RSS

Arhive pe categorii: ciudatenii

Jurnalul cinefilului roman (II) – Nea Tudorica si Sergiu

Va spuneam mai ieri ca mie imi plac filmele si mai mult decat atat, imi place sa am oameni cu care sa vorbesc despre asta. Nea Tudorica sta pe acelasi palier cu mine si cand eram mic venea la ai mei de sarbatori si le mai aducea sorici de la porc. Imi placea cand venea Nea Tudorica si povestea ore in sir vrute si nevrute. Maica-mii i se parea agasant si cand s-au mutat la tara a zis ca macar asa au scapat de Nea Tudorica. Am ramas eu cu el pe cap.

Sa fiu sincer, mie mi-a placut intotdeauna. Mi se intampla sa vin seara de la serviciu si sa il gasesc mesterind la masina, o Dacie 1300 pe care o are de prin anii 80. Il intreb mereu: „Mai merge Nea Tudorica?”. Si imi spune: „Ehe, atunci se faceau masini. Acum nu mai vezi tu asa tablarie si motor.”

Si imi place sa il scot la bere si el imi povesteste din tineretea lui din anii 70-80 cand era altfel viata si apreciau oamenii alea 2 ore de televizor. Acum are o gramada de posturi dar cine se mai uita? Atunci se faceau filmele adevarate si statea lumea la cozi interminabile sa prinda bilet.
I-am spus si eu ca imi plac filmele si i-am povestit si lui asa cum le povestesc si celorlalti amici de-ai mei de pahar. Nea Tudorica dadea din cap aprobator si uneori devenea nostalgic si ma intrerupea si povestea de fiecare data despre ziua cand a vazut el prima data „Mihai Viteazu”.

Eu nu prea le am cu filmele vechi si de mi-ar fi zis unu de pe cinemagia asta i-as fi tras vreo injuratura probabil. Cine se mai uita azi la filmele alb-negru cand avem 3D? Doar idiot sa fii. I-am zis si lu Nea Tudorica de filmele 3D si mi-a povestit de un film 3D rusesc cu fluturi si cum ridicase mainile prin sala ca sa ii prinda.
Atunci i-am zis: „Da prost mai erai bre!”. A ras si si-a terminat berea.

S-a intamplat acum vreo 2-3 saptamani sa imi bata la usa. Era vineri seara si tocmai venisem de la munca. Am deschis usa si l-am vazut frecandu-si mainile agitat si cu capul plecat. „Ce e bre? Ti-e rau?” A dat din cap ca nu dar a ramas la fel de incordat. L-am invitat inautru si s-a asezat la masa din bucatarie.
„Mai copile mai, mergi cu mine la film in seara asta?”. M-am uitat chioras la el. „Unde sa mergem bre? La ce film?”. S-a codit putin si mi-a raspuns: „Stii ca a murit maestrul Sergiu, nu? Mare om! Nu mai fac romanii astfel de filme. Am auzit la stiri ca e maraton cu filmele lui la cinema si eu sunt om batran, sa fie 20
de ani de cand nu am mai fost la cinema. Nevasta-mea zice ca nu vrea si mi-e urat sa ma duc singur. Toata noaptea cica dau filmele lui si macar „Mihai Viteazu” sa mai vad si eu o data pe ecran mare.”

Mie nu imi place sa merg la cinema in alta parte afara de mall si nu imi plac filmele vechi dar am zis ca hai ca e om batran si cumsecade, Nea Tudorica. De Sergiu Nicolaescu stiam eu ca e regizor mare, dar na, cand ai torente si net sincer nu-ti mai vine sa ii revezi filmele. As minti daca as spune ca in seara aia am avut o revelatie asa mare ca atunci cand am vazut „Inception” da am plecat din sala de la cinema mandru ca am facut dracu’ si noi ceva.

Nea Tudorica isi desfacuse un pet de bere pe strada, chiar daca era mult sub zero grade. A vorbit mult in noaptea aia si mi-am dat seama ca poate el stia de filme mai mult decat mine, chiar daca nici nu auzise de torente sau de imdb. Nea Tudorica mi-a spus ca filmele adevarate sunt mari, epice si mai si inveti ceva din ele.
Cand am ajuns acasa am adomit spre ziua zgribulit pe canapea. Pe la 10 m-am trezit cu batai in usa. Era tot Nea Tudorica. Mi-a zis sa ma imbrac repede ca sa ne luam ramas bun de la maestru.

Nu o sa uit ziua asta niciodata. Suntem un neam de scursuri, asta suntem! Nu ne-au lasat sa il vedem pe maestru si in plus sicriul era inchis. Nea Tudorica a injurat in continuu cateva ore. Am aflat ca urmeaza sa il incinireze si am huiduit pana cand am simtit ca nu mai avem aer in plamani.

