RSS

Arhive pe etichete: filme

Jurnalul cinefilului roman (II) – Nea Tudorica si Sergiu

Va spuneam mai ieri ca mie imi plac filmele si mai mult decat atat, imi place sa am oameni cu care sa vorbesc despre asta. Nea Tudorica sta pe acelasi palier cu mine si cand eram mic venea la ai mei de sarbatori si le mai aducea sorici de la porc. Imi placea cand venea Nea Tudorica si povestea ore in sir vrute si nevrute. Maica-mii i se parea agasant si cand s-au mutat la tara a zis ca macar asa au scapat de Nea Tudorica. Am ramas eu cu el pe cap.

Sa fiu sincer, mie mi-a placut intotdeauna. Mi se intampla sa vin seara de la serviciu si sa il gasesc mesterind la masina, o Dacie 1300 pe care o are de prin anii 80. Il intreb mereu: „Mai merge Nea Tudorica?”. Si imi spune: „Ehe, atunci se faceau masini. Acum nu mai vezi tu asa tablarie si motor.”

Si imi place sa il scot la bere si el imi povesteste din tineretea lui din anii 70-80 cand era altfel viata si apreciau oamenii alea 2 ore de televizor. Acum are o gramada de posturi dar cine se mai uita? Atunci se faceau filmele adevarate si statea lumea la cozi interminabile sa prinda bilet.
I-am spus si eu ca imi plac filmele si i-am povestit si lui asa cum le povestesc si celorlalti amici de-ai mei de pahar. Nea Tudorica dadea din cap aprobator si uneori devenea nostalgic si ma intrerupea si povestea de fiecare data despre ziua cand a vazut el prima data „Mihai Viteazu”.

Eu nu prea le am cu filmele vechi si de mi-ar fi zis unu de pe cinemagia asta i-as fi tras vreo injuratura probabil. Cine se mai uita azi la filmele alb-negru cand avem 3D? Doar idiot sa fii. I-am zis si lu Nea Tudorica de filmele 3D si mi-a povestit de un film 3D rusesc cu fluturi si cum ridicase mainile prin sala ca sa ii prinda.
Atunci i-am zis: „Da prost mai erai bre!”. A ras si si-a terminat berea.

S-a intamplat acum vreo 2-3 saptamani sa imi bata la usa. Era vineri seara si tocmai venisem de la munca. Am deschis usa si l-am vazut frecandu-si mainile agitat si cu capul plecat. „Ce e bre? Ti-e rau?” A dat din cap ca nu dar a ramas la fel de incordat. L-am invitat inautru si s-a asezat la masa din bucatarie.
„Mai copile mai, mergi cu mine la film in seara asta?”. M-am uitat chioras la el. „Unde sa mergem bre? La ce film?”. S-a codit putin si mi-a raspuns: „Stii ca a murit maestrul Sergiu, nu? Mare om! Nu mai fac romanii astfel de filme. Am auzit la stiri ca e maraton cu filmele lui la cinema si eu sunt om batran, sa fie 20
de ani de cand nu am mai fost la cinema. Nevasta-mea zice ca nu vrea si mi-e urat sa ma duc singur. Toata noaptea cica dau filmele lui si macar „Mihai Viteazu” sa mai vad si eu o data pe ecran mare.”

Mie nu imi place sa merg la cinema in alta parte afara de mall si nu imi plac filmele vechi dar am zis ca hai ca e om batran si cumsecade, Nea Tudorica. De Sergiu Nicolaescu stiam eu ca e regizor mare, dar na, cand ai torente si net sincer nu-ti mai vine sa ii revezi filmele. As minti daca as spune ca in seara aia am avut o revelatie asa mare ca atunci cand am vazut „Inception” da am plecat din sala de la cinema mandru ca am facut dracu’ si noi ceva.

Nea Tudorica isi desfacuse un pet de bere pe strada, chiar daca era mult sub zero grade. A vorbit mult in noaptea aia si mi-am dat seama ca poate el stia de filme mai mult decat mine, chiar daca nici nu auzise de torente sau de imdb. Nea Tudorica mi-a spus ca filmele adevarate sunt mari, epice si mai si inveti ceva din ele.
Cand am ajuns acasa am adomit spre ziua zgribulit pe canapea. Pe la 10 m-am trezit cu batai in usa. Era tot Nea Tudorica. Mi-a zis sa ma imbrac repede ca sa ne luam ramas bun de la maestru.

Nu o sa uit ziua asta niciodata. Suntem un neam de scursuri, asta suntem! Nu ne-au lasat sa il vedem pe maestru si in plus sicriul era inchis. Nea Tudorica a injurat in continuu cateva ore. Am aflat ca urmeaza sa il incinireze si am huiduit pana cand am simtit ca nu mai avem aer in plamani.

