RSS

Spiderman…atunci si acum

Dupa 10 ani franciza revine, cu un alt casting, o noua poveste, alta idila si cu multe alte surprize. Am folosit cuvantul „alte/alt/alta” excesiv, dar perfect justificat. La 10 ani dupa primul Spiderman, povestea se reinventeaza cu totul. Daca prima poveste a stranit un interes enorm – in sfarsit un Spiderman demn de luat in seama pe marele ecran, de la atatia si atatia ani de cand Stan Lee i-a dat viata, noul film a starnit mai mult un val de curiozitate retinuta. Desigur, pe Spiderman cu totii il stim, chiar daca nu stim in mod special cum il cheama pe baiatul din spatele mastii sau ce drame ascunde existenta lui grandioasa de super-erou. Pentru cei mai multi dintre noi, Spiderman ramane baiatul colorat care apare peste tot: la televizor, pe abtibildele de guma de mestecat, pe pungi, afise la metrou, papusele tepene de plastic pentru baietei, tricouri pentru cei mici (si nu numai) si mai nou (desigur, dupa 10 ani) pe marile ecrane.

Spiderman iese putin din tiparele clasice si practic…intinereste. Am descoperit un Peter Parker adolescent si blocat in bancile prafuite ale scolii. Spre deosebire de Tobey Maguire, care era baiatul timid din fiecare poveste, Andrew Garfield loveste sub centura cu un Peter modern, ceva mai pertinent, mai realist, mai savant si cu ceva mai mult sange rece. Tot ceea ce a facut Tobey Maguire pentru vechiul Spiderman e atat de clasic incat ramane etalon. El era natang, timid si tacut si o iubea pe Mary Jane. Nou Peter e ceva mai chic si nu in ultimul rand aratos. Acum serios vorbind, ce fata l-ar fi tratat pe Andrew Garfield cu flit?

Ce a fost bine atunci si ce e bine acum? Spiderman de atunci nu era in mod special un erou de actiune, era palpabil (desigur, poate judec impropriu pentru ca Peter cel vechi are 3 filme in spate). Peter era si simtea totul dincolo de trairi adolescentine varatice. Peter cel de atunci lasa o amprenta epica de poveste asupra a tot ce facea…pana si costumul celebru e facut cu rosu si albastru, ca suvitele si ochii lui Mary-Jane. Peter cel de atunci traia contrariat alaturi de Harry pe care incerca sa il ajute, sa il sprijine si sa nu il urasca atunci cand i-o fura pe Mary-Jane. Dusmanul de atunci nu se bucura de flashuri spectaculoase, de actiune breath-taking in spatele ecranului verde, dar Dafoe era pur si simplu malefic, rau, nebun si iti trimitea sageti otravite si dovlecei care explodau pana in suflet.

Andrew Garfield e un Spiderman dinamic care mi-a amintit intr-o mica masura de un James Bond. Nu are sarmul lui 007, dar e rapid, practic, gadgetar, inventator si indraznet. Urma de timiditate care macheaza asupra personalitatii lui Parker se pastreaza si pentru Garfield, dar il transforma mai mult intr-un savant introvertit si aratos decat in baiatul boem care supravietuia ca fotograf marunt pentru tiranicul James Jonah Jameson. Noul Spiderman este per total fantastic…scenele de training personal sunt pur si simplu fantastice iar scenele de lupta cu Curt Connors, transformat in soparla, sunt realizate impecabil. Unghiuri imposibile, un Spiderman care intrece limitele imaginatiei despre acrobatii perfecti si per total o sincronoziare atat de buna si de palpitanta a trupului zvelt de paianjen incat m-am trezit cu gura putin deschisa.

Trecand peste perfectiunea scenelor de lupta (la care primul Spiderman cam are de suferit), noua poveste sufera un mare mare lips: un dram de sentiment. Desigur ca mi-a placut filmul si am savurat fiecare scena dar spre sfarsit mi-am dat seama ca nu imi pasa foarte mult daca Peter si Gwen Stacy aleg sa ramana impreuna sau nu, in definitiv sunt doar doi oameni activi, precisi care duc o viata matura si serioasa, chiar daca sunt in prinsi in corpuri frumoase de adolescenti. Ca sa nu fiu impartiala sau incorecta o sa recunoasc cu mana pe inima ca scena mortii unchiului Ben e mult mai socanta in noua poveste. Doare la propriu cand Peter il gaseste cazut pe strada, dandu-si ultima suflare. Atunci, demult, unchiul Ben murea pentru ca asa era povestea, dar in noul film aproape ca ai un soc cand il gasesti intis pe strada.

Vechiul Spiderman e prea boem si sentimental iar cel nou prea exact. Daca ar fi sa ignor toate minusurile insirate mai sus, mi-au placut ambele versiuni de Spiderman, singura problema cu noul film fiind ca e bun, antrenant dar per total nu e epic. E placut ochiului la cinema si poate o sa il revezi pe hbo peste 2 ani dar nu o sa fie niciodata epic. Un simplu motiv pentru care vechea poveste este si ramane epica: sarutul invers intre Spiderman si Mary-Jane.