Adevarul e ca acum nu se mai fac filme ca atunci. S-a ajuns sa ia premiul Oscar un film cu homosexuali, acum cativa ani. I-am zis lu Nea Tudorica si s-a inchinat si a scuipat in san. Si i-am zis ca acum se fac filme despre comunisti si se vor a fi amuzante sau din contra dramatice. Si mi-a zis Nea Tudorica un mare adevar:
„Astea sunt filme pentru aia care n-au trait atunci. Ce sa fie de ras? Asta era, mai greu cateodata da era bine. Vara mergeam la mare, la munte. Acum unde dracu’ se mai duce lumea? Nu era mai copile, nici dramatic nici de ras, astea erau timpurile.”

M-am dus acasa si in seara aia nu m-am uitat la niciun film. Suntem un neam de ratati, asta e concluzia. Acum nu mai e nimic epic, facem doar filme penibile la care se uita aia care se cred ei destepti si se plang ca intelectualii erau asupriti in comunism. Niste hipsteri, asta sunteti cu totii!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Ianuarie 21, 2013 în ciudatenii, Cotidiene, filme

 

Etichete: , ,

Jurnalul cinefilului roman (I) – Despre initiere

film

Mie imi place sa ma uit la filme. M-a apucat boala asta acum vreo 3 ani cand m-am dus cu un amic sa vad „Inception”. Sincer, eu nu prea vroiam, si i-am zis „ba, stii nu prea le am eu cu filmele. Adica ma mai uit si eu la filme dar mai rar asa. Nu am mai fost la film de prin 2007 sau sa fi fost 2008 cand am vazut „Transformers”. Ala da film, actiune, femei!” Amicul s-a uitat cam stramb la mine si mi-a zis: „Frate, daca nu iti place iti fac cinste cu o bere ca te-am facut sa pierzi timpul.” Va dati seama ce mi-a trecut prin minte atunci „Evident ca o sa spun ca nu mi-a placut ca sa dea fraieru’ berea.” Si atunci s-a intamplat sa am revelatia. Eu eram obisnuit cu filme simple: o explozie (pac-pac), niste gagici si un happy-ending. Am stat cu mintea mea simpla de atunci sa inteleg cum e sa visezi ca visezi si cum privesti visele ca pe niste foi de ceapa. Am iesit traznit din sala de cinema si sincer, a fost singura data in viata mea cand m-am dus de mai multe ori sa vad un film. L-am vazut de vreo 4 ori ca sa inteleg ceva.

S-a desteptat ceva in mine din ziua aia si am inceput sa nu ma mai joc ca disperatul CS in retea cu peirde-vara astia de la bloc. Mi-am luat multe din filmele din top 250 de pe imdb. Intai pe astea noi ca sincer nici acum nu am rabdare sa vad un film mai vechi de 1980. Nici nu cunoscuse taica-miu pe mama atunci, ce sens
ar avea? Si am petrecut in anul ala cam doua-trei seri pe saptamana uitandu-ma la filme. Nu mai ieseam in fiecare seara cu baietii la berica sa vorbim despre fotbal si femei si m-am refugiat pe canapea cu o cutie de bere si niste popcorn.

As vorbi mult daca ar fi sa spun ce filme mi-au placut si de ce. Adevarul e ca mie imi plac filmele si au ajuns sa imi placa actori dar daca ma pui sa iti spun asa elaborat de ce, nu prea imi gasesc cuvintele. Cand ma mai  intreaba cate unu de ce mi-a placut un film ii spun ca e bun domne si nu prea are cum sa ma contrazica. In definitiv daca filmul are nota 8.0 pe imdb de ce sa ma mai justific?

Eu de firea mea sunt un baiat simplu si prietenii mei sunt la fel de simplii ca si mine, dar cu toate astea am inceput sa simt nevoia aia acuta de a vorbi cu cineva despre filme. Si asa mi-am facut eu cont pe cinemagia.  Majoritatea sunt librici de aia de 17 ani care au vazut doar „Twilight” sau mai stiu eu ce abominatie dar si oameni cu care mai schimb pareri inteligente. Mi-am dat seama ca mie imi place sa comentez mult cand e vorba de un film si sa le spun cand e filmul bun sau prost.

