul drum

Ca sa omor macabrul si tristetea situatiei in care m-am aflat azi am inceput sa ma gandesc la blog, la cum o sa imi aleg cuvintele pentru a povesti dar mintea imi era goala…atat de goala incat abia reuseam sa compun o fraza si sa leg cuvinte intr-un sens logic.

Moartea unui cunoscut ma face intotdeauna sa ma gandesc la efemeritate si trezeste in mine o ciudata senzatie de dragoste de viata. M-am declarat multumita azi in biserica doar simplului fapt ca traiesc. Nu vreau sa intru in detalii morbide pentru ca nu sunt o teribilista, si nu sunt nici complet insensibila incat sa declar ca totul ma lasa rece. Doar ca trupul din sicriu imi amintea vag de omul care fusese odata si m-a intristat. Suspinele din jur, mirosul infundat de tamaie, cantarea monotona a preotilor…toate am simtit ca ma apasa si am vrut sa ies.

M-am refugiat acasa intr-un colt de pat, doar cu castile in urechi si in scurt timp m-am scufundat intr-un somn adanc…acum a trecut, s-a terminat totul.

 
3 comentarii

Scris de pe August 9, 2008 în Zi de zi

 

Etichete: , , ,