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe August 7, 2012 în Critica de Film

 

Etichete:

Rock the City – ziua 3

Rock la 40 de grade. Sudoare curge pe spate, apa incalzita de soare uda buzele se prelinge pe tricou si plete lipindu-le de corp. Chitarele urla in amplificatoare si decibelii ridica fara mila tonele de particule de praf care se ridica in aer si se lipesc nemiloase de brate, picioare si chipuri transpirate.

Rock the City a inceput pentru mine duminica cand era deja trecut de doua. Cu mult regret am lipsit de la prestatia celor de la Ugly Kid Joe. S-a intamplat sa ajung fix pe la ultima piesa. Daca am auzit bine era „Everything About You„, daca gresesc sa ma scuzati, caci era cald si o domnisoara de la poarta imi scormonea nevrotic prin geanta incercand sa gaseasca instrumente de tortura asiatice cu care aveam sa il atac pe Axl Rose mai pe seara. Eu nu sunt de fire un om fioros, decat daca ma uit urat. Nu purtam tricou cu draci, tinte si nici nu imi facusem parul precum mireasa lui Frankestein, cu toate astea duduia de la poarta s-a scandalizat atunci cand mi-a gasit pachetul de guma. Da, recunosc, mai mestec din cand in cand, in special dupa ce mananc. Asa am vazut si eu la tv si cred ca e ceva adevar in faza cu curatatul dintilor. Dansa, probabil dusman incontestabil al igienei dentare, si-a ondulat vocea ducand spre tangente stridente si apasatoare si in cele din urma mi-a confiscat cele doua lame de guma Orbit. Da recunosc, planul meu diabolic era sa il ucid pe Axl Rose cu guma Orbit!

Am ajuns exact inainte de Within Temptation. Am stat langa gard si soarele ma ardea pe fata, dar nici ca imi pasa. Aveam sa vad si eu in sfarsit bine, fara baieti de 2 metri in fata. Within Temptation mi-au placut cu toate ca nu sunt ascultator fidel. Chiar daca initial instrumentalul a acoperit clar pe Sharon Del Adel, solista a dovedit ca poate sa urce fara piedica catre tonuri cat mai inalte. Poate ca e un epitet putin eminescian, dar Sharon Del Adel are o voce aproape de sirena, asa mi s-a parut intotdeauna. Pe scena e dinamica, vesela, radianta si rochita vaporoasa pe care a purtat-o a facut de multe cu ochiul celor de la gazonul A si nu numai. Recunosc ca nu am mai ascultat Within Temptation de cativa ani, dar mi-ar fi placut sa fi stiut mai mult de 3-4 piese. Mi-a parut rau ca nu am auzit si piese ca „Angels” sau „Memories”.

Au urmat The Cult. Cred ca maxim 10% din cei festival auzisera vreodata despre The Cult si un procent de circa 0.5% putea numi 3 piese de la ei. Multimea a fost toropita, inerta si Ian Astbury a incercat din rasputeri sa ne trezeasca. Cateva zambete si chicote s-au auzit din public cand Ian l-a mentionat pe Skrillex. Oare erau ascultatori prin public? Ian a fost spontan, amuzant si a avut comunicare permaneta cu publicul. Ar trebui ca si marile nume ale rockului sa invete de la veterani. Prestatia celor de la The Cult a fost superba, cu toate ca am avut ceva emotii la inceput. Eu il stiam pe Ian ca in videolcipul de la „She Sells Sanctuary” cand era tanar si purta camasi largi asemanatoare cu Vampirul Lestat. Ian cel contemporan nu mai e pustiul boem de acum 30 de ani (cu ce stupoare spun ca anii 80 au fost acum 30 – nu 20 de ani), dar si-a pastrat carisma si vocea. Mi-a facut o deosebita placere sa aud live cateva din piesele mele favorite: „She Sells Sanctuary„, „The Rain” sau „Love Removal Machine„.

Nu mi-a fost niciodata rusine sa recunosc ca fac parte din generatia aia care asculta Linkin Park si Evanescence in liceu. Am ascultat albumul „Fallen” pana la refuz acum vreo 8-9 ani. Si inca o data nu imi e rusine sa recunosc ca am fost la Rock the City in special pentru Evanecence, doar am crescut ei. Amy Lee mi s-a parut pur si simplu superba. Doamna din umbra, cu parul de taciune, pielea alba si ochii prea deschisi la culoare pentru a fi umani, m-a incantat cu o prestatie pur si simplu ametitoare. Culmea e ca nu spun asta doar pentru ca m-a batut soarele in cap la greu, dar Amy Lee are vocea suficient de puternica incat sa razbata prin sunetul prost spre execrabil care acopera orice glascior uman. Mi-au iesit plamanii la piese din tinerete ca „Bring Me to Life” sau „Going Under” si la „My Immortal” a lesinat o fata, la propriu. Cred insa ca de caldura.