Adevarul e ca acum nu se mai fac filme ca atunci. S-a ajuns sa ia premiul Oscar un film cu homosexuali, acum cativa ani. I-am zis lu Nea Tudorica si s-a inchinat si a scuipat in san. Si i-am zis ca acum se fac filme despre comunisti si se vor a fi amuzante sau din contra dramatice. Si mi-a zis Nea Tudorica un mare adevar:
„Astea sunt filme pentru aia care n-au trait atunci. Ce sa fie de ras? Asta era, mai greu cateodata da era bine. Vara mergeam la mare, la munte. Acum unde dracu’ se mai duce lumea? Nu era mai copile, nici dramatic nici de ras, astea erau timpurile.”

M-am dus acasa si in seara aia nu m-am uitat la niciun film. Suntem un neam de ratati, asta e concluzia. Acum nu mai e nimic epic, facem doar filme penibile la care se uita aia care se cred ei destepti si se plang ca intelectualii erau asupriti in comunism. Niste hipsteri, asta sunteti cu totii!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Ianuarie 21, 2013 în ciudatenii, Cotidiene, filme

 

Etichete: , ,

Jurnalul cinefilului roman (I) – Despre initiere

film

Mie imi place sa ma uit la filme. M-a apucat boala asta acum vreo 3 ani cand m-am dus cu un amic sa vad „Inception”. Sincer, eu nu prea vroiam, si i-am zis „ba, stii nu prea le am eu cu filmele. Adica ma mai uit si eu la filme dar mai rar asa. Nu am mai fost la film de prin 2007 sau sa fi fost 2008 cand am vazut „Transformers”. Ala da film, actiune, femei!” Amicul s-a uitat cam stramb la mine si mi-a zis: „Frate, daca nu iti place iti fac cinste cu o bere ca te-am facut sa pierzi timpul.” Va dati seama ce mi-a trecut prin minte atunci „Evident ca o sa spun ca nu mi-a placut ca sa dea fraieru’ berea.” Si atunci s-a intamplat sa am revelatia. Eu eram obisnuit cu filme simple: o explozie (pac-pac), niste gagici si un happy-ending. Am stat cu mintea mea simpla de atunci sa inteleg cum e sa visezi ca visezi si cum privesti visele ca pe niste foi de ceapa. Am iesit traznit din sala de cinema si sincer, a fost singura data in viata mea cand m-am dus de mai multe ori sa vad un film. L-am vazut de vreo 4 ori ca sa inteleg ceva.

S-a desteptat ceva in mine din ziua aia si am inceput sa nu ma mai joc ca disperatul CS in retea cu peirde-vara astia de la bloc. Mi-am luat multe din filmele din top 250 de pe imdb. Intai pe astea noi ca sincer nici acum nu am rabdare sa vad un film mai vechi de 1980. Nici nu cunoscuse taica-miu pe mama atunci, ce sens
ar avea? Si am petrecut in anul ala cam doua-trei seri pe saptamana uitandu-ma la filme. Nu mai ieseam in fiecare seara cu baietii la berica sa vorbim despre fotbal si femei si m-am refugiat pe canapea cu o cutie de bere si niste popcorn.

As vorbi mult daca ar fi sa spun ce filme mi-au placut si de ce. Adevarul e ca mie imi plac filmele si au ajuns sa imi placa actori dar daca ma pui sa iti spun asa elaborat de ce, nu prea imi gasesc cuvintele. Cand ma mai  intreaba cate unu de ce mi-a placut un film ii spun ca e bun domne si nu prea are cum sa ma contrazica. In definitiv daca filmul are nota 8.0 pe imdb de ce sa ma mai justific?

Eu de firea mea sunt un baiat simplu si prietenii mei sunt la fel de simplii ca si mine, dar cu toate astea am inceput sa simt nevoia aia acuta de a vorbi cu cineva despre filme. Si asa mi-am facut eu cont pe cinemagia.  Majoritatea sunt librici de aia de 17 ani care au vazut doar „Twilight” sau mai stiu eu ce abominatie dar si oameni cu care mai schimb pareri inteligente. Mi-am dat seama ca mie imi place sa comentez mult cand e vorba de un film si sa le spun cand e filmul bun sau prost.

