RSS

Arhive pe categorii: Cotidiene

Jurnalul cinefilului roman (II) – Nea Tudorica si Sergiu

Va spuneam mai ieri ca mie imi plac filmele si mai mult decat atat, imi place sa am oameni cu care sa vorbesc despre asta. Nea Tudorica sta pe acelasi palier cu mine si cand eram mic venea la ai mei de sarbatori si le mai aducea sorici de la porc. Imi placea cand venea Nea Tudorica si povestea ore in sir vrute si nevrute. Maica-mii i se parea agasant si cand s-au mutat la tara a zis ca macar asa au scapat de Nea Tudorica. Am ramas eu cu el pe cap.

Sa fiu sincer, mie mi-a placut intotdeauna. Mi se intampla sa vin seara de la serviciu si sa il gasesc mesterind la masina, o Dacie 1300 pe care o are de prin anii 80. Il intreb mereu: „Mai merge Nea Tudorica?”. Si imi spune: „Ehe, atunci se faceau masini. Acum nu mai vezi tu asa tablarie si motor.”

Si imi place sa il scot la bere si el imi povesteste din tineretea lui din anii 70-80 cand era altfel viata si apreciau oamenii alea 2 ore de televizor. Acum are o gramada de posturi dar cine se mai uita? Atunci se faceau filmele adevarate si statea lumea la cozi interminabile sa prinda bilet.
I-am spus si eu ca imi plac filmele si i-am povestit si lui asa cum le povestesc si celorlalti amici de-ai mei de pahar. Nea Tudorica dadea din cap aprobator si uneori devenea nostalgic si ma intrerupea si povestea de fiecare data despre ziua cand a vazut el prima data „Mihai Viteazu”.

Eu nu prea le am cu filmele vechi si de mi-ar fi zis unu de pe cinemagia asta i-as fi tras vreo injuratura probabil. Cine se mai uita azi la filmele alb-negru cand avem 3D? Doar idiot sa fii. I-am zis si lu Nea Tudorica de filmele 3D si mi-a povestit de un film 3D rusesc cu fluturi si cum ridicase mainile prin sala ca sa ii prinda.
Atunci i-am zis: „Da prost mai erai bre!”. A ras si si-a terminat berea.

S-a intamplat acum vreo 2-3 saptamani sa imi bata la usa. Era vineri seara si tocmai venisem de la munca. Am deschis usa si l-am vazut frecandu-si mainile agitat si cu capul plecat. „Ce e bre? Ti-e rau?” A dat din cap ca nu dar a ramas la fel de incordat. L-am invitat inautru si s-a asezat la masa din bucatarie.
„Mai copile mai, mergi cu mine la film in seara asta?”. M-am uitat chioras la el. „Unde sa mergem bre? La ce film?”. S-a codit putin si mi-a raspuns: „Stii ca a murit maestrul Sergiu, nu? Mare om! Nu mai fac romanii astfel de filme. Am auzit la stiri ca e maraton cu filmele lui la cinema si eu sunt om batran, sa fie 20
de ani de cand nu am mai fost la cinema. Nevasta-mea zice ca nu vrea si mi-e urat sa ma duc singur. Toata noaptea cica dau filmele lui si macar „Mihai Viteazu” sa mai vad si eu o data pe ecran mare.”

Mie nu imi place sa merg la cinema in alta parte afara de mall si nu imi plac filmele vechi dar am zis ca hai ca e om batran si cumsecade, Nea Tudorica. De Sergiu Nicolaescu stiam eu ca e regizor mare, dar na, cand ai torente si net sincer nu-ti mai vine sa ii revezi filmele. As minti daca as spune ca in seara aia am avut o revelatie asa mare ca atunci cand am vazut „Inception” da am plecat din sala de la cinema mandru ca am facut dracu’ si noi ceva.

