RSS

Arhive pe etichete: concert

Rammstein – trupa care a dat foc la metal

Rammstein e genul ala de trupa la al carui spectacol trebuie sa asisti ori de cate ori al lor picior nemtesc calca pe la noi. Asadar, nu e prima data cand ii vad. S-a intamplat candva in vara anului 2010 sa particip pentru prima data la showul masinariei nemtesti perfecte, care imbina metalul industrial cu efecte pirotehnice. Aici cronica mea de atunci.

Revenind in prezent si avand exeperienta unui show Rammstein in spate, mi-am zis ca daca vreau sa ma bucur cu totul si cu totul de ziua mea perfecta (altii numesc zi perfecta cea a nuntii, iar altii concertele Rammstein – dar asta e o alta poveste 🙂 ) trebuie neaparat sa ajung devreme. La 14:15 am iesit din casa, echipata cu palarie de soare si la aproximativ 3 fara un sfert eram deja acolo. Ca o prima impresie, amenajarea locului de concert mi s-a parut ilogic facuta. Normal Circle era prea in spate iar ecranele de proiectie mult prea mici. Am dat vina pe soare care deja ma facuse sa imi transpir tricoul cu Rammstein si am sperat ca mi se pare. Cum Rammstein se vede si se simte cel mai bine in fata, am avut noroc de bilet la Golden Circle si mai mult, de loc foarte bun, randul doi, undeva prin dreapta scenei.

Revenind la momentele de dinainte de intrare, eu nu pot sa inteleg ce anume inspira fata mea celor de la poarta. Acum serios, nu sunt nici macar creola ca sa creada ca sunt din neam cu Osama. Nu pot sa inteleg de ce in momentul in care imi deschid geanta si spun in romana clar si raspicat: „Asta e telefon, asta portofel si aici sunt servetele„,  sunt intrebata absolut instant „da ce ai aici?„.Inteleg securitatea pentru ca rockerii sunt uneori prea extrovertiti si colerici dar cred ca ar trebui sa existe o limita de bun simt si decenta intr-un control la poarta.

Si cum am inceput cu chestii rele despre organizare o sa imi vars sufletul. 7 lei un jeton, serios? Cu un jeton puteai sa iti cumperi o apa plata (minerala nu exista) la 0.4. Nu sunt zgarcita dar cred ca am cheltuit cel putin 50 de lei doar pe apa. Inca putin si Rock the City se apropia la preturi  de Hard Rock Cafe. In conditiile astea astept si chelnarii prietenosi, decorul primitor si buda mai curata decat majoritatea cabinetelor medicale din Romania.

Pe 15:20-15:30 si-au inceput prestatia baietii de la Psychogod. M-am bucurat foarte mult ca sunetul era bun si nu in ultimul rand pentru ca in Romania se face si altfel de metal. Au urmat White Walls, trupa romaneasca care promoveaza un metal ceva mai docil decat Psychogod. Din nou a sunat bine si baietii au parut sa se bucure sincer ca erau alaturi noi si incercau din toate puterile sa invioreze sufletele care zaceau lesinate pe asfalt.

Nume ceva mai grele au venit pe scena in jurul ore 18:00 – Trivium si mai pe seara Bullet For My Valentine. Ca sa fiu foarte sincera, Trivium nu mi-au placut absolut deloc. Da, au fost energici, da era metal in forta, dar ma asteptam la mai mult. Culmea e ca nu spun asta ca novice. Chiar am ascultat Trivium in trecut dar acum mi s-a parut ca absolut fiecare piesa suna la fel.

La Bullet For My Valentine s-a defectat o boxa. Am avut cateva clipe cand m-am intrebat foarte sincer daca am eu o problema de aud infundat. Primul meu gand a fost ca daca asa se aude si la Rammstein ma duc personal la domnul Marcel Avram si il impusc. Revenind la Bullet For My Valentine chiar au fost ok si surprinzator sau nu mi-au placut mai mult decat ma asteptam.