De vreo 2 ani a inceput sa ma intereseze si cate Oscaruri are un film si ce actori sunt premiati. Mie unu imi  place Morgan Freeman si asa ma bucur ca apare in cam toate filmele mele favorite. Cand am fost asta vara la „The Dark Knight Rises” cu amicul meu, ala de m-a dus la „Inception”, i-am zis tare „uite-l ma pe GOD!”. S-a
uitat la mine si a ras si oamenii din sala s-au incruntat. Am tacut pana la sfarsit dar daca stai sa te gandesti, oare alora din sala nu o sa le ramana fixate in minte cuvintele mele? Sa luam slabatura de muiere tocialara de langa mine care avea tricou cu Star Wars alea vechi. Crezi ca nu i-am introdus eu in minte un mesaj subliminal si nu s-a dus aia acasa si si-a luat de pe torente cel putin 3 filme cu Morgan Freeman? Am invatat subtilitati de cand ma uit la film si simt uneori ca pot sa ii manipulez si pe aia care nu au avut revelatii, asa ca mine.

Imi place destul de mult cum am ajuns sa gandesc si cine sunt. Pot sa zic ca am invatat multe si simt uneori ca e de datoria mea sa le zic si la aia mai prosti de unde sa inceapa. Le-am zis alora de la bere sa se uite si ei la filme ca „Inception”, „Shawshank Redemption”, „Se7en” sau „Salvati Soldatul Ryan”. Si am petrecut seri intregi intre natangii astia povestindu-le ce am mai vazut eu si ma simt implinit. Mi-a zis nea Tudorica sa ma fac critic de film dar stiu ca eu nu prea le am cu slovele. Adica sa spun ca e bun sau nu pot, dar in rest…eu sunt un baiat mai simplu.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Ianuarie 17, 2013 în ciudatenii, Cotidiene, filme

 

Etichete: , ,

Top 10 personaje negative din filme

Te-ai gandit vreodata cum e in tabara cealalta? In definitiv, poate au si ei motivele lor si noi, ahtiati dupa conceptul de bine absolut si dreptate, nu ii intelegem. Astazi scriu despre ceilalti, cei pe care ii dorim intotdeauna morti, cei care ne inspira repulsie, teama, ii dispretuim, ii uram si  vrem sa ii stergem complet  din memorie odata ce pe ecran se deruleaza lenese creditele de final. Si cu toate astea…raul e tentant, formidabil, o forta a naturii exemplar si atent cizealata, care are rolul de a impregna cu succes celulele cenusii astfel incat sa influenteze subtil si elegant amintirile celui care aprivit o data.

Asa deci…top 10 personaje negative din filme, mai mult decat atat, top 10 personajele mele negative ce ilustreaza conceptul ala de rau imaculat, ferit de clisee sau de opinii generale. Cu alte cuvinte, nu o sa prezint mai jos un top obiectiv din motive total subiective (gen nu mi-a placut filmul x, asa ca am ignorat total personajul negativ), dar cu toate astea o sa explic asa cum pot eu mai bine conceptul de rau. Raul e la moda!

10. O-Ren Ishii (Kill Bill)

O-Ren Ishii putea sa fie anti-eroul perfect. Isi razbuna cu sange rece, la doar 11 ani, parintii ucisi brutali. O-Ren trebuia sa fie renegata, straina misterioasa, justitiara din umbra marcata de umbrele trecutului si regrete personale doar ca…ajunge ucigasa platita si in cele din urma va lucra pentru…Bill. Da, acel Bill care aproape ca o omoara pe Mireasa. O-Ren ramane nemiloasa pana la capat caci devine capetenia Yakuza si 88 de luptatori isi vor da viata pentru ea.

9. Colonelul Hans Landa (Inglorious Basterds)

Hans Landa… The Jew Hunter. Hans Landa ucide din placerea de a vana. Inteligent, vanitos, sarmant si manierat, Landa devine un simbol al crimei cu stil. Si in definitiv …nu vorbim decat despre vanat evreu, nu-i asa? Colonelul e anti-eroul Sherlock Holmes, care fumeaza extravagant o pipa si isi trateza adversarul un formalism sofisticat si viclean in acelasi timp.

8. Agentul Smith (The Matrix)

Poate ca rautatea nu ar trebui exprimata in binar, dar un personaj ca Agentul Smith este imposibil de ignorat, mai ales intr-o lume ca si Matrix, in care putinii alesi sunt un fel de trojeni vanati de nemilosul Smith. Neo e virusul care vrea sa iasa din lumea binara in realitate, doar ca se loveste de Firewall…agentul Smith…programat pentru a controla anomaliile umane si de a pedepsi in consecinta.