Nea Tudorica isi desfacuse un pet de bere pe strada, chiar daca era mult sub zero grade. A vorbit mult in noaptea aia si mi-am dat seama ca poate el stia de filme mai mult decat mine, chiar daca nici nu auzise de torente sau de imdb. Nea Tudorica mi-a spus ca filmele adevarate sunt mari, epice si mai si inveti ceva din ele.
Cand am ajuns acasa am adomit spre ziua zgribulit pe canapea. Pe la 10 m-am trezit cu batai in usa. Era tot Nea Tudorica. Mi-a zis sa ma imbrac repede ca sa ne luam ramas bun de la maestru.

Nu o sa uit ziua asta niciodata. Suntem un neam de scursuri, asta suntem! Nu ne-au lasat sa il vedem pe maestru si in plus sicriul era inchis. Nea Tudorica a injurat in continuu cateva ore. Am aflat ca urmeaza sa il incinireze si am huiduit pana cand am simtit ca nu mai avem aer in plamani.

Adevarul e ca acum nu se mai fac filme ca atunci. S-a ajuns sa ia premiul Oscar un film cu homosexuali, acum cativa ani. I-am zis lu Nea Tudorica si s-a inchinat si a scuipat in san. Si i-am zis ca acum se fac filme despre comunisti si se vor a fi amuzante sau din contra dramatice. Si mi-a zis Nea Tudorica un mare adevar:
„Astea sunt filme pentru aia care n-au trait atunci. Ce sa fie de ras? Asta era, mai greu cateodata da era bine. Vara mergeam la mare, la munte. Acum unde dracu’ se mai duce lumea? Nu era mai copile, nici dramatic nici de ras, astea erau timpurile.”

M-am dus acasa si in seara aia nu m-am uitat la niciun film. Suntem un neam de ratati, asta e concluzia. Acum nu mai e nimic epic, facem doar filme penibile la care se uita aia care se cred ei destepti si se plang ca intelectualii erau asupriti in comunism. Niste hipsteri, asta sunteti cu totii!

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe Ianuarie 21, 2013 în ciudatenii, Cotidiene, filme

 

Etichete: , ,

Jurnalul cinefilului roman (I) – Despre initiere

film

Mie imi place sa ma uit la filme. M-a apucat boala asta acum vreo 3 ani cand m-am dus cu un amic sa vad „Inception”. Sincer, eu nu prea vroiam, si i-am zis „ba, stii nu prea le am eu cu filmele. Adica ma mai uit si eu la filme dar mai rar asa. Nu am mai fost la film de prin 2007 sau sa fi fost 2008 cand am vazut „Transformers”. Ala da film, actiune, femei!” Amicul s-a uitat cam stramb la mine si mi-a zis: „Frate, daca nu iti place iti fac cinste cu o bere ca te-am facut sa pierzi timpul.” Va dati seama ce mi-a trecut prin minte atunci „Evident ca o sa spun ca nu mi-a placut ca sa dea fraieru’ berea.” Si atunci s-a intamplat sa am revelatia. Eu eram obisnuit cu filme simple: o explozie (pac-pac), niste gagici si un happy-ending. Am stat cu mintea mea simpla de atunci sa inteleg cum e sa visezi ca visezi si cum privesti visele ca pe niste foi de ceapa. Am iesit traznit din sala de cinema si sincer, a fost singura data in viata mea cand m-am dus de mai multe ori sa vad un film. L-am vazut de vreo 4 ori ca sa inteleg ceva.

S-a desteptat ceva in mine din ziua aia si am inceput sa nu ma mai joc ca disperatul CS in retea cu peirde-vara astia de la bloc. Mi-am luat multe din filmele din top 250 de pe imdb. Intai pe astea noi ca sincer nici acum nu am rabdare sa vad un film mai vechi de 1980. Nici nu cunoscuse taica-miu pe mama atunci, ce sens
ar avea? Si am petrecut in anul ala cam doua-trei seri pe saptamana uitandu-ma la filme. Nu mai ieseam in fiecare seara cu baietii la berica sa vorbim despre fotbal si femei si m-am refugiat pe canapea cu o cutie de bere si niste popcorn.