Guns N’Roses...eu fac parte din categoria aia de oameni care il displace pe Axl Rose, chiar daca o parte din inima mea o sa cante intotdeauna piese ca „November Rain„, „Don’t Cry„, „Paradise City„, „Since I Don’t Have You” sau „Civil War”. Problema cu noi, cei care am ramas blocati prin anii 80 sau 90 e ca nu ne plac schimbarile radicale si de pilda, suferim teribil atunci cand ne dam seama ca Guns ai nostri nu mai sunt cei de atunci. Ca urmare ne suparam, il facem pe Axl burtos, radem de el de fiecare data cand intarzie pe scena si ne declaram dispretul profund fata de noii membrii ai trupei, pe care sincer nu reusim sa ii incadram in peisajul prafuit si boem de atunci. Guns N’ Roses au cantat trei ore si cica au cantat bine. Eu am stat o ora, din motive ca nu erau Guns „ai mei” si ca in ziua urmatoare aveam serviciu. E cam greu sa imi dau o parere obiectiva, dar ca sa incep cu ce a fost bine, nu au intarziat decat o jumatate de ora, multimea i-a primit cu caldura si instrumentalul a fost super. Baietii pur si simplu au rupt scena. Sunt un spectacol vizual extraordinar chiar daca unii dintre ei arata a componenti exilati „My Chemical Romance”. Axl inca poate, dar poate greu. Oboseste repede si se intoarce in culise cat ai zice „unde mi-e paharul cu bere?”. Asta recunosc ca m-a deranjat. E Axl Rose, poate il vad o data  viata, de aia nu vreau sa il vad cu intreruperi dupa fiecare 3 versuri cantate. Am plecat pe la 10 fara ceva. Cantasera prea putine piese din favoritele mele si Axl obosise prea repede, cu toate astea a fost o onoare sa vad atatea nume mari intr-o singura zi!

 
8 comentarii

Scris de pe Iulie 2, 2012 în Entertainment

 

Etichete: , , , , , ,

Bershka – paradisul femeilor posesive si lila

Am primit azi un telefon care mi-a adus un zambet larg: cica la Bershka, in raionul pentru barbati, a reaparut colectia de tricouri Marvel. Dupa ce am auzit de Iron Man, Thor sau the big boom, Avengers visam deja cu ochii deschisi. Si cum tricoul, tot de la Bershka, cu The Punisher nu imi ajunge, speram extrem de entuziasmata la o mica colectie de tricouri Marvel. In definitiv, fiecare cu piticii lui pe creier.

Am plecat de la serviciu zambind si cum soarta complota cu Iron Man si Thor imprimati pe tricouri negre, buzunarele mele cantareau azi putin mai mult decat de obicei. Ca sa fiu extrem de sincera, urasc sa fac cumparaturi pentru ca e aglomeratie, nu gasesc ceea ce imi place, ma plictisesc dupa 10 minute si nu in ultimul rand, ma scoate din minti housareala sinistra din magazinele de haine.

Bershka de la Unirii mi s-a infatisat azi roz, lila, violet si fucsia (culoarea care nu ar fi trebuit inventata). Cum m-am simtit? Ca pe un camp de levantica pe care zburdau mandrute bronzate si decoltate cu ochelari de soare musca.

Bershka este un magazin cu totul si cu totul pentru femei, nu doar pentru ca 90% din spatiu e ocupat de lucruri „roz si dragute” ci pentru ca au invadat fara pic de inima sau regret coltul ala strampt de la etaj, alocat masculilor. Am aflat cu buza umflata si cu ochii in pamant ca barbatii nu mai au voie sa poarte in acest sezon tricouri negre cu eroi Marvel. Orice barbat supus se inchina in fata lilaului, noul negru! Si daca totusi insista asa pana in panzele albe o sa gaseasca niste maiouri negre decoltate, suficient de cocalaresti incat sa ii strepezeasca dintii. Asa ii trebuie, mama lui e mascul feroce!

M-am uitat de 2 ori in cei 5 metri alocati tinutelor pentru ei. Ele misunau in jur printre pantofi cu toc si rochite roz si vaporoase. Ei nu erau nici macar la cabinele de proba, asteptau cuminti langa ele sau intr-un colt precum catelusii pedepsiti. Oare isi mai doresc in secret tricorui cu Iron Man?

 
6 comentarii

Scris de pe Iunie 25, 2012 în Cotidiene

 

Etichete: , , ,

Mincinosul povestitor

Sa nu minti! Nu neaparat pentru ca e pacat, dar pentru ca o sa ti se intample la un moment dat sa uiti ce ai mintit si ai sa te faci de ras. Ar fi destul de jenant sa patesti asta, nu?

Nu am tinut cu dintii de cugetarea de mai sus cu toate ca mi s-a servit de la o varsta destul de frageda. In general nu mint pentru ca e incomod si mi se pare ceva mai hardcore sa spun adevarul. Ca orice omulet, am si momente de rastalmacire, dar total necesare. Eu mint pentru ca interlocutorul chiar nu isi doreste sa auda adevarul, pentru ca da o culoare ceva mai pronuntata unei povesti adevarate partial  sau pur si simplu pentru ca asa se cade. Poate ca m-am incoronat deja cu diploma de mincinoasa, dar adevarul e ca sunt o mincinoasa destul de seaca si de putin creativa…mint pentru ca asta e.

Insa astazi o sa vorbesc de o categorie cu totul si cu totul speciala de mincinosi: povestitorii cronici mereu creativi. Ei nu mint pentru ca asa trebuie sau ca altfel nu prea ar avea cum sa isi scoata camasa ci pentru ca asa se hranesc. Mincinosii cronici se hranesc cu scenarii imaginare privind intamplari pe care nu le-au trait si cu care nu au venit in contact nici in proportie de 1%. Ajungi sa ii privesti graind in timp ce iti sprijini barbia intre palme si lasi povestea sa curga frumos si lin ca si un basm cu Fat Frumos.