7. Baby Jane Hudson (Whatever Happened to Baby Jane)

Copilul vedeta de alta data (un plod pe care l-ai plezni din 3 in 3 minute, de altfel) devine peste ani si ani actrita ratata, Baby Jane, de care aparent nimeni nu isi aminteste. Baby Jane isi tortureaza la domiciliu sora imobilizata intr-un scaun cu rotile, Blanche, care inainte de accident fusese una din cele mai stralucitoare stele de cinema. Baby Jane uraste cu pasiune si traieste in trecut, intr-o epoca in care dansa, canta, lumea o aplauda si taticul o iubea foarte mult. Doar ca acum e doar o hoasca batrana pe care nimeni nu o recunoaste si nu o iubeste, dar, in schimb toti o iubesc pe Blanche, cea fada si netalentata. Ei bine, va arata Babay Jane!

6. Magneto (X-Men)

Magneto si-a dat seama ca poate sa schimbe lumea atunci cand, copil fiind, a reusit sa indoaie portile de metal ale unui lagar de concentrare. Doar ca lumea, asa cum o stim noi, nu i-a aratat cea mai prietenoasa fata asa ca…watch out. Mutantul Magneto crede in rasa superioara, mutantii, acesti zei printre insecte, si e dispus la orice fel de sacrificiu pentru triumf…chiar si daca victimele se numara din propriul lui neam. Magneto isi alege echipa din mutanti devotati, la fel de insetati de razbunare ca si el, insa nu va ezita sa ii abandoneze atunci cand sorta potrivnica ii va obliga sa treaca de partea cealalta (loiala Mystique e abandonata de Magneto atunci cand leacul ii anuleaza puterile de metamorf).

5. Alex Forrest (Fatal Attraction)

Se stie de la sine ca stalkerii nu plac nimanui, doar ca ei se pare ca gandesc dupa legile lui…Alex Forrest. Personajul Alex Forrest e atat de bine construit incat m-a facut pe mine, simplu privitor care de obicei simpatizeaza cu personajele negative, sa o urasc cu patima. Alex Forrest e un fel de larva, o lipitoare umana care se agata de un barbat insurat, dupa o aventura de o noapte. Nu va intelege atunci cand i se va explica ca nu si va continua in idila imaginara pana in panzele albe. Nu va renunta la santajul emotional si nici la tortura psihica pana cand nefericitul care a calcat stramb nu va fi adus in pragul nebuniei. Bonus de rautate: omoara iepurasul familiei.

4. Gollum (The Lord of the Rings)

Pe Sauron nu l-am privit niciodata ca raul absolut din Pamantul Mijlociu, in definitiv era doar un vrajitor care purta un razboi.Gollum mi s-a parut personajul negativ clasic perfect: marsav, torturat de reminescentele vietii de hobbit, lacom, viclean si ca sa intregim tabloul, total respingator. Gollum era pe vremuri posesorul inelului, Gollum are sa porneasca in calatoria fantastica alaturi de eroii povestii si tot el are sa tradeze la final si sa joace ultima carte. Avand in vedere ca intreaga poveste se desfasoara in liniile clar conturate de bine si rau, Gollum e singurul care oscileaza, e imprevizibil si poate oricand sa schimbe firul povestii pentru ca nu sustine nicio tabara si isi urmareste doar propriile interese.

3. Norman Bates (Psycho)

Nu am putut sa il ignor pe probabil primul mare criminal in serie al cinematigrafiei, cel care prin visceralitate si nebunie a facut primul pas spre ceea ce se numeste gore. Bates nu e neaparat rau pentru celebra scena de la dus si nici macar sinistru pentru colectia de animale impaiate, dar iti va face pielea de gaina atunci cand va grai credibil cu vocea mamei al carui cadavru putrezeste in pivnita. Norman Bates e omul dual care lasa loc in interior pentru mama posesiva. Mai mult decat atat, isi modeleaza mama dupa bunul plac si ii da proportii de monstru care ucide cu sange rece.

2. Annie Wilkes (Misery)

Annie Wilkes e doar o doamna draguta, amabila, Annie Wilkes il salveaza si ingrijeste pe scriitorul Paul Sheldon dupa un accident de masina, Annie Wilkes il adora pe Paul Sheldon si seria acestuia „Misery” si nu in ultimul rand, Annie Wilkes este psihopata. O femeie al carui star de romane ieftine a murit e mai periculoasa decat Leatherface sau Jason. Annie va face orice pentru ca Misery a ei, Misery cea fictiva, care respira doar prin pagini de roman prost, sa traiasca din nou, si daca Paul Sheldon nu vrea, ei bine, atunci poate ca va fi nevoie chiar sa il schilodeasca astfel incat sa ii inteleaga mesajul.

