RSS

Arhive pe categorii: Arta si Animatie

San Diego s-a mutat in Romania

Era iulie 2012 cand mi-a venit o idee geniala. Mi-am zis, la anul merg la San Diego. Am fost intrebata de ce, si mi s-a spus ca e stupid, dar fuck it, Stan Lee are vreo 91 de ani. Daca nu il vad acum, atunci cand? Mi-am facut planuri, m-am gandit la costum, cazare si transport. Am trait cateva clipe de frenezie totala in care traiam deja in San Diego, dadeam mana cu Stan Lee si ma pozam cu Robert Downey Jr care imi zambea languros. Ca in orice poveste frumoasa cotidiana, visatoarea de mai sus nu a mai ajuns la San Diego in 2013 pentru ca… ei bine sunt multe de spus si sincer nu despre asta e vorba. Important e ce am sa povestesc nu ce ar fi putut fi. Asadar sa incep.

Cum probabil ca e cineva acolo sus care zambeste atunci cand eu imi dau cu pumnii in piept ca Tarzan cand o vedea pe Jane, s-a intamplat sa nu obtin exact ceea ce imi doream insa mi s-a oferit o alternativa accesibila. Sa fi fost prin toamna cand am auzit ca se va face un Comic Con la noi. Pe vremea aia eu imi adunam informatii ca sa ma duc la ambasada SUA sa imi iau viza, chiar daca ar fi trebuit sa ma duc in State singura. Ma tineam tare in front.

In ianuarie am inceput sa ma documentez serios despre experienta Comic Con si mi-am dat seama ca oricat de „bad ass” as fi fost eu ar fi fost un dezastru sa ma duc singura, mai ales daca aveam de gand sa fac cosplay. M-am consolat cu varianta autohtona si am inceput sa ma pregatesc putin cate putin. Costumul meu… a plecat de la niste principii destul de simple: eu nu vreau sa imi tai parul pentru ca ar trebui sa stiu sa mi-l aranjez zilnic, eu nu pot sa port peruca pentru ca am parul prea lung si eu sunt total nepriceputa la machiaj. Asa ca trebuia sa merg pe ceva destul de simplu de la gat in sus. M-am gandit apoi la ce iubesc mai mult si mai mult in materie de comic bookuri si raspunsul a fost evident: aveam sa port „adamantium de plastic” :). Asa ca iata-ma: X23 – personaj fata de care am purtat o admiratie aparte si cu care m-am identificat putin. Daca Marvel ar fi facut un personaj pentru si despre mine i-as fi implorat sa imi puna gheare.

Cat de greu a fost sa fiu X23? Nu foarte doar ca mi-a trebuit rabdare, nervi tocati si multe multe injuraturi. Adevarul e ca nimic nu iese bine daca nu iti toceste nervii pana la pragul acela cand cuvintele urate iti pulseaza pe varful limbii. Asta e, le spui si te descarci si apoi continui.

30 martie 2013. Nu mi-am imaginat ca o sa stau vreodata la coada si ca o sa mi se para incredibil. Mi s-a parut fantastic ca atat de multi iubitori de benzi desenate si manga stateau la coada pentru intrarea in incinta si mai mult, nu m-a deranjat ca am stat cam 30-40 minute sa il astept pe John Rhys-Davies. Cuvintele sunt greu de gasit cand intalnesti un om ca el, si nu zic o celebritate. O celebritate e genul de om care se pozeaza cu tine si isi lasa semnatura pe un poster. John Rhys-Davies si-a facut timp sa vorbeasca cu toti cei de la coada si a facut asta fara sictir sau plictiseala timp de ore bune.

Pannelul cu John Rhys-Davies, din nou fara cuvinte. Poate doar epitete ca spontan sau antrenant ar putea descrie atmosfera din sala. Nu am apucat sa il intreb nimic cu toate ca imi doream in secret sa ne povesteasca experienta de lucru cu Christopher Lee sau Ian McKellan.

Despre altceva afara de John Rhys-Davies, hmm, cu toate ca sunt o persoana foarte acida si critica nu pot spune ca am vazut un cosplayer care sa mi se para amatoresc sau realizat prost. We are damn good! 🙂 Nu vreau sa o dau intr-un discurs de multumiri care nu isi gasesc locul, dar oamenii s-au straduit si au realizat costume excelente. Cred ca e o pondere relativ egala de bucurie in a te poza cu Johnny Depp sau cu un cosplayer care arata identic cu Edward si ale lui foarfece.