Se apropia 9 seara si multimea deja incepuse sa se compacteze. Nu stiu de ce dar la fiecare concert simt o nostalgie comunista. Mereu se gasesc oameni care sa se bage in fata, care te impung in spate  cu colturi de genti, cu capetele lor mici de omuleti de 1.50 si apoi se plang ca nu vad. Si fiind si eu in felul meu o astfel de nostalgica spun de fiecare data:  „scuze, eu chiar am venit de la 2 si nu imi pasa ca nu vezi!„.

Tot pana in Rammstein incepusera sa se vada efectele compactarii si venirii de la 2. Setea chinuia oamenii din jur ingrozitor dar nimeni nu se putea misca asa ca gardienilor li s-a facut mila de noi si ne-au dat sticle cu apa – gest foarte frumos pe care nu l-am mai vazut de la Maiden 2008. Chiar nu e normal sa dai 7 lei pe un paharel de apa si mai mult, nu e normal sa stai circa o ora la coada pentru stropul ala de lichid. Aparent gardienii au avut in ei mai mult umanitate si bun simt decat organizatorii concertului si nu pot decat sa ii felicit.

Acum inca o buba si apoi vorbesc numai si numai de Rammstein, promit. Cum spuneam, in spiritul meu comunist, eu am venit de la 2 si ceva, in fata doua persoane si apoi gardul. Cat de corect e sa apara intre gard si gardieni fatuci imbracate de la sex shop pe cap cu sepci de politiste. Am auzit, desigur sper ca nu am auzit eu bine, ca s-au ales persoane din Normal ca sa li sa dea o sansa sa vada pe Rammstein aproape. Serios acum, mai aveam putin si plangeam cu lacrimi de sange, ca Miorita, de caldura si sete si vin mandre cu trei petice pe ele si mi se pun in fata ca li s-a acordat o sansa…Si ca sa ma plang in continuare, ce au facut fatucile cand au coborat Rammstein pe scena? Se pozau cu boxa.

In sfarsit Rammstein, pentru ca atunci cand incepe un show Rammstein nu mai conteaza ca organizatorii au un spirit organizatoric si un bun simt egal cu al unei moluste si nici ca in fata ta femei aproape goale se pozeaza cu boxele si gardienii. Rammstein face un show atat de viu si de intens incat aproape ca nu se poate povesti. Metalul industrial pur si simplu arde in fiecare sunet scos de Rammstein, fie ca vine din vocea profunda a lui Lindemann, din riffurile electrice ale lui Kruspe, Landers sau Ollie Riedel, toba ritmica a lui Schneider sau clapele magnetice ale lui Flake.

Rammstein ia foc in absolut fiecare show si mai mult decat atat ne transmite si noua, publicului, starea aia de mein herz brennt. Publicul se misca ritmic pe Du Hast si mi s-ar parea imposibil altfel. Publicul se uita absolut uluit la spectacolul de la Mein Teil si nu isi poate lua ochi de la Till, bucatarul dement care il prajeste la propriu pe Flake in cazan. Spectacolul absolut, pe langa deliciile pirotehnice de la fiecare piesa, l-a conferit cu siguranta Buck Dich, unde Till si Flake au facut ce vazusem eu ca s-a intamplat prin ’98 si sincer nu credeam ca am ocazia sa vad vreodata live. Aici un link pentru curiosi. Asa pe scurt, Till si Flake au rupt scena si apoi au …inundat-o!

Cum Rammstein e si foc mocnit, balade ca Ohne Dich sau Mein Herz Brennt, spuse frumos cu un pian si un solist, au facut publicul sa se legene la uniform si sa simta un viermisor mic care li se incolaceste fix in inima si apoi isi intinde tentaculele cu ventuze care secreta placere si emotie in absolut tot corpul, din sira spinarii, pana in talpi si frunte.