Si cum o simpla caracterizare ar fi poate putin o sa va povestesc o intamplare, eu vs un mincinos cronic. Cam asa sunt ei, si da, exista:

„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„`

Mincinosul: Eram la Machu Picchu si era in zori. Nu dormisem de trei nopti – stii ca eu am o boala rara si dorm uneori si 2 ore pe noapte si nu simt nevoie de mai mult.

Eu: Nu e insomnie?

M: A nu, e o boala ciudata, cam unul din 10 milioane o are. Ce ciudat ca mi s-a intamplat mie nu? Da, ma rog, cei care au boala asta au si tendita de a citi enorm ca sa omoare timpul. Asa se explica faptul ca il citisem deja pe Jung pana la 10 ani. Citesc cam 2000 de carti pe an..

E: Dar un an are 365 de zile?

M: Eu am citit Fratii Karamazov in 2 nopti.

E: Aha…

M: Asa, eram la Machu Picchu si nu dormisem de patru nopti. Noaptea trecuta recitisem pentru a treia oara Anna Karenina si m-am decis sa ma plimb sa imi limpezesc gandurile. Stiu ca sunt barbat, dar ma face praf la sfarsit cand e calcata de tren. Imi creeaza un fel de panza mentala, parca vad incetosat, merg pe strada fara sa stiu unde si imi vin in minte pasaje din carte si retraiesc fiecare cuvant cu o intensitate aproape de neinteles. Dar sa revin, cum spuneam, eram la Machu Picchu si ma plimbam printre ruine…

E: Dar nu sunt doar excursii organizate la Machu Picchu? Adica poti ajunge oricand?

M: A…sunt si de alea, dar eu ma plimb mult prin natura, ma regasesc. Plec noaptea de acasa si ma plimb prin munti, paduri. Pe la 6 ani obisnuiam sa ma plimb prin cimitire, imi aminteau de Bacovia si Plumb.

E: Si nu iti era frica?

M: De ce sa imi fie frica? Doar stii ca sunt ateu…

E: Dar aveai doar 6 ani…

M: A da, mi-au zis si mie inca de atunci de popi, biserici si alte dracarii dar am simtit dezgust. Da-mi voie sa iti spun prietene, si un copil de 5 ani intelege ca un lucru simplu: crestinismul e cea mai mare minciuna!!! Intelegi acum de ce sunt ateu? (dand cu pumnul in masa)

E: …Spuneai de Machu Picchu…

M: Mda (sovaind)…plimbandu-ma printre ruinele alea simteam asa o spiritualitate cum ma cheama. E ca si cum ai fi in comuniune cu un tot, nu stiu daca intelegi. Sunt atat de multe lucruri care s-au intamplat acolo, te cheama strabunii daca inchizi ochii si iti deschizi mintea. Stiu ca e greu de imaginat, dar acolo simteam spiritele cum pasesc pe langa mine.

E: Dar parca ai spus ca esti ateu?

M:…Pai da, stai ca nu e asa….stai stai! Ti-am spus eu ca nu intelegi! Vezi, nu e asa simplu? Nu intelege oricine. E comuniunea aia sacra cu pamantul si strabunii. Asta nu se explica, trebuie sa iti curga prin vene, sa o simti!

E: Dar eu nu inteleg exact faza cu strabunii…

M: Eh, ti-am zis eu ca nu e asa usor sa intelegi..

E: Pai si ce legatura are ce iti curge tie prin vene cu Peru?

M: A, da, nu stiu daca ti-am spus. Strabunicul meu e de acolo, mai bine zis a stat acolo o perioada.

E: Pai si strabunii?

M: I-a simtit si el.

E: Da nu ziceai mai demult ca strabunicii tai s-ar trage din familia Hohenzollern?

M: Pai da, dar au fost peste tot in lume…iti dai seama la cati bani aveau…

E: SI ce s-a intamplat cu mostenirea adica tu acum esti ca si mine…

M: Eh…multe, o sa iti povestesc eu odata. Asa cum spuneam, eram in comuniunea aia cu strabunii mei si simteam vibratii. Stiu ca e greu de inteles…imi vibra sufletul in mine, ca o coarda de Stradivarius. Si exact in momentul ala am vazut-o.

E: Pe cine?

M: Chelsea, nu ti-am zis de ea. Cea mai frumosa femeie pe care am vazut-o, si stii ca eu m-am invartit in alte cercuri, am vazut alte femei…

E: Si cu Iulia cum a ramas?

M: Care Iulia?

E: Nu ziceai ca in excursie ai cunoscut o singura frumusete care ti-a rapit inima timp de cateva zile: Iulia, o romanca  fotomodel – picioare pana in gat, forme, zambet de iti lumineaza ziua. Mi-ai zis ca totusi ai parasit-o in lacrimi la aeroport pentru ca tu nu esti genul care sa se ataseze.

M:…Pe langa Iulia, ea a fost ceva commercial si trecator. Dar Chelsea… mi-a zambit cand m-a vazut acolo. Era fotograf si lucra pt National Geographic. Chelsea a fost ceva cu totul exceptional, nu am schimbat niciun cuvant, stii cum! Nici buna, nici nu am facut prezentari. Din partea mea ar fi putut fi muta, nu stiu. A venit langa mine si m-a sarutat si exact in clipa aia a inceput sa ploua. Era o ploaie calda de vara si mirosea a anemone si nuferi roz. Am facut dragoste salbatica in ploaie, ne-am contopit acolo in mijlocul naturii. Of…nu cred ca ai cum sa intelegi.