1. Hannibal Lecter (The Silence of the Lambs)

Cel mai rau personaj din toate timpurile nu e rau pentru ca refuleaza sau pentru ca are o motivatie extraordinara care sa il transforme intr-o victima a societatii sau insasi a vietii. Hannibal Lecter, adevaratul si probabil singurul sir al raului, este malefic pentru ca adora asta. Hannibal, criminalul canibal, e un lord al violentei si are meritul artistic de a se face placut prin asta. Celebra scena in care Hannibal omoara oamenii legii avand ca background muzica clasica e atat de stilata si de frumoasa incat are meritul enorm de a urca grotescul la rangul de sublim. Asadar, Hannibal Lecter, probabil cel mai frumos rau inventat vreodata!

 
9 comentarii

Scris de pe Februarie 19, 2012 în Critica de Film, My Top 10

 

Etichete: , ,

Cele mai asteptate filme din 2012

Cat de des am sa ma duc la cinema in 2012 si mai ales pentru ce filme? Desigur, intotdeauna sunt si surprize spontane, dar momentan merg pe cararea batuta in cuie: ce stiu sigur ca vreau sa vad in 2012. Poate ca nu o sa enumer marile premiere asteptate (sa nu mi-o ia in rau fanii Twilight, de exemplu, dar pur si simplu spun NU), dar o sa numesc strict filmele pe care le astept cu sufletul la gura.


Dark Shadows

Cu toate ca sunt foarte multe semne de intrebare in legatura cu Dark Shadows (pana acum nu am vazut un poster sau un trailer oficial), tin pumnii stransi si sper din toata inima ca in 2012 sa il vedem pe Johnny Depp vampir, desigur, sub magia vechiului sau prieten Tim Burton. Dark Shadows este adaptarea unei telenovele gothice din anii 70, centrata pe viata vampirului Barnabas Collins.

The Hunger Games

Bazat pe romanul lui Suzanne Collins, The Hunger Games mi-a atras atentia prin plotul cu aer de viitor apocaliptic. Intr-o societate futurista, guvernata de violenta, exista un joc televizat in care tinerii trebuie sa se lupte pe viata si pe moarte. Povestea in sine nu este originala, vezi Battle Royal, dar sunt curioasa de comparatie. Oare americanii aduc ceva nou fata de varianta asiatica?

The Dictator

Poate ca Sacha Baron Cohen nu este pentru stomacurile sensibile, dar asta nu il face mai putin delicios. Borat si Bruno sunt comedii la care am ras cu lacrimi, asa ca nu am putut decat sa jubilez cand am aflat ca he will strike again. The Dictator ne spune povestea unui adevarat dictator care face pe dracul in patru astfel incat blestemata democratie sa nu calce pamanturile sale. Rezultatele? Probabil hilare.

Prometheus

Doar doua cuvinte: Ridley Scott. Si cum aveam de-a face cu un SF cred ca sunt toate sansele sa ma dea pe spate. Mai mult decat Ridley Scott si SF, Prometheus va fi probabil un film intunecat, de atmosfera si sper sa continue cu succes lugimea de unda de la care a plecat primul Alien. Bonus: Michael Fassbender face parte din cast.

The Dark Knight Rises

O sa incep cu un nu, nu sunt un fan al trilogiei. Daca ma pune cineva momentan sa povestesc celalte doua filme nu o sa fiu in stare, chiar daca pe moment am fost impresionata. Am fost si am vazut al doilea film la cinema strict pentru prestatia lui Heath Ledger si acum voi urma o logica asemanatoare: merg sa vad femeia pisica. Chiar daca Anne Hathaway a fost criticata, fiind considerata o alegere total neinspirata pentru rolul de vixen, mie imi trezeste totusi curiozitatea si ii dau o sansa.

The Woman in Black

Daniel Radcliffe parasteste Hogwarts-ul pentru taramurile tenebroase ale horroru-lui clasic.The Woman in Black se anunta a fi o revenire la clasicile filme despre fantome care bantuie coridoarele gothice ale vechilor case boieresti. Imi fac sperante si tin pumnii. E timpul ca genul horror sa renasca din cenusa.

Fankenweenie

2012 se anunta a fi un an plin si frumos pentru Tim Burton. Tocmai se coace cea de-a treia animatie a sa, Fankenweenie, poveste gothica, plina de motive care amintesc de moartea frumoasa, lirica, descrisa de poetii romantici ai secolului 19. Plotul pe scurt: un baietel joaca rolul doctorului Frankenstein si incearca sa isi readuca la viata catelul mort.