De vreo 2 ani a inceput sa ma intereseze si cate Oscaruri are un film si ce actori sunt premiati. Mie unu imi  place Morgan Freeman si asa ma bucur ca apare in cam toate filmele mele favorite. Cand am fost asta vara la „The Dark Knight Rises” cu amicul meu, ala de m-a dus la „Inception”, i-am zis tare „uite-l ma pe GOD!”. S-a
uitat la mine si a ras si oamenii din sala s-au incruntat. Am tacut pana la sfarsit dar daca stai sa te gandesti, oare alora din sala nu o sa le ramana fixate in minte cuvintele mele? Sa luam slabatura de muiere tocialara de langa mine care avea tricou cu Star Wars alea vechi. Crezi ca nu i-am introdus eu in minte un mesaj subliminal si nu s-a dus aia acasa si si-a luat de pe torente cel putin 3 filme cu Morgan Freeman? Am invatat subtilitati de cand ma uit la film si simt uneori ca pot sa ii manipulez si pe aia care nu au avut revelatii, asa ca mine.

Imi place destul de mult cum am ajuns sa gandesc si cine sunt. Pot sa zic ca am invatat multe si simt uneori ca e de datoria mea sa le zic si la aia mai prosti de unde sa inceapa. Le-am zis alora de la bere sa se uite si ei la filme ca „Inception”, „Shawshank Redemption”, „Se7en” sau „Salvati Soldatul Ryan”. Si am petrecut seri intregi intre natangii astia povestindu-le ce am mai vazut eu si ma simt implinit. Mi-a zis nea Tudorica sa ma fac critic de film dar stiu ca eu nu prea le am cu slovele. Adica sa spun ca e bun sau nu pot, dar in rest…eu sunt un baiat mai simplu.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Ianuarie 17, 2013 în ciudatenii, Cotidiene, filme

 

Etichete: , ,

Cupluri pe care le uram

Se spune ca un om ce detine o doza sanatoasa de sarcasm, putina scarba fata fata de dragalasenii si fluturasi, si de ce nu, poate chiar o experienta nefericita din trecut, o sa se strambe aproape instant atunci cand va da cu ochii pe strada de un cuplu cam prea indragostit.
In minte incepe sa pulseze vie replica folosita abuziv in filme: why won’t you get a room?
Exceptie facand cazul in care cuplul e cu adevarat frumos (ceva de genul Charlize Theron la brat cu Michael Fassbender) sau sunt batrani, adorabili si inca indragostiti (desigur, in limita decentei).

Asa ca din seria ce uram azi – cele mai detestabile cupluri de indragostiti urbani:

1. Uratii

S-au cunoscut in facultate si au fost colegi la Poli timp de 3 sau 4 ani. Ea e excesiv de slaba, putin adusa de spate si are dintii ingalbeniti si strambi. El e indesat, mic de inaltime si are un ochi care ii fuge inspre stanga daca te uiti fix la el. Se intampla sa ii cunosti si sa fi fost coleg cu ei. Ultima amintire in legatura cu ei e cand ai terminat facultatea si el o tinea pe ea de mana in timp ce coborau scarile din fata facultatii imbracati in robe.
Nu ar deranja pe nimeni ca sunt urati, sau ca sunt urati si indragostiti, dar va veni momentul cand complezenta te va aduce la aceeasi masa cu ei. Ochiul lui calator se va indrepta strict si fix catre tine la fiecare imbucatura pe care o vei lua. In timp ce tu te vei uita sarmant catre ceilalti, uratii vor tine sa te fixeze cu privirea, sa se sarute sa isi frece degetele osoase, sa si le incarlige pe sub masa si sa iti aminteasca ca in cele din urma
tu ai venit la petrecere singur.

2. Nevroticii

El si ea in public. Se tin de mana. Ea se opreste sa isi cumpere o apa plata. El o se sprijina de perete si o priveste. Vanzatorul ii da restul si in timp ce ii strecoara mondele in palma o atinge pret de o fractiune de secunda. El vede si se incrunta. O smulge de mana si lasa vanzatorul cu gura putin deschisa in timp ce restul de monede de 10 bani ii cad din pumn.

El tipa si o acuza ca flirteaza cu oricine, ea il impinge in spate si urla. El intra o doamna batrana care il ameninta cu bastonul. Langa, un batranel comenteaza despre tineretul din ziua de azi. El il injura pe batranel si acesta ramane cu gura deschisa, fara replica. Batranica s-a oprit cu bastonul in aer. Ea urla in continuare si a inceput sa bata din picioare. Continua sa il impinga si el ii opreste mainile cu degete lungi si unghii rosii cu care intentiona sa il zgarie peste fata. Brusc, el o plesneste si ea isi lasa capul in jos. Batraneii se retrag incet. El o ia in brate si o saruta pe frunte. Raman imbratisati cateva minute si apoi isi continua drumul de mana.