E: Eu nu am inteles cum ai stiu ca ocheama Chelsea daca nu ati vorbit nimic.

M: A simplu… (pauza de cateva momente)am cautat-o pe Facbook apoi. Poti sa gasesti pe orcine online, ce naiba, si asta trebuie sa te invat?

E:

M: Domne da ce tara Argentina asta…sa te duci odata acolo. Ce spiritualitate Machu Picchu. Sa vezi ruinele alea cum graiesc, cum te cheama spre strabuni si viata arhaica.

 
5 comentarii

Scris de pe Iunie 17, 2012 în Freak...

 

Etichete:

Printre scenarii imaginare

Imi place destul de mult sa fiu aici si acum, dar de cele mai multe ori ma rascoleste pana in adancul creierului intrebare simpla: cum ar fi daca ar fi sa..? Traiul meu relativ anost prinde brusc culoare in ipotezele fanteziste ale scenariilor imaginare.

Ce inseamna imaginar…raspunsul l-am gasit destul de simplu pe la 15 ani cand petreceam minute in sir cu mintea aiurea in timp ce ma duceam la liceu. Colegii mei de calatorie din autobuz mi se pareau adulti anosti, ce carau genti, plase grele cu cumparaturi, se inghesuiau pe scaune si priveau afara intotdeauna incruntati. Adultii nu erau neaparat tristi pentru ca aveau un serviciu care ii nemultumea, probleme banesti sau neajunsuri sentimentale, dar pentru ca uitasera sa fie regizori. Mi-am zambit mie insami si mi-am dat seama ca o minte detasata de plictisitorul azi e vie si pulseaza in culori, franturi de povesti si aduce involutar zambete pe o fata obosita.

Asadar, de ce scenarii imaginare e destul de clar si cum azi vreau sa sparg gheata pentru cei timorati, care au tinut sinele diferit ascuns bine de tot, sub straturi de ganduri si zambete mascate, o sa vorbesc din experienta proprie.

1. Apocalipsa personala

In special atunci cand sunt in metrou, cu un ochi semi-lipit de somn, mi-as dori, macar pentru o clipa, sa cobor la statia urmatoare si sa descopar ca oamenii au disparut. Cuprinsa de panica si stupefactie m-as invarti prin statia de metrou si as alerga iute catre iesire. Doar ca si afara am sa ma simt precum in 28 Days Later, dar fara decorul londonez. Bulevardele ma intampina golase, masinile au ramas abadonate pe strazi iar oamenii (si de ce nu si maidanezii, cu care da, am o problema) au disparut! Bamf! S-au evaporat. Imi strang mainile la piept si alerg in gol, strig dupa ajutor si la un moment dat cineva imi raspunde. In scenariul meu apocaliptic ma intalnesc cu trei necunoscuti, la fel de panicati ca si mine, si avem sa pornim impreuna afara din Bucurestiul cenusiu. Nu m-am gandit niciodata in mod special la o zombie apocalypse din simplul motiv ca nu imi plac cadavrele, dar ca si inamici supranaturali mi-as dori monstruleti ciudati si violenti pe care sa ii extermin elegant cu o katana si cu o arma automata. Sfarsitul e intotdeauna frumos, caci ne intalnim cu cei dragi, armata se intregeste si monstrii dau inapoi. Castigam intotdeauna si eu sunt eroul suprem, doar ca atunci cand lumea revine la normal nu isi mai aminteste nimeni nimic. Eu zambesc languros stiind, ca oarecum am salvat ordinea universala.

2. Eroul din fiecare poveste

Absolut intotdeauna mi-a placut o poveste din care am simtit ca pot sa fac parte. Am creat involuntar un personaj, un locusor pentru mine si o situatie perfecta in care as fi putut sa ma infiltrez in poveste. Nu mi-am dorit sa fiu eroul deja cunoscut de o lume intreaga, imprimat pe pungi, tricouri, insigne, sau pagini de carti de colorat, ci mi-am propus sa fiu undeva in poveste, alaturi de el. Am un palmares de personaje cu povesti frumoase, schitate initial natang pe hartie, cu creioane colorate si carioci care se incapatnau sa se usuce, si apoi in pagini de jurnal fictiv. Nu am avut niciodata un jurnal al meu, dar nenumaratele mele povesti imaginare m-au facut scriu pagini intregi despre eroi neinventati care iubeau eroi deja consacrati si luptau alaturi de ei pentru binele universal.

3. Vedeta de cinema

Stiu ca am cu 10 ani mai mult decat ar trebui, dar inca sunt convinsa ca ar trebui sa fiu undeva in lumea filmului. Daca ar fi sa fiu actrita atunci as fi luat un Oscar cu in urma 3 ani si intre timp mi-as fi dat seama ca filmele cele mai apropiate de sufletul meu snob si pretentios se fac in Europa asa ca as fi parasit cu inima deschisa Statele. Poate e greu de crezut, dar am o poveste elaborata pentru sinele meu actrita :). Am o filmografie excelenta, o personalitate atipica, nu am participat la petreceri deochiate si in tinerete am fost o eroina de actiune care a pus-o in umbra pe Lara Croft. Intre timp m-am reprofilat si am devenit artista. Mi-am imaginat ca as fi pozat pentru People si pentru The Rolling Stones Magazine (chiar daca nu as fi avut si calitati vocale). Sa pozez pentru Vogue ar fi fost un snobism putin necaracteristic asa ca as fi refuzat.