31 martie 2013. Time for some shopping! Am profitat ca duminica s-a putut respira putin si am cumparat cateva chestii dragi sufletului meu: comicuri, tricouri si o figurina minunata cu Freddie Krueger pe care mi-am agatat-o deasupra patului. M-am costumat si duminica, am stat ceva mai mult de vorba cu oamenii si mi-am dat seama ca am avut dreptate acum 10 ani: nu sunt chiar asa de singura. E minunat sentimentul ala cand intalnesti oameni costumati in eroii adolescentei tale si e si mai  minunat cand iti iese cat de cat sa fii si tu unul.

Au ramas multe poze frumoase, ceva „stigmate” in palma de la ghearele mele de X23, prieteni noi si multe multe amintiri frumoase! 🙂

Stiu ca nu am ajuns la San Diego si nu voi ajunge anul asta, si stiu ca probabil nu o sa cad niciodata in genunchi in fata lui Stan Lee si sa ii multumesc pentru tot, dar Comic Con Romania a fost experienta mult mai frumoasa decat m-as fi asteptat. Nici nu tin minte ultima data cand m-am simtit asa de bine. Multumesc EECC pentru ca m-ati facut sa ma simt erou!

 
2 comentarii

Scris de pe Aprilie 1, 2013 în Arta si Animatie

 

Etichete: , , ,

Cele mai bune afise de film

Continuare pozitiva articolului de aici mi-a descretit putin fruntea intr-o zi de marti. De ce un afis de film mi se pare bun? Poate ca imi spune o poveste, e chint-esenta aia buna a filmului sau pur si simplu ma face curioasa.

Un poster care mie imi inspira pur si simplu magie, cu mult, mult inainte ca Harry Potter sa se fi nascut. O silueta care se indreapta cu bicicleta spre luna, intr-un decor scos dintr-un basm. Afisul E.T. imi aminteste de copilarie, de povestile fantastice ale lui lui Jules Verne, ma bucura si ma intriga in acelasi timp.

Nu sunt o mare fana a filmelor cu Jim Carrey dar afisul Yes Man m-a determinat sa vad si filmul. De ce? Pur si simplu imi inspira o cantitate imensa de energie pozitiva si aproape ca… ma face sa zambesc. Un camp cu flori, un cer albastru si un om fericit. Aproape ca imi doresc sa ii iau eu locul celui din afis.

Luptatorul cazut, infrant in lumina stralucitoare a ringului de lupta. Luptatorul ingenunchiat, lovit, imbatranit incearca  sa se adune pentru o ultima lovitura. Afisul The Wrestler concentreaza cum nu se poate mai bine ideea mea despre chinesenta, samanta aia concentrata care ne dezvaluie filmul printr-o imagine.

Mi se intampla si acum, dupa un an de la lansare, sa ma pierd minute bune intre poze din Alice in Wonderland. Tara minunilor este cu adevarat un paradis imaginar, un colt de Eden plin de atmosfera aia eerie caracteristica filmelor lui Tim Burton. Dar daca ai putea ca macar pentru o secunda sa arunci si tu o privire in Tara Minunilor? Ce ai vedea? probabil imaginea de mai sus.

Un afis atat de facinat si de misterios ca si filmul in sine. Imi amintesc brusc de calatorii inspre taramuri sumbre si misterioase, de copilaria pierduta, de noapte si parfum de iasomie. Ca si in cazul „Alice in Wonderland”, afisul Pan’s Labyrinth reprezinta o fereastra deschisa catre un univers fantastic.

Daca Exorcistul s-ar fi inventat in zilele noastre sunt aproape sigura ca am fi avut parte de un afis grotesc (eventual, de ce nu un close-up cu micuta Regan in timp ce se masturbeaza cu crucea). Poate ca era lumea putin mai timorata in anii ’70 sau poate isi mai aminteau ca mai putin inseamna defapt mai mult. Un afis care mi se pare mai confuz si mai sinistru decat filmul in sine.

Buried a fost pentru mine o inovatie regizorala. Un film despre un om ingropat de viu care nu renunta la speranta. Gasesc afisul de mai sus la fel de inspirat si inovativ. Imi place in primul rand efectul de vertigo pentru ca inspira in acelasi timp ameteala si adancime. Grafica simpla si omul chircit si mic din centru duc cu gandul la finalul dramatic.