3. Tacutii

Se intampla uneori ca la evenimente sociale sa nimeresti langa oameni noi, palpitanti, interesanti sau pur si simplu tacuti. Cuplul tacut este un fel de copie nasoala a unor statui vii, doar ca nu iti face nicio placere sa ii privesti. El si ea la masa in fata ta. Nu vor participa la nicio discutie si daca vei incerca, din putin bun simt, sa ii
implici intr-o discutie te vei lovi de un raspuns monosilabic sau deloc. Adica sunt intrebari la care se raspunde si cu un dat din umeri, nu? Nu se saruta si nu se ating. El mai trage cate-o gura din paharul cu bere Neumarkt si ea din Fanta. Contempleaza tacuti dar nimeni nu stie de ce sau la ce. Daca il intrebi de fotbal o sa spuna ca da se uita, si daca il intrebi cu cine tina o sa dea din umeri. Ea tace si isi tine poseta in poala. La sfarsitul serii ai aflat despre ei ca …ea are unghii cu strasuri si poseta imitatie de piele si ca el…el a spus  ca e microbist? Asta presupui cel putin, pentru ca in realitate sunt oameni pur si simplu tacuti. Daca e sa te gandesti mai bine e posibil sa fi fost si surdo-muti si tu sa nu iti fi dat seama.

4. Cuplul siropel

Ei stau absolut intotdeauna impreuna. In tramvai si metrou merg unul in bratele alutuia. El o tine in poala si isi odihneste buzele la baza gatului care e mereu muscat si intr-o stare permanenta de umezeala. Mainile i se plimba lacom pe picioare si trunchi si ea incearca din rasputeri sa isi tina deasupra feselor
rochita excesiv de scurta. Striga din cand in cand „ursulet, fii cuminte!„, dar el continua sa o morfoleasca.
Pe el in cheama: pufulet, ursulet, iubi, pui si pe facebook intotdeauna iubytu’. Si daca tot vorbim de facebook,au cel putin 30 de albume din cele 2 luni de relatie mai mult decat dulce. „Noi la shopping”, „In camera cu iubytu”, „La mall”, „Cu pufuletz la H&M” etc.

Pufulet o striga printesa si ii place cand se imbraca in roz strident. Ii place sa poarte camasa scortoasa asortata cu rochia ei, sa o incalte cu pantofi de lac cu toc cui si sa se plimbe pe Lipscani. Daca se intampla sa stea la o terasa are intotdeauna grija sa ii spuna exact cand vine chelnarul: „te iubesc papuse”.

 
2 comentarii

Scris de pe Septembrie 28, 2012 în ciudatenii

 

Etichete:

Printre scenarii imaginare

Imi place destul de mult sa fiu aici si acum, dar de cele mai multe ori ma rascoleste pana in adancul creierului intrebare simpla: cum ar fi daca ar fi sa..? Traiul meu relativ anost prinde brusc culoare in ipotezele fanteziste ale scenariilor imaginare.

Ce inseamna imaginar…raspunsul l-am gasit destul de simplu pe la 15 ani cand petreceam minute in sir cu mintea aiurea in timp ce ma duceam la liceu. Colegii mei de calatorie din autobuz mi se pareau adulti anosti, ce carau genti, plase grele cu cumparaturi, se inghesuiau pe scaune si priveau afara intotdeauna incruntati. Adultii nu erau neaparat tristi pentru ca aveau un serviciu care ii nemultumea, probleme banesti sau neajunsuri sentimentale, dar pentru ca uitasera sa fie regizori. Mi-am zambit mie insami si mi-am dat seama ca o minte detasata de plictisitorul azi e vie si pulseaza in culori, franturi de povesti si aduce involutar zambete pe o fata obosita.

Asadar, de ce scenarii imaginare e destul de clar si cum azi vreau sa sparg gheata pentru cei timorati, care au tinut sinele diferit ascuns bine de tot, sub straturi de ganduri si zambete mascate, o sa vorbesc din experienta proprie.