Abraham Lincoln: Vampire Hunter

Nu stiu aproape nimic despre filmul mentionat mai sus, doar ca titlul in sine suna amuzant si bine. Cu sperantele de rigoare ca nu o sa iasa un kitsch la care sa te crucesti cu doua maini, ma declar de pe acum nerabdatoare sa vad inca o poveste cu vampiri cu totul si cu totul atipica.

The Hobbit

Inchei apoteotic cu probabil cel mai asteptat fim al anului: The Hobbit: An Unexpected Journey. Povestea inelului inainte de Frodo, Aragorn si batalia pentru The Middle Earth. De aceasta data eroul este Bilbo Baggins, care pleaca intr-o calatorie extraordinara in scopul recuperarii unei comori pazite de un dragon. O continuare, corect spus un prequel, care probabil se va ridica la aceleasi standarde cu cele ale faimoasei trilogii The Lord of the Rings.

 
19 comentarii

Scris de pe Ianuarie 5, 2012 în Critica de Film

 

Etichete: , , ,

Melancholia m-a lovit din plin

Lars von Trier si-a imaginat sfarsitul lumii. Finalul absolut e construit pe o panza grandioasa de frumos apocaliptic: planeta Melancholia pluteste de-a dreptul teatral in jurul Pamantului, in deplina sa splendoare cosmica, lumina bizara, nepamanteana, scalda trupul gol al lui Kirsten Dunst, ducand cu gandul la frumoasele nimfe din mitologie, iar natura in sine pulseaza, isi agata crengile disperate in jurul picioarelor, urmand ca apoi sa accepte sfarsitul si linistea absoluta.

„Melancholia” e structurat in 3 parti: prologul (ce reprezinta defapt premonitiile apocaliptice ale fragilei Justine), Justine (nunta protagonistei: eveniment de o tristete si angoasa aproape sinistra) si Claire (degradarea celeilalte surori, pe care disperarea si depresia o lovesc pe masura ce planeta Melancholia se apropie).

Prologul, acompaniat de muzica lui Wagner, este si probabil va ramane una din cele mai frumoase secvente ale cinematografiei. Chipul imobil si desfigurat de durere al Justinei iti introduce pe loc starea de angoasa, in timp ce in background pasari moarte cad din cer. Justine e mireasa Ophelia care pluteste pe apa, cu aceeasi figura imobila pe chip, Justine incearca sa alerge dar radacini ii prind gleznele si o tintuiesc la sol si in cele din urma o gasim pe o pajiste impreuna cu Claire si fiul acesteia, intr-o stare resemnata, neschitand nicio grimasa. Si cum apocalipsa urmeaza aproape ca o consecinta naturala si necesara zbuciumului sufletesc, ultima scena din prolog, in care Melancholia zdrobeste Pamantul, te face pe tine ca privitor sa te simti oarecum usurat, cu toate ca stii ca e momentul de groaza deplina. Acum oricum nu mai conteaza nimic, s-a terminat!

Tabloul nuntii grandioase din „Justine” surprinde personajele intr-o zi ce se vrea a fi frumoasa si speciala. Mirele si mireasa ajung tarziu la nunta, din cauza unor inconveniente cu limuzina, iar familia ii asteapta nervoasa la petrecere. Tristetea aparenta pe care o ascunde mireasa, Justine,  e alimentata de replicile intepatoare ale parintilor divortati, in special de mama, o Charlotte Rampling de o aciditate aproape dureroasa, cu rol profetic, care  vine si cu motto-ul intregului film: Enjoy it while it lasts! In pofida incercarilor disperate ale celeilalte surori, Claire, cea realizata (cu un sot bogat si un baietel simpatic), Justine nu reuseste sa isi mascheze disperarea. O vedem cu fata complet desfigurata de durere ca in momentul urmator sa se adune si sa schiteze un zambet. Justine isi cauta refugiul in parintii reci, in Claire, in nepot si in cele din urma in proaspatul sot, Michael (un Alexander Skarsgard marioneta, caci de, cam asa sunt toti barbatii din filmele lui von Trier). Si cum melancolia o loveste prima data pe Justine, aceasta se trezeste spre zori parasita si prada propriei nebunii.

Partea a treia, „Claire”, prezinta ultimele zile ale Pamantului din perspectiva surorii constiente (Charlotte Gainsbourg), care incearca sa fie mama, sotie si in acelasi timp sa isi ajute sora bolnava. Patimile lui Justine sunt in definitiv si patimile lui Claire, fapt demonstrat prin situatiile critice prin care trec cele doua surori. Astfel Claire incearca sa o imbaieze pe o Justine bolnava, care nu mai poate sa se miste, sa paseasca, iar scena de la masa in care drobul are gust de cenusa e la fel de sfasietoare atat pentru bolnava cat si pentru sora sa.