Mi-a placut atat de mult posterul Perfume: the story of the murderer incat am vazut imediat filmul si apoi am avut grija sa imi cumpar si cartea. Contrastul puternic intre alb si rosu m-a fascinat iar fata a ocupat un loc fruntas in topul meu de femei frumoase si feminine.

Chiar daca am vazut relativ tarziu The Shawshank Redemption afisul imi atrasese demult atentia. Imi inspira in primul  rand libertate, mai precis bucuria de a stii ca esti liber, si as putea sa spun generalizand, bucuria de a trai. Un film si un afis despre speranta si libertate.

Nu cred ca imi amintesc un poster care sa evoce mai bine atmosfera de noir decat cel de la Chinatown. Un detectiv si o femeie misterioasa invaluita in fum de tigare. Mister, confuzie, crima, pasiune, totul exprimat cu mult succes in liniile grafice ale posterului.

Chiar daca nu ai auzit de Johnny Cash posterul Walk the Line te duce cu gandul la un om si o chitara. Si daca te gandesti mai bine e un om a carui viata e marcata de o chitara, de pasiune si de muzica. Un om in negru. Felicitari, tocmai l-ai descris pe Johnny Cash!

Nu am acordat niciodata foarte multa atentie afiselor Indiana Jones. Imi spuneam ca sunt doar filme de actiune si eram destul de sceptica. La o recomandare am inceput sa ma uit si la poze, nu doar la film si am ramas placut impresionata. Am descoperit afise care  imi inspira dinamism si aventura, ma intriga si in acelasi timp ma fac sa zambesc.

Antichrist, cu un afis pentru care nu am cuvinte sa spun cat de mult imi place. Un afis care m-a facut sa il privesc minute in sir in timp ce instinctual ascultam muzica de Handel. El si ea prinsi intr-o foarfeca. Durere, sange, apasare, pasiune sex.

Mi-a trebuit cam un minut sa explorez cu privirea fiecare coltisor din aceasta fereastra deschisa catre lumea The Imaginarium of Doctor Parnassus. Un afis plin de detaliu, fara sa fie incarcat, cu personaje care parca striga catre tine, te cheama si te indeamna sa le asculti povestea.

 
9 comentarii

Scris de pe Aprilie 5, 2011 în Arta si Animatie

 

Etichete: ,

Cele mai proaste afise de film

Stiu ca nu sunt o artista (I’m a fucking work of art 😛 ), dar sunt unele afise de film care pur si simplu imi zguduie retina. Un afis de film este in definitiv o marfa si ar trebui sa vanda: nu ar trebui sa fie incarcat, sa spuna prea multe sau deopotriva, prea putine. Ar trebui sa fie esenta aia care sa ma determine pe mine, ca simplu cinefil, sa ma duc in sala de cinema si sa vad un film despre care nu stiam nimic inainte. Si ca o regula personala, nu imi plac afisele de film care par pur si simplu o captura de ecran peste care se aplica text. Poate ca e preconceptia mea, dar un afis de film nu trebuie sa imi dezvaluie nici macar o fractiune de secunda inghetata din pelicula ce urmeaza sa o vad.

„Io sono l’amore”…iata un film care mi-a atras atentia prin afis, dar nu in sensul pozitiv. Rar, dar foarte rar mi-a fost dat sa vad un afis mai prost facut. Cu toate ca sunt aproape sigura ca filmul ar fi gustul meu (inca un plus pentru ca e european), afisul arata deplorabil. Scrisul acopera 3 sferturi din afis, inclusiv fetele personajelor. Mai mult, doamna blonda este litelarmente sugrumata de bucla languroasa a L-ului. Si chiar daca scrisul ar fi fost undeva deasupra, poza de tip tablou static de soap opera nu ar fi spus nimic intrigant nimanui. Concluzia finala: designerul era probabil beat cand a conceput acest poster.

Un afis de film ar trebui sa atraga atentia si daca nu il privesti de la 50 de cm distanta. Acum serios, ce au facut miopii atunci cand a aparut „Laguna Albastra”? Mie una imi inspira un afis din ala de genul wanted, din vestul salbatic. Totul e prea mult si in definitiv daca apuci sa citesti ce scrie pe afis de ce te-ai mai duce la film? Iti ofera povestea pe tava.