1. Apocalipsa personala

In special atunci cand sunt in metrou, cu un ochi semi-lipit de somn, mi-as dori, macar pentru o clipa, sa cobor la statia urmatoare si sa descopar ca oamenii au disparut. Cuprinsa de panica si stupefactie m-as invarti prin statia de metrou si as alerga iute catre iesire. Doar ca si afara am sa ma simt precum in 28 Days Later, dar fara decorul londonez. Bulevardele ma intampina golase, masinile au ramas abadonate pe strazi iar oamenii (si de ce nu si maidanezii, cu care da, am o problema) au disparut! Bamf! S-au evaporat. Imi strang mainile la piept si alerg in gol, strig dupa ajutor si la un moment dat cineva imi raspunde. In scenariul meu apocaliptic ma intalnesc cu trei necunoscuti, la fel de panicati ca si mine, si avem sa pornim impreuna afara din Bucurestiul cenusiu. Nu m-am gandit niciodata in mod special la o zombie apocalypse din simplul motiv ca nu imi plac cadavrele, dar ca si inamici supranaturali mi-as dori monstruleti ciudati si violenti pe care sa ii extermin elegant cu o katana si cu o arma automata. Sfarsitul e intotdeauna frumos, caci ne intalnim cu cei dragi, armata se intregeste si monstrii dau inapoi. Castigam intotdeauna si eu sunt eroul suprem, doar ca atunci cand lumea revine la normal nu isi mai aminteste nimeni nimic. Eu zambesc languros stiind, ca oarecum am salvat ordinea universala.

2. Eroul din fiecare poveste

Absolut intotdeauna mi-a placut o poveste din care am simtit ca pot sa fac parte. Am creat involuntar un personaj, un locusor pentru mine si o situatie perfecta in care as fi putut sa ma infiltrez in poveste. Nu mi-am dorit sa fiu eroul deja cunoscut de o lume intreaga, imprimat pe pungi, tricouri, insigne, sau pagini de carti de colorat, ci mi-am propus sa fiu undeva in poveste, alaturi de el. Am un palmares de personaje cu povesti frumoase, schitate initial natang pe hartie, cu creioane colorate si carioci care se incapatnau sa se usuce, si apoi in pagini de jurnal fictiv. Nu am avut niciodata un jurnal al meu, dar nenumaratele mele povesti imaginare m-au facut scriu pagini intregi despre eroi neinventati care iubeau eroi deja consacrati si luptau alaturi de ei pentru binele universal.

3. Vedeta de cinema

Stiu ca am cu 10 ani mai mult decat ar trebui, dar inca sunt convinsa ca ar trebui sa fiu undeva in lumea filmului. Daca ar fi sa fiu actrita atunci as fi luat un Oscar cu in urma 3 ani si intre timp mi-as fi dat seama ca filmele cele mai apropiate de sufletul meu snob si pretentios se fac in Europa asa ca as fi parasit cu inima deschisa Statele. Poate e greu de crezut, dar am o poveste elaborata pentru sinele meu actrita :). Am o filmografie excelenta, o personalitate atipica, nu am participat la petreceri deochiate si in tinerete am fost o eroina de actiune care a pus-o in umbra pe Lara Croft. Intre timp m-am reprofilat si am devenit artista. Mi-am imaginat ca as fi pozat pentru People si pentru The Rolling Stones Magazine (chiar daca nu as fi avut si calitati vocale). Sa pozez pentru Vogue ar fi fost un snobism putin necaracteristic asa ca as fi refuzat.

4. Ratata

Unul din scenariile mele favorite este eu in varianta asa nu necesar. Asadar, daca as fi complet ratata as fi alienata si as fi fost fie mandra spalatoare de sosete pentru un barbat dominator si incult, sau deopotriva, semi-autista, care s-ar fi blocat in preconceptii si ar fi ramas undeva la stadiul de realizare al unui copil bun de 14 ani. Pentru un oarecare motiv sadic, imi place ipoteza de asa nu. Nu o fac din mila fata de cealalta care traieste intr-un nimic fad, sau in nimicul cu parfum de nostalgie, ci pentru ca iubesc comparatiile. Asa ca… asa nu… Mi-ar fi placut asa, sau nu…poate ca imi place acum, exact asa cum e!

5. Daca eu as fi barbat

Probabil cel mai atipic scenariul meu, este ipoteza in care m-as fi nascut de partea celalta a barierei. Intotdeauna m-am intrebat cum ar fi fost sa fiu baiat. Pe la 13 ani, orbita fiind de Gambit, playboyul sarmant din universul X-men, m-am gandit ca daca as fi fost baiat exact asa mi-ar fi placut sa fiu in 3 ani. As fi fost un casanova si as fi avut un look mult mai ingrijit si sexi decat varianta feminina de sine. Sinele feminin nu a trait niciodata in umbra sarmantului pusti inventat la 13 ani, pentru ca…nu i-ar fi prins bine. Revenind la mine baiat, ma gandesc mereu ce as face daca pustiul de atunci ar fi evoluat in barbat si ma gandesc pe ce drum ar fi apucat-o. Imi place sa cred ca eu barbat as fi fost Tony Stark, dupa ce as fi castigat la loto desigur. Zambesc putin pierduta cand ma gandesc cine ar fi Tony Stark daca ar fi femeie?