Claire isi pierde controlul atunci cand realizeaza ca totusi Melancholia o va lovi inevitabil si pe ea si pe cei dragi. Disperarea atinge cote maxime caci: Viata e doar pe Pamant, si asta nu pentru mult timp. Claire isi gaseste sotul mort (un Kiefer Sutherland ce da viata unui personaj putin mai viu decat alte personaje masculine clasice ale lui von Trier), isi ia copilul incercand sa fuga catre civilizatie, dar Melancholia se impotriveste, conspira impreuna cu raul etern din natura, si o obliga sa se reintoarca la Justine, cea constienta si inteleapta de aceasta data.

Sfarsitul vine brusc si surprinde cele trei personaje ramase, intr-o pestera imaginara, construita din bete. Mama, copilul si matusa se tin de maini asteptand finalul absolut al lumii, care vine in aceeasi nota de frumos cosmic. Ce urmeaza? Nimic, pentru ca, precum prevestea si Justine, nu mai e nimic acolo, absolut nimic…

 
3 comentarii

Scris de pe Octombrie 10, 2011 în Critica de Film

 

Etichete: ,

Pleasantville – filmul care aduce culoare in epoca rockabilly

Uneori nu e nevoie de replici absolut remarcabile sau de un twist fantastic la sfarsit, ca sa simti nevoia vitala de a revedea un film imediat dupa ce ai terminat de privit creditele care se scurg lenese pe ecran. Pleasantville a reprezentat noul meu obiect de fascinatie pentru mai multe saptamani la rand.

Primul lucru care m-a facut sa citesc synopsisul a fost afisul…un colaj de poze cu scene din film ce la o prima vedere pare doar un experiment al desaturarii in Photoshop. Personaje colorate sau desaturate zambesc deasupra unui orasel idilic ce imi aminteste intr-o oarecare masura de comunitatile din Sims.

Pleasantville e povestea lui David (Tobey Maguire) si Jennifer (Reese Witherspoon), doi adolescenti din anii ’90, care se vad prinsi intr-un sitcom din anii 50, dupa ce un batranel le ofera o telecomanda magica. Asadar, bun venit in Pleasantville si in familia Parker, ce fara indoiala duce o viata perfecta. George e sot, tata si un membru al comunitatii in care traieste iar Betty, este  sotia perfecta ce isi asteapta in fiecare seara consortul cu cina pregatita si zambetul pe buze. Si cum totul in Pleasantville este minunat, toti vecinii sunt amabili iar pustii de liceu nu sunt pramatiile neobrazate de astazi. Ca in orice paradis si aici lipseste ceva si anume… o pata de culoare.

David (intrat in pielea lui Bud Parker) incearca sa nu afecteze cu nimic echilibrul cosmic al oraselului dar sora sa, trece peste prejudecati, peste inocenta aparenta a baietilor frumosi din liceu, peste cola cu cirese si hamburgeri, si incepe sa fie…ea insasi. Consecintele? Devastatoare…deloc! Plesantville nu va incepe sa se destrame sau sa se piarda in vid, ci pur si simplu sa se coloreze. Intai decorul timid cu trandafiri rosii, meri infloriti de pe alea indragostitilor si in cele din urma oamenii.

Din simple personaje de sitcom locuitorii oraselului incep sa devina ei insisi oameni colorati. Si cum nu e nimic  gresit sau imoral in culoare, „the old ways” apun incetul cu incetul dand teren liber incendiarei epoci rockabilly.

Mi-a placut Pleasantville pana in cel mai mic amanunt: e amuzant, frumos povestit, frumos zugravit si cel mai important original. Te-ai gandit vreodata cum ar fi daca te-ai vedea alb-negru? Abia atunci ai intelege ca in definitiv culoarea iti ia ochii si straluceste. Ternul nu mai e la moda!

 
2 comentarii

Scris de pe Mai 9, 2011 în Critica de Film

 

Etichete:

Cele mai bune afise de film

Continuare pozitiva articolului de aici mi-a descretit putin fruntea intr-o zi de marti. De ce un afis de film mi se pare bun? Poate ca imi spune o poveste, e chint-esenta aia buna a filmului sau pur si simplu ma face curioasa.

Un poster care mie imi inspira pur si simplu magie, cu mult, mult inainte ca Harry Potter sa se fi nascut. O silueta care se indreapta cu bicicleta spre luna, intr-un decor scos dintr-un basm. Afisul E.T. imi aminteste de copilarie, de povestile fantastice ale lui lui Jules Verne, ma bucura si ma intriga in acelasi timp.