As vorbi mult daca ar fi sa spun ce filme mi-au placut si de ce. Adevarul e ca mie imi plac filmele si au ajuns sa imi placa actori dar daca ma pui sa iti spun asa elaborat de ce, nu prea imi gasesc cuvintele. Cand ma mai  intreaba cate unu de ce mi-a placut un film ii spun ca e bun domne si nu prea are cum sa ma contrazica. In definitiv daca filmul are nota 8.0 pe imdb de ce sa ma mai justific?

Eu de firea mea sunt un baiat simplu si prietenii mei sunt la fel de simplii ca si mine, dar cu toate astea am inceput sa simt nevoia aia acuta de a vorbi cu cineva despre filme. Si asa mi-am facut eu cont pe cinemagia.  Majoritatea sunt librici de aia de 17 ani care au vazut doar „Twilight” sau mai stiu eu ce abominatie dar si oameni cu care mai schimb pareri inteligente. Mi-am dat seama ca mie imi place sa comentez mult cand e vorba de un film si sa le spun cand e filmul bun sau prost.

De vreo 2 ani a inceput sa ma intereseze si cate Oscaruri are un film si ce actori sunt premiati. Mie unu imi  place Morgan Freeman si asa ma bucur ca apare in cam toate filmele mele favorite. Cand am fost asta vara la „The Dark Knight Rises” cu amicul meu, ala de m-a dus la „Inception”, i-am zis tare „uite-l ma pe GOD!”. S-a
uitat la mine si a ras si oamenii din sala s-au incruntat. Am tacut pana la sfarsit dar daca stai sa te gandesti, oare alora din sala nu o sa le ramana fixate in minte cuvintele mele? Sa luam slabatura de muiere tocialara de langa mine care avea tricou cu Star Wars alea vechi. Crezi ca nu i-am introdus eu in minte un mesaj subliminal si nu s-a dus aia acasa si si-a luat de pe torente cel putin 3 filme cu Morgan Freeman? Am invatat subtilitati de cand ma uit la film si simt uneori ca pot sa ii manipulez si pe aia care nu au avut revelatii, asa ca mine.

Imi place destul de mult cum am ajuns sa gandesc si cine sunt. Pot sa zic ca am invatat multe si simt uneori ca e de datoria mea sa le zic si la aia mai prosti de unde sa inceapa. Le-am zis alora de la bere sa se uite si ei la filme ca „Inception”, „Shawshank Redemption”, „Se7en” sau „Salvati Soldatul Ryan”. Si am petrecut seri intregi intre natangii astia povestindu-le ce am mai vazut eu si ma simt implinit. Mi-a zis nea Tudorica sa ma fac critic de film dar stiu ca eu nu prea le am cu slovele. Adica sa spun ca e bun sau nu pot, dar in rest…eu sunt un baiat mai simplu.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Ianuarie 17, 2013 în ciudatenii, Cotidiene, filme

 

Etichete: , ,

Despre cat de grozavi au fost Red Hot Chili Peppers si cum m-am pierdut pe strada

Asteptam cu nerabdare un concert eveniment, o trupa legendara si zeci de mii de oameni. Red Hot Chili Peppers pe National Arena. Nu ii mai vazusem niciodata live (destul de logic) si nici nu mai pasisem pe un stadion atat de mare.

Ora 19:00 – aproximativ. Am ajuns pe stadion. Cantau baietii de la AAAK. Nu am auzit foarte mult, decat un zgomot asurzitor care imi facea organele interne sa se zbuciume fara placere. M-am speriat putin de sonorizare caci m-am gandit ca nu voi intelege nimic din piesele celebre Red Hot Chili Peppers, doar sunete disipate. Multimea incepuse deja sa se compacteze in fata scenei si ne-am gasit si noi un loc acceptabil fara sa primim coate, injurii sau dusuri cu bere. Ca o mica paranteza, poate ca am fost eu norocoasa, dar mi-a placut enorm de mult publicul de la Red Hot Chili Peppers. Nu a facut nimeni pogo, nu m-a impins nimeni, am surprins oameni de toate varstele bucurandu-se de muzica si dansand si nu in ultimul rand am purtat pe sus un banner enorm pe care scria: „We’ve been waiting for you since ’83„.