Eu inteleg ca Angelina e mare si James McAvoy e inca mic, dar totusi… chiar asa disproportionati sa fie? In plus nu imi dau seama daca Angelina isi tine mana (am inteles ca e tatuata si asta o face dura si…Wanted) pe un genunchi, sau daca nu, ce e zona aia intunecata din coltul din stanga? Un layer negru jucaus? Dar in definitiv, trecand peste talmes-balmes un nou afis care nu mi-a spus nimic, de aceea nu am avut curiozitatea sa vad filmul nici pana in ziua de azi.

Majoritatea filmelor StarTreck nu au fost prea reusite, unele pur si simplu junk (gen asta in care urmasii nostri ajung sa comunice cu balenele ca sa ne salveze), dar asta nu e nicio scuza pentru un afis asa…de varza. Da, varza e cel mai bun cuvant. Sau poate tocanita de culori curcubeu face orice comentariu al meu de prisos. Si totusi ce cauta pankisul ala pe langa Spock?

Toti copiii care cresc cu filme horror ajung ca in ziua in care descopera Photoshopul sa se zombifice sau se vampirizeze si ei :). Texturi de rugina, lemn sau de sol rezolvau multe probleme. Dar in Blair Witch Project 2 nu prea a fost cazul. Un afis urat, total nenecesar, suprasaturat si irelevant. De ce o fata urata si disproportionata se intinde pe tot afisul? Nu stiu, si in definitiv nici filmul nu a convins pe nimeni

Ideea de oglinda malefica suna bine pentru toti iubitorii de horror. Misticismul care se ascunde in spatele lumii reflectate a fermecat pe absolut toata lumea la un moment dat, fie ca erau narcisti sau pur si simplu cautatori ai intelesurilor de dincolo. Din pacate, afisul Mirrors de mai sus nu farmeca pe nimeni in niciun fel si in definitiv nici nu am intelege ca e vorba despre oglinzi daca nu am vedea titlul. Am putea sa facem abstractie de fata hidoasa de deasupra titlului. Afisul cred ca ar fi fost putin mai bun.

Two Lovers. Un triunghi amoros.  Un barbat sfasiat intre doua relatii, intre doua femei frumoase. Ei bine, nu asta imi pare din afis. Cel putin Gwyneth Paltrow iese cu brio din sfera femeilor frumoase daca ar fi sa ne luam dupa poster. Si trecand peste necesitatea artistului  de a urati actorii, ce e cu stralucirea sinistra din jurul personajelor? Si de ce vrea Joaquin Phoenix sa plece si unde? Si totusi, unde isi indreapta privirea Gwyneth Paltrow?

Nou si cald, cel mai recent afis X-men First Class. Prost, foarte prost, incredibil de prost. Sper din toata inima ca  era o ciorna a designerului si i-a fost furata si publicata fara acordul lui. O linie de o simplitate infantila si o crapatura nejustificata desupra spancenei drepte a lui Xavier. Dar tin sa multumesc in definitiv creatorului acestui poster, altfel nu mi-ar fi venit ideea pentru acest articol.

Coming up next: Cele mai bune afise de film 🙂

 
33 comentarii

Scris de pe Martie 10, 2011 în Arta si Animatie

 

Etichete: ,

Sex, violenta si eroi

Imi amintesc clar o scena dintr-un film de demult. El era ceea ce adolecentii americani numesc un geek autentic. Nu facea parte din echipa de fotbal sau de baschet, fetele il ocoleau iar ochelarii cu lentila groasa il urateau peste masura. Doar ca lui nu cred ca i-a pasat vreodata ca rama ochelarilor ii atarna greu dupa urechi, ca era urat, mic si dispretuit,  pentru ca avea propriul paradis in care se putea retrage oricand. In pauze, in timpul orelor plictisitoare si uneori seara tarziu inainte de culcare, se pierdea intre paginile desenelor cu super eroi pe care si le schita singur. El era intotdeauna cel care salva ziua iar domnita la ananghie era colega frumoasa din fata, cea care nu stia niciodata ca el exista.

Desigur, am deschis un cliseu dintr-un film american de serie b, dar mintea mea analitica pleaca in cautarea eternului de ce? Imaginea lui desenand super-eroi se descompune in mii si mii de franturi minuscule pe care le simt atarnate de creier. Vad buze sezuale, colorate in stacojiu, un ochi fulgerator care ma taie pe dinauntru, un ranjet rautacios, o sclipire de geniu, brate duse in defensiva la fata, o pelerina neagra, scantei dintr-o explozie, suvite de par in vant, un zambet si sarutul de final.