Cum Rammstein inseamna in definitiv o bucurie, spectacolul a culminat la bis cu Pussy, unde Till a detonant un tun cu spuma si de pe margini confetti. Uzi, cu sprancenele nitel parlite, dar per total extatici, romanii isi fixasera mainile in aer si strigau in cor: RAMMSTEIN. Till ne-a multumit in romana apoi toti cei 6 au facut o plecaciune in fata publicului roman si s-au retras.

Impresia pe care o produce un show live Rammstein nu prea poate fi descrisa bine si sincer nu stiu daca m-am descurcat excelent. Va sfatuiesc insa si pe voi ca la urmatoarea reprezentatie sa nu ratati asta, chiat ca sunteti fani Mariah Carey sau Venom, Rammstein se merita trait si experimentat macar o data in viata.

 
Un comentariu

Scris de pe Iulie 30, 2013 în Entertainment

 

Etichete: , ,

Despre cat de grozavi au fost Red Hot Chili Peppers si cum m-am pierdut pe strada

Asteptam cu nerabdare un concert eveniment, o trupa legendara si zeci de mii de oameni. Red Hot Chili Peppers pe National Arena. Nu ii mai vazusem niciodata live (destul de logic) si nici nu mai pasisem pe un stadion atat de mare.

Ora 19:00 – aproximativ. Am ajuns pe stadion. Cantau baietii de la AAAK. Nu am auzit foarte mult, decat un zgomot asurzitor care imi facea organele interne sa se zbuciume fara placere. M-am speriat putin de sonorizare caci m-am gandit ca nu voi intelege nimic din piesele celebre Red Hot Chili Peppers, doar sunete disipate. Multimea incepuse deja sa se compacteze in fata scenei si ne-am gasit si noi un loc acceptabil fara sa primim coate, injurii sau dusuri cu bere. Ca o mica paranteza, poate ca am fost eu norocoasa, dar mi-a placut enorm de mult publicul de la Red Hot Chili Peppers. Nu a facut nimeni pogo, nu m-a impins nimeni, am surprins oameni de toate varstele bucurandu-se de muzica si dansand si nu in ultimul rand am purtat pe sus un banner enorm pe care scria: „We’ve been waiting for you since ’83„.

Revenind la momentele dinaintea marelui boom, pe la 19:30 au cantat Grimus. Sincera sa fiu nu am auzit de ei in viata mea, dar auzisem zvonuri cum ca ar fi buni. Grimus au fost intr-adevar extraordinari, iar sunetul infinit mai bun decat la trupa anterioara. Ca moment special, solistul de Grimus a anuntat intregul stadion ca domnul Costin vrea o ceara in casatorie pe Silvia. In minte mi s-au strecutar rapid doua scenarii: 1. Silvia de fapt nu il iubeste pe Costin si se va simti profund stanjenita 2. Exista un alt cuplu Costin-Silvia, iar aceasta Silvia avea sa clipeasca des si sa spuna da, in timp ce Costin va capata viteza luminii in timp ce se va indrepta spre iesire.

Dupa Grimus multimea fierbea. Oamenii din jur depanau amintiri de cand iesise Under the Bridge, se intrebau ce va contine discursul lui Flea si nu in ultimul rand impartaseau in stanga si in dreapta atmosfera aia de iti vine sa iti freci mainile si sa inghiti in sec. 45.000 de oameni asteptam Red Hot Chili Peppers.

Aproximativ 9 fara 5 si scena incepe sa pulseze in acordurile de la „Monarchy of Roses„. Vocea lui Anthony mi s-a parut la inceput vibranta, cu oarecare valente electronice. Baietii acopera scena perfect iar Anthony, care (surprinzator 🙂 ) poarta un tricou pe care scrie Anthony si pantaloni cu un crac si sosete cu dungi, se misca atat de energic si de ametitor incat  de cele mai ulte ori il pierd din ochi. Inceputul concertul continua in forta cu „Dani California” pe care danseaza absolut toata lumea din jurul meu (da, chiar si baietii incruntati care purtau tricouri cu Slipknot si Ost Fest). Si cum totul e perfect, urmeaza „Can’t Stop” si „Scar Tissues”.