Eu sunt genul de om care adora sa se gandeasca la un milion de intrebari si ipoteze, sa le disece, sa le analizeze la sange si apoi sa le combine intre ele. Fac asta pentru ca mintea mea nu are stare si pentru ca pot si imi place!

 
4 comentarii

Scris de pe Mai 17, 2012 în ciudatenii, Diverse

 

Etichete: ,

Prieteni nedoriti

Eu nu am foarte multi prieteni. Nu am avut niciodata o turma incomensurabila de oameni cu care sa ma plimb si sa merg la o bere. Si asta nu neaparat pentru ca sunt o inadaptata social sau pentru ca nu am cautat, dar pur si simplu am lasat lucrurile sa curga de la sine si m-am bucurat de cei care mi-au iesit in cale. Sincer, nici nu stiu daca regret foarte mult lipsa unui conglomerat de prieteni, pentru ca din cand in cand ma uit in jur si stramb din nas. Am remarcat fauna de oameni care se diferentiaza in sens negativ in grupuri, neplacuti, agasanti, in doua cuvinte, pur si simplu: prieteni nedoriti. Iata lista mea de prieteni pe care nu as vrea sa ii am niciodata:

 Prietenul betiv

Prietenul betiv e genul ala de om pe care nu vrei sa il aduci acasa, nu vrei sa il prezinti colegilor de munca, iubitului/iubitei, sau oricarui om pentru care ai un strop de respect, sau reciproc. E aproape intotdeauna lipsit de fonduri si o sa te roage sa ii iei o bere. Tu, suflet de cre(s)tin, ii faci cinste  ca zici ca faci pomana. Apoi amicul de langa tine urmeaza acelasi rationament si face pomana. Algoritmul continua pana cand cercul aproape ca se inchide in dreptul lui. El…el e probabil deja ud pe haine pentru ca ultima bere a ajuns mai mult pe maiou si pantaloni decat in gura si nu asta te-ar deranja neaparat. O sa iti crape obrazul de rusine cand va trebui sa il culegi de la masa vecina si sa te scuzi fata de domnisoara care il loveste convulsiv cu geanta pentru ca o pipaise pe decolteu, crezand ca atinge portelanuri chinezesti. A doua zi va trebui sa ii explici cu glas timid ca…aa…s-a lovit din greseala la cap si de aia are cucui si ca doar a exagerat putin dar a fost ok. O sa iti multumeasca si o sa te invite la o bere, pe care…o sa o platesti tu.

Prietenul povestitor

El are mereu o poveste, nu ca asta ar fi un lucru rau pentru ca tuturor ne plac povestile, dar cand orice conversatie o sa devina un monolog cu „da sa va spun cand m-am dus eu….” mintea ta incepe sa zburde vesela spre taramuri in care visezi la campuri verzi si inorogi. O sa iti dai seama brusc ca e ceva in neregula cu tine si o sa te scuturi singuri. Cand te trezesti o sa iti dai seama ca povestitorul inca nu a terminat si incepi sa regreti putin inorogii. Cand in final se opreste tu sau tipul plictisit de langa tine o sa deschida o discutie cu totul banala: stiti cu cine m-am intalnit azi cand m-am dus sa iau paine? Nu iti face sperante ca o sa apuci sa ajungi in punctul culminant al discutiei caci povestitoul o sa iti ia vorba din gura: „aaa, da sa va spun cand m-am dus eu la paine si era sa….”. Inorogi, campuri verzi, flori pe campii…

Prietenul grandoman

Ruda apropiata a prietenului povestitor, prietenul grandoman va emana coolisme egocentrice care te vor face sa ai ganduri de-a dreptul…criminale. Te vei vedea intr-o sceneta de epoca scotandu-ti manusile si pleznindu-l repetat peste bot pana cand fluxul verbal i se va diminua sau inceta definitiv. Dar sa ma explic. Prietenul grandoman va acapara orice discutie si se va da atotstiitor. Initial crezi ca e bine ca ai de-a face un om intelept. A vazut toate filmele pe care le-ai vazut tu, a citit de 10 ori mai mult decat tine si in general are o parere proasta (nejustificata) despre orice iti place tie. Are o ruda care a murit in Burkina Faso atacata de Nunda si bunicul sau a fost amantul secret al Ginei Lollobrigida. Ceea ce ii place lui e la rangul de ambrozie si nectar si cine spune altfel merita…ei bine, pur si simplu scuipat pe scafarlie si calcat in picioare.