Sexul, violenta si eroii sunt corelate aproape natural, si nu neparat in mintea cliseului de tocilar respins de societate. Nu spun ca o fire introvertita ascunde instincte ucigase si impulsuri sexuale reprimate, dar transpunerea in pagini animate consoleaza si vindeca spiritul.

Eroul din mine e probabil timid sau se plictiseste teribil, caci raufacatorii malefici nu au planuri de cucerire si distrugere a lumii. Ei bine, sau poate ca eu nu stiu  si totul e o conspiratie. In benzile desenate pana si raufacatorii sunt mai cinstiti chiar daca in aparenta sunt psihopati exterminatori.

Eroul din spatele tipului timid este intotdeauna violent, chiar daca se refugiaza in desene din creion si teme la matematica. Stiti replicile pline de talc din karate kid, cum ca artele martiale sunt folosite sunt folosite doar pentru defensiva? Un erou adevarat nu ataca niciodata primul dar rolul lui este intotdeauna sa se apare pe el si pe cei iubiti. Doar nu ar putea sa lase fata fata prada nelegiuitilor. Dar totusi daca nu ar fi criminali atunci eroii nu ar simti lipsa violentei precum un drog?

Cei mai multi eroi, mai ales cei cu identitate mascata, nu sunt don juani. Clark Kent nu mai era un super barbat in fata lui Lois Lane, Peter Parker se balbaie in fata lui Mary Jane, iar farmecul irezistibil al lui Bruce Wayne nu l-au ajutat defel in consolidarea unei relatii stabile.

Daca tu ai fi erou crezi ca ai deveni un Casanova? Poate ca nu, de fapt mai mult ca sigur ca nu, dar pasiunile care se nasc in benzile desenate sunt mistuitoare si te consuma pana cand ajungi sa cazi in extaz si sa nu mai poti sa rostesti decat un wooow din inima.

Pasiunile din benzile desenate, combinate cu scene de violenta, sacrificiu, rabdare si rezistenta, adrenalina in valuri, secrete, conspiratii ascunse si rasturnarile de situatie spectaculoase imi amintesc ca viata e alcatuita din momente. Daca esti contient macar de un moment trait pe zi, atunci poate ca azi a fost o zi buna.

Iata cateva imagini…ce inseamna pentru mine sex, violenta si eroi.

PS:  Pozele folosite in acest articol nu imi apartin. (c) Marvel.

 
9 comentarii

Scris de pe Octombrie 13, 2010 în Arta si Animatie, Diverse

 

Etichete: , , ,

Lumea mea in imagini

Simtul meu vizual este rege printre celelalte simturi. Nu e un secret ca imi place sa ma uit…nu dupa barbati sau masini pentru ca de obicei ma lasa cu un sentiment de indiferenta dureroasa. Imi plac oamenii sau locurile care imi fac inima sa tresara, imi plac instantaneele naucitoare dar cel mai mult imi place sa  rasfoiesc albumul meu mintal.

Si pentru ca exista franturi din albumul meu pe care le pot dezvalui iata cateva din imaginile care la anumit moment m-au marcat:

1. Saturn mancandu-si copiii – Francisco de Goya

Fara indoiala, prima mea temere. Imi placea in copilaria foarte frageda sa rasfoiesc albumele de pictura ale parintilor. Intotdeauna saream pagina aceasta din albumul cu Goya. No wonder why… inca simt fiorii.

2. The Persistence of Memory – Salvador Dali

Am descoperit intamplator aceasta pictura intr-o banca… adica nu ma intelegeti gresit, nicio banca romaneasca nu are atarnate pe peretii seci Dali-uri originale si nici macar imitatii bune. S-a intamplat sa fie doar o fotografie a unei picturi celebre in care timpul se topea si m-am simtit brusc blocata in universul personal.

3. Marlene Dietrich

A fost nevoie sa trec pe langa un magazin Swarowsky la vitrina caruia saliva o pitipoaca cu iubi in lesa ca sa imi amintesc cat de frumoasa a fost Marlene Dietrich. M-am oprit si eu cateva clipe uitandu-ma la vitrina in spatele careia stralucea poza unei femei care a creat un standard in frumusete.

4. Vampira

Pe Vampira am cunoscut-o dupa ce am vazut „Ed Wood” (un exceptional film in regia lui Tim Burton). O prima Morticia, sex simbolul filmelor horror din anii 50-60, Maila Nurmi (pe numele de scena Vampira) a ramas pentru mine cea mai frumoasa diva goth din toate timpurile.

