Rock the City – ziua 3

Rock la 40 de grade. Sudoare curge pe spate, apa incalzita de soare uda buzele se prelinge pe tricou si plete lipindu-le de corp. Chitarele urla in amplificatoare si decibelii ridica fara mila tonele de particule de praf care se ridica in aer si se lipesc nemiloase de brate, picioare si chipuri transpirate.

Rock the City a inceput pentru mine duminica cand era deja trecut de doua. Cu mult regret am lipsit de la prestatia celor de la Ugly Kid Joe. S-a intamplat sa ajung fix pe la ultima piesa. Daca am auzit bine era „Everything About You„, daca gresesc sa ma scuzati, caci era cald si o domnisoara de la poarta imi scormonea nevrotic prin geanta incercand sa gaseasca instrumente de tortura asiatice cu care aveam sa il atac pe Axl Rose mai pe seara. Eu nu sunt de fire un om fioros, decat daca ma uit urat. Nu purtam tricou cu draci, tinte si nici nu imi facusem parul precum mireasa lui Frankestein, cu toate astea duduia de la poarta s-a scandalizat atunci cand mi-a gasit pachetul de guma. Da, recunosc, mai mestec din cand in cand, in special dupa ce mananc. Asa am vazut si eu la tv si cred ca e ceva adevar in faza cu curatatul dintilor. Dansa, probabil dusman incontestabil al igienei dentare, si-a ondulat vocea ducand spre tangente stridente si apasatoare si in cele din urma mi-a confiscat cele doua lame de guma Orbit. Da recunosc, planul meu diabolic era sa il ucid pe Axl Rose cu guma Orbit!

Am ajuns exact inainte de Within Temptation. Am stat langa gard si soarele ma ardea pe fata, dar nici ca imi pasa. Aveam sa vad si eu in sfarsit bine, fara baieti de 2 metri in fata. Within Temptation mi-au placut cu toate ca nu sunt ascultator fidel. Chiar daca initial instrumentalul a acoperit clar pe Sharon Del Adel, solista a dovedit ca poate sa urce fara piedica catre tonuri cat mai inalte. Poate ca e un epitet putin eminescian, dar Sharon Del Adel are o voce aproape de sirena, asa mi s-a parut intotdeauna. Pe scena e dinamica, vesela, radianta si rochita vaporoasa pe care a purtat-o a facut de multe cu ochiul celor de la gazonul A si nu numai. Recunosc ca nu am mai ascultat Within Temptation de cativa ani, dar mi-ar fi placut sa fi stiut mai mult de 3-4 piese. Mi-a parut rau ca nu am auzit si piese ca „Angels” sau „Memories”.

Au urmat The Cult. Cred ca maxim 10% din cei festival auzisera vreodata despre The Cult si un procent de circa 0.5% putea numi 3 piese de la ei. Multimea a fost toropita, inerta si Ian Astbury a incercat din rasputeri sa ne trezeasca. Cateva zambete si chicote s-au auzit din public cand Ian l-a mentionat pe Skrillex. Oare erau ascultatori prin public? Ian a fost spontan, amuzant si a avut comunicare permaneta cu publicul. Ar trebui ca si marile nume ale rockului sa invete de la veterani. Prestatia celor de la The Cult a fost superba, cu toate ca am avut ceva emotii la inceput. Eu il stiam pe Ian ca in videolcipul de la „She Sells Sanctuary” cand era tanar si purta camasi largi asemanatoare cu Vampirul Lestat. Ian cel contemporan nu mai e pustiul boem de acum 30 de ani (cu ce stupoare spun ca anii 80 au fost acum 30 – nu 20 de ani), dar si-a pastrat carisma si vocea. Mi-a facut o deosebita placere sa aud live cateva din piesele mele favorite: „She Sells Sanctuary„, „The Rain” sau „Love Removal Machine„.

Nu mi-a fost niciodata rusine sa recunosc ca fac parte din generatia aia care asculta Linkin Park si Evanescence in liceu. Am ascultat albumul „Fallen” pana la refuz acum vreo 8-9 ani. Si inca o data nu imi e rusine sa recunosc ca am fost la Rock the City in special pentru Evanecence, doar am crescut ei. Amy Lee mi s-a parut pur si simplu superba. Doamna din umbra, cu parul de taciune, pielea alba si ochii prea deschisi la culoare pentru a fi umani, m-a incantat cu o prestatie pur si simplu ametitoare. Culmea e ca nu spun asta doar pentru ca m-a batut soarele in cap la greu, dar Amy Lee are vocea suficient de puternica incat sa razbata prin sunetul prost spre execrabil care acopera orice glascior uman. Mi-au iesit plamanii la piese din tinerete ca „Bring Me to Life” sau „Going Under” si la „My Immortal” a lesinat o fata, la propriu. Cred insa ca de caldura.

Guns N’Roses...eu fac parte din categoria aia de oameni care il displace pe Axl Rose, chiar daca o parte din inima mea o sa cante intotdeauna piese ca „November Rain„, „Don’t Cry„, „Paradise City„, „Since I Don’t Have You” sau „Civil War”. Problema cu noi, cei care am ramas blocati prin anii 80 sau 90 e ca nu ne plac schimbarile radicale si de pilda, suferim teribil atunci cand ne dam seama ca Guns ai nostri nu mai sunt cei de atunci. Ca urmare ne suparam, il facem pe Axl burtos, radem de el de fiecare data cand intarzie pe scena si ne declaram dispretul profund fata de noii membrii ai trupei, pe care sincer nu reusim sa ii incadram in peisajul prafuit si boem de atunci. Guns N’ Roses au cantat trei ore si cica au cantat bine. Eu am stat o ora, din motive ca nu erau Guns „ai mei” si ca in ziua urmatoare aveam serviciu. E cam greu sa imi dau o parere obiectiva, dar ca sa incep cu ce a fost bine, nu au intarziat decat o jumatate de ora, multimea i-a primit cu caldura si instrumentalul a fost super. Baietii pur si simplu au rupt scena. Sunt un spectacol vizual extraordinar chiar daca unii dintre ei arata a componenti exilati „My Chemical Romance”. Axl inca poate, dar poate greu. Oboseste repede si se intoarce in culise cat ai zice „unde mi-e paharul cu bere?”. Asta recunosc ca m-a deranjat. E Axl Rose, poate il vad o data  viata, de aia nu vreau sa il vad cu intreruperi dupa fiecare 3 versuri cantate. Am plecat pe la 10 fara ceva. Cantasera prea putine piese din favoritele mele si Axl obosise prea repede, cu toate astea a fost o onoare sa vad atatea nume mari intr-o singura zi!