Publicul mi s-a parut pur si simplu in delir pe acordurile de inceput de la „Under The Bridge”. Nici macar „Californication” (piesa pe care cred ca o stie aproape oricine – chiar si cei mai saraci cu… care asculta piese despre vara si somn) nu a reusit sa faca un intreg stadion sa vibreze. Aproape de bis, „By The Way” a fost pentru mine un fel de foc de artificii. De la primele acorduri mi-am fortat plamanii sa scoata sunete din ce in ce mai inalte si mai puternice, doar e piesa mea favorita.

Baietii nu s-au lasat mult asteptati la bis si au tinut cont de un banner din public care ii indemna: „Give It Away Now„. Asteptatul discurs din inima al lui Michael Flea, care ne indeamna sa ne bucuram si sa iubim (chiar si pe tigani – moment de what the fuck pentru orice roman) mi-a ramas in suflet pentru ca nu tinea morala si se bucura sincer sa ne vada. Da, si eu m-am bucurat ca am avut sansa sa ii vad live pe 31 august si sa asist la concertul anului 2012.

***

Si acum despre cum s-a pierdut un adult responsabil pe strada si s-a simtit asemenea copiilor separati de parinti in supermarket. Trebuia sa tin minte cam…3 cuvinte: Pierre de Coubertin. Pardon 4, si ceva legat de un OMV. Eu om constincios intreb pe domnul de la BGS care priveste multimea tantos cu mainile incrucisate: „Pe aici e Pierre de Coubertin?„. Scoate un aaa…cam o secunda si apoi creierasul ii sopteste gurii…zi DA! Si spune DA!

Eu il cred pe cuvant si ies pe acolo doar ca instinctul meu de cercetas imi spune ca e ceva care nu e bine si dupa ce merg aproximativ 200 de metri imi pun niste intrebari existentiale. Intreb in dreapta si in straga pe ce strada mergem si dupa o avalansa de „nu stiu” saunu imi pasa” cineva imi confirma banuiala cumplita: NU. Si intr-un stil complet italian imi spune ca trebuie sa o iau la dreapta si apoi iar la dreapta si apoi la dreapta si apoi…Aplic algoritmul dreapta total si ma trezesc pe strazi necunoscute si inconjurata de oameni care repeta mecanic nu stiu.

Furia mocnita care imi ardea in vine m-a cuprins cu totul si deja ma rastesc la telefon si spun ca nu stiu si ca m-am pierdut. Senzatia aia unica de tremurici ma cuprinde si simt adrenalina cum imi scuipa otrava prin vene. Doi cocalari comenteaza in timp ce ma rastesc la telefon. In pofida iritarii mele ma gandesc ca e cu totul necivilizat. Daca as fi sofer in trafic le-as arata gratios un deget, intr-un scenariu de film mut avand coloana sonoara claxoane interminabile, dar sunt pe asfalt si sunt furioasa. Imi vin brisc in minte pasaje din Lullaby de Palahniuk si ma gandesc la descantecul african mortal. Cocalarii isi misca vulgar buzele si nu par a se opri. Le urez din suflet..”muriti„. Culmea e ca nici nu imi pare rau.

Ma intorc spre stadion in timp ce lumea din jurul meu se imputineaza si cainii incep sa latre lung catre luna plina. Ma gandesc la creaturi cu colti si bale, aparate de fanatici obsedati de adaposturi de animale si bani de la guvern. De obicei ma sperie noaptea si ma gandesc ca ar putea oricand sa iasa de sub vreo masina si sa isi infunde coltii in carnea mea. De obicei ma ia cu fiori cand ma gandesc la asta, dar ieri eram prea furioasa ca sa imi mai pese si veninul de adrenalina imi soptea in urechea care se oprise din sunat ca as fi putut infrunta si un varcolac.