5. Logan & Jean kissing

Nu e niciun secret ca iubesc benzile desenate Marvel. Le-am descoperit in liceu si am ramas fascinata de personajele complexe si de grafica superba. Nu, nu exagerez daca spun ca poza de mai sus mi-a dat la propriu fiori prima data cand am gasit-o. Nu stiu de ce, dar cred ca m-am simtit ca un baietel care a descoperit revista porno a fratelui mai mare.

6. The Man in Black – Johnny Cash

Una din figurile iconice ale libertatii mele personale, Johnny Cash mi-a marcat adolescenta tarzie prin franturi de imagini, timbrul vocal deosebit si povestea tumultoasa a cautarii de sine si a iubirii. I am the Man in Black as well!

7. Putin din Ansel Adams

De cand a inceput sa ma intereseze fotografia am ajuns si la capitolul fotografi faimosi. Desigur, m-am oprit la clasici iar Ansel Adams mi-a reamintit zicala „oldies but goldies”. Doar una din cele mai bune fotografii alb-negru!

8. Afis de film – Antichrist by Lars Von Trier

Cred ca mi-a placut mai mult de ideea  film ciudat si visceral al lui Von Trier decat filmul in sine. Putin inainte de a-l viziona am descoperit afisul de mai sus: simplu si la obiect surprinde perfect esenta intregii povesti.

 
8 comentarii

Scris de pe Septembrie 5, 2010 în Arta si Animatie

 

Etichete:

Sexy as hell: Cele mai frumoase femei din benzile desenate

Nu e niciun secret ca sunt nebuna dupa benzile desenate. Imi plac personajele complexe,  zguduite de drame launtrice si de pasiuni rascolitoare, eroii mascati invaluiti in mister si nu in ultimul rand imi plac oamenii frumosi cu priviri de foc, plete in vant si curbe provocatoare ale muschilor abdominali si ale bicepsilor.

Iata topul meu al celor mai frumoase si sexy eroine din benzile desenate:

Locul 10:  Poison Ivy

Exotica Poison Ivy (sau Pamela Lillian Isley) l-a vrajit de multe ori pe Batman, si nu trebuie sa fii un geniu ca sa intelegi de ce. O percep ca un fel de mama natura diabolica, cu parul de foc, imbracata sumar, aproape de cosumul Evei si purtand mereu un discret parfum de iasomie. Ai indrazni sa ii saruti buzele otravite?

Locul 9: Elektra

Elektra este  mercenera perfecta (nu e de mirare ca o mica parte din mine isi dorea odata sa devina mercenara). Frumoasa si mortala, Elektra este probabil cel mai violent personaj din intreaga lume Marvel. Din pacate sangele rece de care da dovada o separa in cele din urma de iubitul ei Daredevil.

Locul 8: The Huntress

Varianta DC comics de mercenara perfecta este The Huntress ( sau Helena Bertinelli). Sexy si periculoasa, The Huntress este vazuta ca un adevarat pericol public chiar si de Batman.

Locul 7: Catwoman

Catwoman (Selina Kyle pe numele ei adevarat) este un personaj iconic, o femme fatala autentica in lumea comic bookurilor. Sexy, inteligenta, covarsitor de frumoasa, reuseste in cele din urma sa topeasca pana si inima inghetata a lui Batman. Si daca mai adaugam si latura ei de felina agila si gratioasa obtinem o femeie aproape perfecta. Meow!

Locul 6: Mary Jane Watson

Mary Jane i-a sucit mintile lui Peter Parker si nu numai. Carismatica si extrem de atragatoare, fotomodelul si actrita Mary Jane devine un fel de vis difuz al oricarui tocilar.

Locul 5: Lady Death

Lady Death (pe numele ei adevarat Hope) ramane un adevarat cult de frumusete demonica. Frumusetea din iad (la propriu) traieste in lumea intunecata a demonilor si mortilor vii din comicurile Avatar Press si poarta un razboi permanet cu tiranicul Lucifer.

Locul 4: Psylocke

Elizabeth „Betsy” Braddock sau Psylocke este o mutanta telekinetica si telepatica  ce se alatura in cele din urma echipei X-Men. Stilata, o adevarata lady englezoaica, Psylocke ramane pentru mine eterna frumoasa cu parul violet.