4. Ratata

Unul din scenariile mele favorite este eu in varianta asa nu necesar. Asadar, daca as fi complet ratata as fi alienata si as fi fost fie mandra spalatoare de sosete pentru un barbat dominator si incult, sau deopotriva, semi-autista, care s-ar fi blocat in preconceptii si ar fi ramas undeva la stadiul de realizare al unui copil bun de 14 ani. Pentru un oarecare motiv sadic, imi place ipoteza de asa nu. Nu o fac din mila fata de cealalta care traieste intr-un nimic fad, sau in nimicul cu parfum de nostalgie, ci pentru ca iubesc comparatiile. Asa ca… asa nu… Mi-ar fi placut asa, sau nu…poate ca imi place acum, exact asa cum e!

5. Daca eu as fi barbat

Probabil cel mai atipic scenariul meu, este ipoteza in care m-as fi nascut de partea celalta a barierei. Intotdeauna m-am intrebat cum ar fi fost sa fiu baiat. Pe la 13 ani, orbita fiind de Gambit, playboyul sarmant din universul X-men, m-am gandit ca daca as fi fost baiat exact asa mi-ar fi placut sa fiu in 3 ani. As fi fost un casanova si as fi avut un look mult mai ingrijit si sexi decat varianta feminina de sine. Sinele feminin nu a trait niciodata in umbra sarmantului pusti inventat la 13 ani, pentru ca…nu i-ar fi prins bine. Revenind la mine baiat, ma gandesc mereu ce as face daca pustiul de atunci ar fi evoluat in barbat si ma gandesc pe ce drum ar fi apucat-o. Imi place sa cred ca eu barbat as fi fost Tony Stark, dupa ce as fi castigat la loto desigur. Zambesc putin pierduta cand ma gandesc cine ar fi Tony Stark daca ar fi femeie?

Eu sunt genul de om care adora sa se gandeasca la un milion de intrebari si ipoteze, sa le disece, sa le analizeze la sange si apoi sa le combine intre ele. Fac asta pentru ca mintea mea nu are stare si pentru ca pot si imi place!

 
4 comentarii

Scris de pe Mai 17, 2012 în ciudatenii, Diverse

 

Etichete: ,

The Hunger Games vs Battle Royale

Imaginati-va un viitor, nu foarte indepartat, in care tinerii sunt rapiti din bancile scolii si aruncati intr-o arena sangeroasa. Micii gladiatori se vad nevoiti sa faca fata provocarii supreme: trebuie sa isi ucida semenii, colegii si prietenii pana cand unul singur va ramane in picioare!

Tema comuna a celor doua filme, unul din fauna asiatica Battle Royale (Batoru rowaiaru) si unul proaspat nascut din tara tuturor posibilitatilor, The Hunger Games, a socat si fascinat in egala masura. Fara sa intru in amanunte despre realizarea cinematografica, sau ce si cum se ascunde in spatele povestii, o sa raspund la intrebarea simpla: de ce place tema controversata a adolescentilor care se omoara intre ei in arena? Un prim raspuns ar fi sadismul, asta daca ne referim mai ales la varianta asiatica, mai lipsita de sentiment si de floricele de rigoare din The Hunger Games, dar adevarul e ca publicul mare nu e in mod special devorator ahtiat de violenta pe paine, ci mai degraba e iubitor de competitie ciudata. Oamenii adora genul de film, sau mai spus povestea, in care un grup de personaje, de care se ataseaza pe parcurs, se confrunta cu o situatie extraordinara ce va genera in cele din urma un singur castigator. Nu ai de unde sa stii daca favoritul tau va ajunge in finala sau chiar in semifinala. Intr-un fel, e o competitie sportiva sangeroasa si tutoror ne plac competitiile…

Startul l-a dat Battle Royale, in urma cu mai bine de un deceniu (2000). 42 de elevi de clasa a 9 a sunt rapiti si introdusi rapid, de catre profesorul lor, cu regulile Battle Royale. Jocul se vrea a fi amuzant si necesar, fiind o forma prin care guvernul isi asigura autoritatea si ii tine in frau pe tinerii rebeli care ar putea genera revolte. Regulile sunt simple si le sunt prezentate de o crainica ce zambeste larg si prezinta intreaga situatia dramatica si revoltatoare ca pe un simplu joc cu arme, un v-ati ascunselea cu o miza mortala. Tinerii mai slabi de inger nu merita nici macar sa inceapa jocul, asa ca profesorul cu sange rece care „coordoneaza” intreaga activitate are grija sa spuna stop joc…inca inainte de start. Fiecare participant isi alege random o geanta cu o arma, a carei utilitate depinde de noroc, si se avanta in arena.