Ajunsa langa stadion m-am agitat din nou. Unui domn politisit i se face mila de mine si se ofera voluntar sa ii explice istericei in detaliu la cate dreapta si la cate stanga trebuie sa coteasca. Incerc sa inteleg dar aud doar o insiruire de dreapta, stanga, sus, jos. Dau din cap si ma simt ca un batran senil. Imi reiau drumul initial si cotesc la o noua dreapta. Ma opresc langa un depou si telefonul imi cedeaza. Surpinzator, ma gasesc  ai mei exact in momentul ala. SImt ca viata mea a luat o intorsatura epica si abia atunci imi dau seama ca furia si adrenalina mi-au uscat complet gura. Ma simt ca un batran fara proteza dar macar s-a terminat cu bine.

In definitiv a fost o noapte perfecta cu luna plina…albastra!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Septembrie 2, 2012 în Cotidiene, Entertainment

 

Etichete: ,

Cum a fost la AC/DC

Daca m-ar fi intrebat cineva anul trecut ce parere am despre un concert AC/DC in Romania, i-as fi ras in nas si i-as fi spus: „Fool me once, shame on you, fool me twice, shame on me!„. Dar cand s-a anuntat, in decembrie 2009, concertul AC/DC din Romania, am realizat ca nimeni nu avea sa ne insele de data asta, si daca nu avea sa se intample ceva fatalist (gen sa il loveasca o molima pe Brian Johnson ca pe solistul de la Depeche Mode) atunci vom avea parte de unul din cele mai mari concerte din Romania. Si asa a fost!

16 mai 2009, ora 15:00: Plecasem de acasa purtand primul meu tricou cu AC/DC si cornitele de rigoare. Lumea se inghesuia, cu mic cu mare, sa intre deja in spatiul improvizat din fata magaoaiei. Am avut surpriza extrem de placuta sa descoper ca AC/DC e ascultat in aceeasi masura de metalisti rebeli si tatuati, dar si de familii, da am zis bine, familii intregi, care au venit chiar si impreuna cu cei mici.

Am intrat si eu in tarcul din fata scenei in jurul orei 17:00. Organizarea romaneasca a lasat ca de obicei de dorit, caci mi-a creat impresia unui imens tarc cu vite. M-am simtit exact ca intr-o mare cireada, impinsa pe porti marunte in timp ce in mana fluturam biletul.

Seara au deschis-o cei de la Down. Nu stiam pana in seara respectiva cine sunt Down sau ce canta, asa ca a fost o prima auditie. Sincer, nu pot sa dau un verdict asupra lor pentru ca in definitiv nu i-am ascultat…incercand disperata sa gasesc un loc cat mai bun in multimea deja compacta.

Pana la Iris ma calmasem deja, consolandu-ma cu un coltisor al nostru undeva prin stanga scenei. Iris…Iris…Floare de Iris… Chiar daca nu sunt o ascultatoare Iris, am ramas profund impresionata de prestatia veteranilor rockului romanesc, mai ales de caldura cu care au fost intampinati de publicul prezent.

In jurul orei 20:45 multimea fierbea. Cozile la toaletele, total insuficiente pentru 60.000 de oameni, se triplasera si veteranii berii isi faceau ultimul plin. Tensiunea si emotia (da, asta era, emotia) l-au facut pe un june sa ma impinga frenetic in cetatenii de langa. Si pentru ca si eu eram „emotionata” am rabufnit precum vulcanul din Islanda „urandu-i lucruri bune si impliniri”. Merita mentionata observatia tanarului moralist: „Se zice dracu si nu naiba! Asta seara nu ai voie sa zici naiba!”.