Prietenul exclusivist


Prietenul exclusivist o stie pe a lui si gata si daca, Doamne fereste, nu ai idee despre ce spune el sau il contrazici se va ridica de la masa si va pleaca fara sa se uite inapoi. O sa iti ingropi fata in maini de rusine si o sa te scuzi jenat fata de restul de oameni confuzi.Prietenul exclusivist e pasionat de obicei de programare sau de WoW sau de benzile desenate cu Green Hornet. Orice alt subiect de discutie il va face sa isi miste nevrotic piciorul drept, sa fornaie scarbit sau sa se uite gretos la tine. A doua zi vei fi probabil mustrat ca esti idiot care nu stie programare si nu faci diferenta intre Green Hornet si Green Lantern.

Prietenul retardat

Ti s-a intamplat vreodata sa demarezi o discutie perfect normala de genul: „ma plimbam ieri prin carturesti ca sa vad daca au…” si brusc cineva sa izbucneasca intr-un hohot de ras constipat si enervant. Initial te uiti mirat, te pipai pe cap crezand ca cineva ti-a pus ceva jenant pe par, te uiti in spate, la vecinul de langa care e la fel de nedumerit si pana la urma iti indrepti privirea spre amicul care stramba putin din buze si se uita in jos. Explicatia vine cu jumatate de gura de la cel din urma: X (prietenul care izbucnise in ras) e mai vesel de felul lui. Intelegi substratul fin al afirmatiei si incepi sa il studiezi din umbra pe X. Prietenul retardat rade din senin,  nu are niciodata o parere despre ceva anume, isi curata urechea in timp ce tu mananci si uneori arunca cu cocoloase de servetel in cei de la masa vecina.

Prietenul de mahala

Din seria, oameni cu care ti-e rusine sa fii vazut, prietenul de mahala e probabil vecinul de la 2 cu care ai crescut de cand erai mic si uneori, anumite imprejurari te determina sa petreci timp cu el. O sa grabesti pasul alert cu el in preajma ca sa nu fi nevoit sa iti cureti cojile de seminte scuipate de el pe jos, o sa ii spui casierei de la magazin ca nu il cunosti cand o sa inceapa sa o faca tarfa proasta caci nu i-a dat restul de 5 bani si nu in ultimul rand o sa barfeasca tot ce prinde, de la nenea Titel care a cantat aseara beat cu acordeonul in scara blocului pana la doamna batrana de la 5, din apartamentul careia a iesit ieri un tanar frumos.

 
13 comentarii

Scris de pe August 6, 2011 în ciudatenii, Freak...

 

Etichete:

O zi printre oameni

Mi se intampla sa aud recent fraza: „Mie nu imi plac oamenii!”. Si raspund de obicei cu „Stiu, uneori nici mie!”.

Am repetat de multe ori in minte scenariul SF arhi-cunoscut in care ma trezesc intr-o dimineata si imi dau seama ca oamenii au disparut.
Initial as fi terorizata, infiorata, confuza si probabil in pragul nebuniei. Dar cu toate astea, mi-ar ramane o eternitate pentru mine si numai pentru mine.

Trecand peste eternitatea mea egoista, eu am nevoie de oameni. Si nu ma refer la nenea de la Electrica, fara de care nu as reusi sa aprind becul seara, si nici macar la fermierul dintr-un sat uitat, care are grija sa culeaga mere din care eu voi manca apoi o delicioasa placita. Am realizat ca oamenii in  sine nu sunt piese dintr-un lant al slabiciunilor. Poate ca e putin aiurea spus, dar eu nu am nevoie de oameni pentru ca am nevoie.

Oamenii nu sunt pentru mine simple obiecte sau masinarii, ci personaje minunate care imi populeaza mintea si regatul imaginar.

Cand eram copil obisnuiam sa cred ca sunt suficiente personaje animate sau actori pentru lumea imaginara in care evadam de fiecare data cand aveam ocazia. Era suficient sa fiu treaza ca mintea mea sa deruleze voluntar scenarii.

Desigur, mi-am dat in cele din urma seama, ca totul era… total impersonal si ca am nevoie de oameni. Simteam in sfarsit nevoia scenariilor cu oameni in detrimentul personajelor inchipuite.

Voit sau nu, ma gandesc in fiecare zi mai mult la oameni decat la filme, carti sau franturi din locuri imaginare. Si nu sufar neaparat de nostalgia aia batrana a amintirilor ci mai degraba tratez orice amintire ca pe o reintoarcere in trecut, urmand apoi sa recreez realitatea de atunci.

Mi s-a intamplat odata sa fiu la supermarket. Nu imi place ceaiul in mod special, dar il beau pentru ca ma simt intr-un fel burgheza. Arhitectul mintii mele construieste instant un conac de secol 19 intr-o  dupa-amiaza calduroasa de octombrie. Ma vad stand dreapta intr-un jilt confortabil in timp ce in cana aburinda de ceai tocmai mi-am pus un cub de zahar.