Locul 3: Jean Grey

Poate cea mai celebra mutanta din universul X-Men, Jean Grey a reusit intotdeauna sa creeze pasiuni mistuitoare (vezi de exemplu crushul salbatic al lui Wolverine). Dulce si inocenta sau din contra puternica, nemiloasa si mortala in postura de Dark Phoenix, Jean Grey este cu siguranta un etalon de frumusete pentru intreaga lume Marvel, si de ce nu, probabil cea mai frumoasa roscata a benzilor desenate.

Locul 2: The Black Cat

Prototipul de femeie pisica nu a fost ignorat nici de Marvel si iata ca facem cunostinta cu  The Black Cat (Felicia Hardy), hoata cu reflexe unduitoare de felina ce a infierbantat multa vreme fanteziile lui Spiderman. The Black Cat ramane pentru mine partida perfecta pentru Spidey, genul de fata atrgatoare, cu o personalitate absolut magnetica cu care nici macar Mary Jane nu poate concura.

Locul 1: Emma Frost

Telepata, putand sa ia uneori forma de diamant, Emma Frost straluceste in universul X-men. Blonda seducatoare, extrem de inteligenta, manierata,  doamna desavarsita Emma Frost cucereste cu totul lumea mutantilor. Cred ca orice personaj X-Men a inghetat cel putin o data in fata Emmei Frost.

 
12 comentarii

Scris de pe Iulie 25, 2010 în Arta si Animatie, My Top 10

 

Etichete: , , , , ,

Desenele copilariei mele

Mi s-a intamplat ieri sa am cateva minute de butonat telecomanda. Stiti starea aia cand de fapt nu stii ce vrei sa vezi dar simti ca ai vrea sa descoperi un film pe care l-ai vazut demult si ti-a placut? Ei bine, am ajuns in sfarsit pe canelele de desene animate. Mi-am dat seama cu groaza ca am circa 4-5 ani de cand nu m-am mai uitat pe Cartoon Network si mi-am reamintit brusc de ce: nu mai am la ce sa ma uit.

Detest profund snobii care se declara oameni mari si uita ca odata, demult, au fost copii. Desenele animate sunt frumoase la absolut orice varsta cu conditia sa fie desene animate si nu caricaturi jenante, ca in zilele noastre.

Iata care au fost desenele copilariei mele, desene pe care le-as urmari si acum cu placere:

Scooby Doo

Prima mea pasiune animata mi-am descoperit-o in jurul varstei de 7-8 ani cand in sfarsit prindeam si eu Cartoon Network. Chiar si acum cand ma gandesc la Scooby Doo imi dau seama ca a fost una din cele mai bune idei animate televizate. Am perceput aventurile  gastii vesele in primul rand ca o poveste politista cu fantome, un fel de Agatha Christie pentru pici. Desigur, poate ca prima mea obsesie animata a fost daunatoare pentru ai mei care trebuiau sa intrerupa orice film sau program de stiri pentru Scooby, si in multe situatii probabil ca si-ar fi dorit sa imi indese o soseta in gura ca sa ma opresc din cantat: „Scooby Dooby Doo where are you? We need some help from you now…„.

The Swat Cats

Am descoperit acest minunat desen animat (difuzat in vremurile bune Cartoon Newtwork in colectia Power Zone) intr-o zi in care ma ghemuisem intr-un colt de pat in urma unei depresii copilaresti (imi pierdusem un cercel). Am ramas absolut fascinata de lumea orasului pisicesc aparat din umbra de cei doi eroi T-Bone si Razor. To make a long story short, cei doi, un fel de mecanici geniali,  isi construisera singuri o nava de lupta si se decid sa apare orasul de infractori si in special de Dark Kat, cel mai de temut dusman. O tin minte in special pe Callie, blonda atragatoare si suportera a celor doi, care ajunge mereu sa fie o fecioara la ananghie. Imi doream in secret ca Razor sa se combine cu Callie.