Ora 21:00: Ecranele din jurul scenei se trezesc la viata pe intro-ul animat de la Rock N Roll Train. Multimea incepe sa urle in extaz. Dureaza numai cateva clipe pana cand legendarii AC/DC isi fac aparatia pe scena. Prima impresie (observata de pe panou desigur): OMG! Brian is 62?? Si mai e si Angus? Oare o sa vina o zi cand nu o sa mai imi para un scolar mereu tinerel?

AC/DC a adus publicului exact ceea ce isi dorea: best of the best. Marile hituri, gen Thunderstruck, Dirty Deeds Done Dirt Cheap, The Jack, Hells Bells, Highway to Hell, Whole Lotta Rosie si multe altele, au sunat cum nu se poate mai bine, au venit cu scenarii originale (gen papusa gonflabila imensa, clopotul care s-a coborat din cer si tunurile care au salutat publicul), si cel mai importat, au adus, macar pentru 2 ore, o stare de extaz in randul tuturor celor care i-au urmarit.

Sufletul AC/DC este in mod sigur Angus Young, scolarul vesnic tanar, care m-a facut si pe mine sa ma simt o „school girl with a fantasy„. Angus e un fel de argint viu, care devine aproape hot, cand se dezbraca pe „The Jack”. Dar, mai ales, Angus e adorabil atunci cand isi face riffurile direct pe jos. Cum sa nu il iubesti?

Concertul s-a terminat cu foc de artificii si multe multe aplauze. AC/DC, WE SALUTE YOU!

 
3 comentarii

Scris de pe Mai 19, 2010 în Entertainment

 

Etichete: , , , ,

Amorphis si Haggard in Bucuresti

Am asteptat cu sufletul la gura acest concert. Pur si simplu nu imi venea sa cred ca o sa ii vad pe Haggard live. Da, recunosc, m-am dus special pentru Haggard, care sunt pur si simplu extraordinari!

Dar sa imi incep cronica…Totul a inceput in fata Pavilionului 18 de la Romexpo unde am stat in frig afara asteptand intrarea. Nu stiu de cand nu m-am mai simtit asa inghesuita…hmmm..poate din zilele in care calatoresc la orele de varf. Vorba unui participant la concert….”E ca la metrou, numai ca lumea e mai selecta!” 🙂

Intr-un final am reusit sa intru. La intrare am fost perchezitionata si cautata in rucsac. Dar nu mi-au gasit arme albe sau droguri sau alcool asa ca m-au lasat sa intru.

O prima surpriza pentru mine a fost Frozen Dusk. Vocea Adinei, solista trupei, m-a facut sa ma intreb daca nu cumva o am in fata pe Tarja. Felicitarile mele pentru o prestatie atat de buna, si sper sa va revad cat de curand

Frozen Dusk

imagine017.jpg
Au urmat Haggard, motivul pentru care am venit la acest concert. Pentru mine au fost una din cele mai placute surprize. Mi-a placut absolut totul la ei, incepand de la vocile de aur pana la miscarea scenica si comunicarea cu publicul. Pur si simplu Haggard isi iubesc fanii si sunt cat se poate de apropiati de ei. Chiar daca am fost un pic inghesuita si nu am vazut scena foarte bine, macar l-am putut admira pe Claudio. Dupa Haggard…mi-am zis…pur si simplu superb, sau sublim, caci daca eu ar fi sa definesc sublimul l-as asocia cu un concert Haggard.
imagine018.jpg

imagine029.jpg
In ultima parte a serii am asistat la concertul trupei Amorphis. Sincer, nu sunt un ascultator al acestei trupe, dar finladezi mi-au facut per total o parere foarte buna. Ceea ce impresioneaza la Amorphis cel mai mult e vocea mai mult decat puternica a lui Tomi Joutsen. Categoric, vorbind tot de Tomi nu am putut sa nu-i remarc pletele pur si simplu senzationale!
Amorphis
imagine034.jpg
Felicitari tuturor trupelor pentru o seara absolut minunanta!
 
3 comentarii

Scris de pe Februarie 11, 2008 în Entertainment

 

Etichete: , , , ,