Scenariul burghez imi da o stare de bine interior asa ca intind aproape involuntar mana spre o cutie de ceai englezesc. Cuvantul English ma duce instant cu mintea la profesorul meu de engleza din liceu si la o conversatie pe care am avut-o demult despre Alice in Wonderland si Lewis Caroll. Reiau conversatia in minte si o dezvolt si ma gandesc ce as fi putut acum, dupa atatia ani, sa ii spun  nou, sau interesant si pana la urma la ce concluzie am fi ajuns. M-am pierdut in ganduri si idei pana cand eram aproape de casa.

Unul din scenariile mele favorite este cel de apocalipsa personala. Eu si ceilalti, intr-o zi cu totul si cu totul comuna. Dar daca unul din monstrii mei imaginari evadeaza in lumea cotidiana cum vor reactiona ceilalti? Ma vad aproape intotdeauna eroul si pe ceilalti domnita la anaghie.

Dincolo de paienjenisurile de scenarii fantastice sau nu, se ascund gandurile simple si frumoase. Mi se intampla sa ma gandesc la oameni dragi fara sa depan amintiri sau sa derulez filmulete imaginare. Simple imagini, esente sau sunete sunt suficiente sa ma faca sa ma simt…vie.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Martie 28, 2011 în ciudatenii

 

Etichete:

Exista si nebuni frumosi

Cum traim intr-o lume cu nebuni violenti, analfabeti si nesimtiti (cat de real e Leatherface), sinucigasi goi si adolescenti confuzi (si atat) m-am gandit ca  mi-e sila si vreau sa gasesc ceva fascinant si frumos in tenebrosul mintii umane. Asa ca i-am gasit pe ei. Nebuni frumosi in film si carte.

Intelectuali rasati, artisti, matematicieni inchisi in universul numerelor complexe, nebunii ideali ar trebui sa fie in definitiv fascinanti si sa imi inspire sentimentul ala de luciditate bolnava.

Din postura mea de observator, ar trebui sa ma declar complet confuza caci as realiza ca logica nebuna, este in definitiv…o logica. M-am gandit de multe ori ca si eu sunt o Clarice si aveam candva sa il cunosc pe Dr. Lecter si poate ca as fi uitat de monstrul nebun si m-as fi gandit ca in definitiv…poate si raul e un punct de vedere.  (p.s. inca nu l-am cunoscut pe Dr. Lecter).

Nebunii in fictiune sunt o necesitate a exprimarii exceselor sau a obsesiilor. Uneori se intampla sa fie victime ale societatii sau ale stresului cotidian (ca tipul din „Fight Club” sau recenta Nina din „Black Swan”). De aici necesitatea de un alt sine mai puternic, mai practic sau mai senzual. Uneori si eu as fi vrut sa il cunosc pe Tyler Durden si sa invat de exemplu…sa fac sapun. 🙂 Practic, nu?

Unii nebuni sunt cu adevarat frumosi dar ar trebui tinuti in custi. Pur si simplu il iubesc pe Jack Torrance (recunosc ca inclin spre personajul din film fata de cel ceva mai sufletist din carte). Si mai recunosc ca daca barele custii ar fi cu adevarat groase as pune-o undeva, alaturi de romanele ei Misery, chiar pe Annie Wilkes.

Trecand din zona nebunilor frumosi din custi, mi-as indrepta atentia spre zapaceala aia de nebunie adolescentina. Ma fascineaza universul ala de fetita pierduta in taramul iubirilor imaginare. Adolescenta sau tanara confuza traieste intr-un palat fermecat, unde e iubita de intreaga curte regala, calatoreste peste mari si oceane pe spuma valurilor si cel mai probabil sfarseste ziua in bratele unui print. Cum sunt aparent inocente, frumoase si delicate o sa le numesc pur si simplu printese pierdute. Si cateva printese pierdute care m-au facut sa simt starea aia de confuzie si tristete dulce: fetele din „Sinuciderea Fecioarelor”, Pauline si Juliet din „Heavenly Creatures” si nu in ultimul rand personajul Winonei Ryder in „Girl Interrupted„.

Nebunii mei preferati: Hannibal Lecter, Jack Torrance si dintre doamne as alege-o pe Erika Kohut (victima pasiunilor reprimate din „Painista” a lui Elfriede Jelinek). Concluzia: geniul si obsesia creeaza monstrii frumosi (in fictiune desigur 🙂 ).

 
2 comentarii

Scris de pe Februarie 25, 2011 în ciudatenii, Freak...

 

Etichete: ,