Johnny Quest

Un alt desen din epoca de aur Cartoon Network este Johnny Quest. Aventurile palpitante ale lui Johnny (impreuna cu echipa formata din tatal sau, fiul adoptiv Hadji si Race Bannon)  m-au fermecat in asemenea masura incat am avut o perioada cand era printeselor a apus in desenele mele si am inceput sa conturez si eu peisaje exotice din jungla amazoniana.  Ceva mai tarziu, cand aveam circa 11 ani, Johnny Quest s-a reinventat si au aparut „Noile Aventuri ale lui Johnny Quest„, avandu-l in focus pe eroul nostru, deja adolescent. De asemenea, seria aduce un nou personaj si anume Jessie, fiica lui Race. Urmarind Johnny Quest am fost fermecata de numele unei oarecare iubite a lui Race: Jade. Si de aici un mic pitic pe creier…

Pirates of the Dark Water

Pirates of the Dark Water este probabil una din cele mai frumoase miniserii animate televizate. Grafica frumoasa si detaliata, povestea in sine (despre pirati, apa neagra si monstrii) si nu in ultimul rand personajele complexe mi-au ajuns direct la corazon si au ramas acolo pentru multi ani. Am urmarit cu sufletul la gura aventurile printului Ren in cautarea celor 13 comori, singura arma impotriva blestemului apei negre. Imi amintesc de maimuta-pasare enervanta, Nidler, de piratul rebel si acid, Ioz si de frumoasa vrajitoare Tula. Am revazut cateva episoade acum cativa ani si mi-au placut la fel de mult. Ah, ce dor imi e de animatia de altadata.

Captain Planet and the Planeteers

Nu am fost niciodata o ecologista desavarsita dar am fost innebunita dupa seria animata de mai sus. Serialul urmareste aventurile animate ale unor adolescenti din diferite colturi ale lumii (Kwame din Africa, Wheeler din State, Linka din Rusia, Gi din Asia si Ma-Ti din zona Amazonului) care dobandesc fiecare un inel cu puteri magice: pamant, foc, vant, apa si inima. Odata reunite, cele 5 inele il cheama pe razboinicul ecologist suprem, Captain Planet. Dusmanii planetarilor erau cu siguranta oamenii rai si antiecologisti care vor cu orice pret sa distruga planeta si sa se imbogateasca. Imi aduca aminte ca la un moment dat apare chiar un opus al lui Captain Planet, in persoana lui Captain Pollution.

The Powerpuff Girls, Ed, Edd n Eddy si Courage the Cowardly Dog

Sa fi avut in jur de 14-15 cand am descoperit acest triunghi armonios din noul val de desene cool de pe Cartoon Network. Chiar daca grafica era simpluta si stupida (vezi in special The Power Puff Girls si Ed, Edd n Eddy), plotul in sine un fel de glumita dragutica, am ramas placut surprinsa si teribil de amuzata de aceste „desene de dupa-amiaza”, asa cum le numeam atunci.

Cele trei Power Puff girls, facute din „sugar, spice and everything nice” se luptau cu monstrii si tot felul de raufacatori, salvand de fiecare data orasul Townsville. Cei trei Ed erau de fiecare data pacalicii cartierului si esuau lamentabil in incercarea lor de a face rost de bani pentru bomboane. Courage a fost pentru mine un desen „horror” cu totul special. Un catelus fricos incerca sa isi salveze de fiecare data stapana la ananghie. Am ramas si cu un motto: „The things I do for love…”

Spiderman

Spre deosebire de toti ceilalti, eu am descoperit destul de tarziu lumea Marvel, si intr-adevar, a fost una din cele mai mari minuni ale vietii mele. Cand m-am uitat prima data la Spiderman mi-am dat seama ca era povestea perfecta: un erou timid si tocilar care salveaza de fiecare data orasul de raufacatori. M-am regasit in Spiderman mai mult decat in orice alt erou animat de pana atunci. Calitatile mele de desenator au crescut vizibil caci incepusem sa desenez personaje Marvel. Gandidu-ma acum la rece, cred ca Spiderman a fost pentru mine o prima si furtunoasa iubire 🙂 .

X-Men

Dintre toate obsesiile mele (animate sau nu) cred ca niciuna nu a fost atat de intensa ca si X-men. Am preferat universul X-men (fata de Spiderman de exemplu) pentru gama variata de personaje si gradul mai mare de complexitate al actiunii. Favoritul meu a fost si a ramas Wolverine, rebelul cu sange rece a carui tarie de caracter mi-as fi dorit-o si eu. Mi-a placut in special seria „X-Men Evolution„, pentru ca am descoperit si alte personaje cool afara de Wolverine: Nightcrawler, Rogue sau Avalanche. Mi-am dedicat ani buni pasiunii X-men dar desigur, cu mult folos. Am invatat sa fac niste wallpapere si videori de amator si sa lucrez un html la nivel mediu.

 
14 comentarii

Scris de pe Iulie 13, 2010 în Amintiri, Arta si Animatie

 

Etichete: , , ,