Nu sunt o mare fana a filmelor cu Jim Carrey dar afisul Yes Man m-a determinat sa vad si filmul. De ce? Pur si simplu imi inspira o cantitate imensa de energie pozitiva si aproape ca… ma face sa zambesc. Un camp cu flori, un cer albastru si un om fericit. Aproape ca imi doresc sa ii iau eu locul celui din afis.

Luptatorul cazut, infrant in lumina stralucitoare a ringului de lupta. Luptatorul ingenunchiat, lovit, imbatranit incearca  sa se adune pentru o ultima lovitura. Afisul The Wrestler concentreaza cum nu se poate mai bine ideea mea despre chinesenta, samanta aia concentrata care ne dezvaluie filmul printr-o imagine.

Mi se intampla si acum, dupa un an de la lansare, sa ma pierd minute bune intre poze din Alice in Wonderland. Tara minunilor este cu adevarat un paradis imaginar, un colt de Eden plin de atmosfera aia eerie caracteristica filmelor lui Tim Burton. Dar daca ai putea ca macar pentru o secunda sa arunci si tu o privire in Tara Minunilor? Ce ai vedea? probabil imaginea de mai sus.

Un afis atat de facinat si de misterios ca si filmul in sine. Imi amintesc brusc de calatorii inspre taramuri sumbre si misterioase, de copilaria pierduta, de noapte si parfum de iasomie. Ca si in cazul „Alice in Wonderland”, afisul Pan’s Labyrinth reprezinta o fereastra deschisa catre un univers fantastic.

Daca Exorcistul s-ar fi inventat in zilele noastre sunt aproape sigura ca am fi avut parte de un afis grotesc (eventual, de ce nu un close-up cu micuta Regan in timp ce se masturbeaza cu crucea). Poate ca era lumea putin mai timorata in anii ’70 sau poate isi mai aminteau ca mai putin inseamna defapt mai mult. Un afis care mi se pare mai confuz si mai sinistru decat filmul in sine.

Buried a fost pentru mine o inovatie regizorala. Un film despre un om ingropat de viu care nu renunta la speranta. Gasesc afisul de mai sus la fel de inspirat si inovativ. Imi place in primul rand efectul de vertigo pentru ca inspira in acelasi timp ameteala si adancime. Grafica simpla si omul chircit si mic din centru duc cu gandul la finalul dramatic.

Mi-a placut atat de mult posterul Perfume: the story of the murderer incat am vazut imediat filmul si apoi am avut grija sa imi cumpar si cartea. Contrastul puternic intre alb si rosu m-a fascinat iar fata a ocupat un loc fruntas in topul meu de femei frumoase si feminine.

Chiar daca am vazut relativ tarziu The Shawshank Redemption afisul imi atrasese demult atentia. Imi inspira in primul  rand libertate, mai precis bucuria de a stii ca esti liber, si as putea sa spun generalizand, bucuria de a trai. Un film si un afis despre speranta si libertate.

Nu cred ca imi amintesc un poster care sa evoce mai bine atmosfera de noir decat cel de la Chinatown. Un detectiv si o femeie misterioasa invaluita in fum de tigare. Mister, confuzie, crima, pasiune, totul exprimat cu mult succes in liniile grafice ale posterului.

Chiar daca nu ai auzit de Johnny Cash posterul Walk the Line te duce cu gandul la un om si o chitara. Si daca te gandesti mai bine e un om a carui viata e marcata de o chitara, de pasiune si de muzica. Un om in negru. Felicitari, tocmai l-ai descris pe Johnny Cash!

Nu am acordat niciodata foarte multa atentie afiselor Indiana Jones. Imi spuneam ca sunt doar filme de actiune si eram destul de sceptica. La o recomandare am inceput sa ma uit si la poze, nu doar la film si am ramas placut impresionata. Am descoperit afise care  imi inspira dinamism si aventura, ma intriga si in acelasi timp ma fac sa zambesc.

Antichrist, cu un afis pentru care nu am cuvinte sa spun cat de mult imi place. Un afis care m-a facut sa il privesc minute in sir in timp ce instinctual ascultam muzica de Handel. El si ea prinsi intr-o foarfeca. Durere, sange, apasare, pasiune sex.

Mi-a trebuit cam un minut sa explorez cu privirea fiecare coltisor din aceasta fereastra deschisa catre lumea The Imaginarium of Doctor Parnassus. Un afis plin de detaliu, fara sa fie incarcat, cu personaje care parca striga catre tine, te cheama si te indeamna sa le asculti povestea.

 
9 comentarii

Scris de pe Aprilie 5, 2011 în Arta si Animatie

 

Etichete: ,