Daca in Battle Royale stim relativ putine despre viitorul alternativ si guvernul care isi ucide cu sange rece progeniturile, in The Hunger Games primim toate detaliile necesare din prisma adolescentei de 16 ani, Katniss Everdeen. Statele Unite au disparut de pe harta iar acum se intinde provincia Panem, impartita in 12 districte…13 pe vremuri. Sursa puterii este Capitoliul, colorat, extravagant si bogat, intrand in contrast cu saracia lucie din cele 12 districte. Si cum Capitoliul, condus de tiranicul presedinte Snow, trebuie sa isi mentina autoritatea, organizeaza anual Jocurile Foamei, sarbatoare sinistra in care 24 de adolescenti, cu varste cuprinse intre 12 si 18 ani sunt extrasi prin loterie si trimisi sa se omoare intre ei in arena. Spre deosebire de Battle Royale, unde totul se desfasoara extrem de rapid si cat am clipi ne si aflam in arena, The Hunger Games abunda in detalii de toate felurile, de la amintiri dramatice din viata protagonistei pana la moda extravaganta din Capitoliu. Povestea se concentreaza asupra celor doi adolescenti din Districtul 12, Katniss, care se ofera voluntara in locul surioarei de numai 12 ani, si Peeta Mellark, despre care stim doar ca este „baiatul cu painea„, cel care a ajutat-o pe Katniss cu anii in urma, cand aceasta murea de foame.

Poate ca inteleg mai putin cultura asiatica, dar in Battle Royale, e destul de greu sa te atasezi de un personaj anume. Desigur, asa cum spuneam si la inceput, iti alegi un favorit, you place your bets si tii pumnii stransi. Asadar facem cunostiinta cu: ucigasul – Kiriyama, femeia fatala – Mistuko, tocilarii care incearca sa viruseze sistemul, eroii – Shuya si Noriko si supravietuitorul unei editii anterioare care apare misterios in poveste – Kawada. Urmarim liniar calatoria eroilor, care nu vor sa ucida si se aliaza in cele din urma cu strainul misterios Kawada. Kawada ascunde ranile adanci ale unei povesti de dragoste distrusa de Battle Royale si jura sa se razbune pe creatori si pe sistemul totalitar.

Revenind la The Hunger Games, eroii, Katniss si Peeta, devin atat de palpabili si de umani incat Jocurile Foamei nu raman doar…niste jocuri. Desigur ca vei avea favoriti, poate straluctoare Glimmer, ucigasul perfect Cato, micuta Rue sau misterioasa FoxFace, dar in cele din urma iti vei dori pur si simplu ca erorii sa supravietuiasca. Katniss si Peeta te conduc astfel incat o sa ajungi si tu sa faci parte din povestea de dragoste neimpartasita, o sa exclami coplesit un ohhhh din inima cand Katniss isi risca viata pentru a o salva pe a lui Peeta si la sfarsit vei avea indoieli firesti cu privire la supravietuirea celor doi. Pe langa cei doi se tese o panza solida de personaje care misuna in spatele emisiunii televizate The Hunger Games. Pe de o parte e mentorul alcoolic Haymitch, care oscileaza intre umor involuntar si o luciditatea taioasa, carismaticul prezentator si confesor Caesar Flickerman, echipa de stilisti condusa de Cinna, care ii imbraca in foc pe Katniss si Peeta, si nu in ultimul rand prietenii de acasa: Prim, sora cea mica a lui Katniss, mama, prezentata intr-un con de umbra, si Gale, prietenul cel mai bun si partenerul de vanatoare a lui Katniss.

Ca realizare cinematografica, Battle Royale e un film asiatic clasic: rece, visceral, sarac in detalii si concentrat pe setea de actiune, sange si nebunie. The Hunger Games, se concentreaza pe detaliile alea mici care creeaza imaginea de ansamblu asupra unei lumi oarecum primitive, dure, orbita de nereguli si asuprita de un regim totalitar barbar. Trecand peste aspectul politic, The Hunger Games e si o poveste de dragoste intre doi tineri proscrisi. Iubirea timorata si adolescentina a lui Peeta pentru Katniss, la inceput neimpartasita, se imbina pefect pe backgroundul tragic, dominat de saracie, razboi si violenta, si da nastere la exact ceea ce lipseste din Battle Royale: un suflet. Da, The Hunger Games, este o poveste cu suflet pentru ca iti doresti ca eroii favoriti sa supravietuiasca dintr-un motiv in plus afara de clasicul sunt baietii buni: te indragostesti.

In privinta castingului nu prea pot sa fac comparatii pentru ca sunt total straina in privinta asiaticilor. The Hunger Games loveste greu cu o distrubutie de exceptie: Jennifer Lawrence – Katniss, Donald Sutherland – Presedintele Snow, Woody Harrelson – Haymitch, Josh Hutcherson – Peeta si Stanley Tucci – Caesar Flickerman.

Asadar The Hunger Games vs Battle Royale: comparatiile au fost facute, zarurile aruncate si ambele filme va invita la un spectacol sangeros in arena!

 
5 comentarii

Scris de pe Aprilie 30, 2012 în Critica de Film

 

Etichete: , , , , ,

Experienta Londra

M-am ascuns in cochilia mea si am refuzat sa revin la obiceiurile virtuale de alta data. In definitiv e greu sa reintri in rutina dupa ce iesi pur si simplu din toate tiparele in care ai fost strans, inghesuit si consemnat. Insa uneori revenirea la procesul de reluare e placut si aduce involuntar pe buze un fel de zambete cu aroma de parfum de epoca! Stiu ca nu traiesc atemporal sau crepuscular, dar cum tot ce povestesc azi e o reluare frumoasa a ceea ce a fost acum putin timp, imi aduc fortele si imi promit ca o sa zambesc.

Ca sa incep cu concluzia: am fost la Londra si mi-a placut! Mi-a placut atat de mult incat mintea mea a trecut de barierele traditionaliste si de urile cronice fata de ipocritii care se lafaie in strainatate pe banii parintilor si se plang ca le e dor de tara, si m-am decis ca intr-o zi sa ma mut acolo. Prima impresie…ar fi ca intr-o comunitate verde de Sims in care cred ca m-as simti minunat chiar daca nu as apasa Ctrl+Shift+C si as scrie Motherlode din juma in juma de ora.

Londra e frumoasa pentru ca te copleste, te prinde in multimea care se indreapta grabita pe strazile care duc catre taramuri din nicaieri, care se sting in alei intunecoase, strampte si jilave. Totodata, Londra e maiestoasa si te lasa cu ochii cascati larg in soare, sau, mai bine spus, de cele mai multe ori in… ploaie.

Poate ca metaforele mi-au fost inutile, sau poate ca pur si simplu sunt un care a calatorit putin si sufera de acel jubileu febril ori de cate ori are ocazia sa iasa din rutina gri in care e scufundat. Revenind la paradisul vizual prin care s-au plimbat ochisorii mei, povestea e lunga si eu am timp destul :).

Ca sa incep cu inceputul, am aterizat noaptea si am avut impresia ca orasul era cuprins de ceata si adormit. Desigur, m-am inselat, si am descoperit ca noaptea Londra e un oras mai animat decat Lipscani, cand e reducere la shaorma. Metroul noaptea pulseaza de aceeasi viata ca si in mijlocul zilei. Afisele colorate care invita bruma de cultura din creier la musicaluri, piese de teatru si filme m-a derutat si m-a facut sa ma simt oarecum intr-un tunel labirintic. Catacombe colorate. Metroul din Londra e mic, inghesuit si colorat. Nu cred ca as putea sa il descriu mai bine.

Vorbind de labirinte inghesuite, intreaga arhitectura londoneza mi se pare ca respecta tiparul. Poate ca inca e un trend victorian, dar efectul e garantat. Am simtit in nari si in minte parfumul de epoca de alta data.

Ce e de vazut? Cam tot. Tot cred ca e cel mai bun cuvant. Numai ca inainte sa spui tot trebuie sa te gandesti la timp. Pentru mine nu a fost un factor asa de favorabil, asa ca m-am zbatut cat de mult am putut si am tras de picioarele care incapatanau sa doara si tanjeau dupa repaus. Si cum nu vreau sa fac neaparat o enumerare lunga cu am vazut aia si aia si aia, o sa ma opresc asupra doua obiective turistice cu totul si cu totul altfel: The London Dungeon si Madame Tussauds.

Motivele mele sunt extrem de subiective: sunt un iremediabil iubitor de horror si vroiam sa imi vad niste idoli, chiar daca erau de ceara.

Despre The London Dungeon nu stiam decat ca e un fel de casa a groazei si ca iubitorii de senzatii tari se declara de cele mai multe ori incanti de expereinta teminitelor. Mi-a placut atat de mult incat as vrea sa imi fac o traditie de vizitare a caselor groazei, sau poate intr-o zi, sa deschid una in Romania. Povestea din The London Dungeon incepe in etapa intunecata a istoriei, ciuma nagra si marele incendiu. Asistam la o autopsie a unui chirurg dement, suntem improscati cu „sange”, ne pierdem prin labirinturi de fum si oglinzi si ajungem in camera torturilor. Urmeaza simbolurile horror londoneze: Sweeney Todd, Jack the Ripper sau Bloody Mary. Ce e The London Dungeon de fapt si de drept: o calatorie interactiva, in care actori te poarta pe culoare intunecate si sinistre incercand sa iti bage bine de tot frica in oase. Ce e sigur: I had the fun of my life!

Madame Tussauds: wow, pur si simplu wow! E putin dubios sa te holbezi in ochii albastrii a lui Brad Pitt, sau la gheata din paharul lui Sean Connery. E mult mai iesit din comun sa stai la masa cu Tiffany sau sa treci si tu pe langa semnul hotelier Bates Motel. M-am simtit pur si simplu incantata, la nivel din ala atat de ridicat incat nu mai stii ce sa faci afara de a zambi larg, si a te exterioriza zgomotos de fiecare data cand un nou idol de ceara iti zambeste dupa colt. Flebetea mea: coltul cu eroi Marvel! E aici nu a mai contat ca am putin peste 20 de primaveri si mi-am facut loc printre prichindei ca sa ma pozez si eu cu Wolverine, Iron Man sau Nick Fury. Statuile de ceara sunt remarcabile si pentru cateva clipe chiar m-am simtit printre eroii Marvel, la propriu.

Si cum orice amintire frumosa se termina cu poze, iata cateva care surprind ce a inseamnat Londra pentru mine:

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Aprilie 28, 2012 în Entertainment

 

Etichete: , ,