Revenind la momentele dinaintea marelui boom, pe la 19:30 au cantat Grimus. Sincera sa fiu nu am auzit de ei in viata mea, dar auzisem zvonuri cum ca ar fi buni. Grimus au fost intr-adevar extraordinari, iar sunetul infinit mai bun decat la trupa anterioara. Ca moment special, solistul de Grimus a anuntat intregul stadion ca domnul Costin vrea o ceara in casatorie pe Silvia. In minte mi s-au strecutar rapid doua scenarii: 1. Silvia de fapt nu il iubeste pe Costin si se va simti profund stanjenita 2. Exista un alt cuplu Costin-Silvia, iar aceasta Silvia avea sa clipeasca des si sa spuna da, in timp ce Costin va capata viteza luminii in timp ce se va indrepta spre iesire.

Dupa Grimus multimea fierbea. Oamenii din jur depanau amintiri de cand iesise Under the Bridge, se intrebau ce va contine discursul lui Flea si nu in ultimul rand impartaseau in stanga si in dreapta atmosfera aia de iti vine sa iti freci mainile si sa inghiti in sec. 45.000 de oameni asteptam Red Hot Chili Peppers.

Aproximativ 9 fara 5 si scena incepe sa pulseze in acordurile de la „Monarchy of Roses„. Vocea lui Anthony mi s-a parut la inceput vibranta, cu oarecare valente electronice. Baietii acopera scena perfect iar Anthony, care (surprinzator 🙂 ) poarta un tricou pe care scrie Anthony si pantaloni cu un crac si sosete cu dungi, se misca atat de energic si de ametitor incat  de cele mai ulte ori il pierd din ochi. Inceputul concertul continua in forta cu „Dani California” pe care danseaza absolut toata lumea din jurul meu (da, chiar si baietii incruntati care purtau tricouri cu Slipknot si Ost Fest). Si cum totul e perfect, urmeaza „Can’t Stop” si „Scar Tissues”.

Publicul mi s-a parut pur si simplu in delir pe acordurile de inceput de la „Under The Bridge”. Nici macar „Californication” (piesa pe care cred ca o stie aproape oricine – chiar si cei mai saraci cu… care asculta piese despre vara si somn) nu a reusit sa faca un intreg stadion sa vibreze. Aproape de bis, „By The Way” a fost pentru mine un fel de foc de artificii. De la primele acorduri mi-am fortat plamanii sa scoata sunete din ce in ce mai inalte si mai puternice, doar e piesa mea favorita.

Baietii nu s-au lasat mult asteptati la bis si au tinut cont de un banner din public care ii indemna: „Give It Away Now„. Asteptatul discurs din inima al lui Michael Flea, care ne indeamna sa ne bucuram si sa iubim (chiar si pe tigani – moment de what the fuck pentru orice roman) mi-a ramas in suflet pentru ca nu tinea morala si se bucura sincer sa ne vada. Da, si eu m-am bucurat ca am avut sansa sa ii vad live pe 31 august si sa asist la concertul anului 2012.

***

Si acum despre cum s-a pierdut un adult responsabil pe strada si s-a simtit asemenea copiilor separati de parinti in supermarket. Trebuia sa tin minte cam…3 cuvinte: Pierre de Coubertin. Pardon 4, si ceva legat de un OMV. Eu om constincios intreb pe domnul de la BGS care priveste multimea tantos cu mainile incrucisate: „Pe aici e Pierre de Coubertin?„. Scoate un aaa…cam o secunda si apoi creierasul ii sopteste gurii…zi DA! Si spune DA!

Eu il cred pe cuvant si ies pe acolo doar ca instinctul meu de cercetas imi spune ca e ceva care nu e bine si dupa ce merg aproximativ 200 de metri imi pun niste intrebari existentiale. Intreb in dreapta si in straga pe ce strada mergem si dupa o avalansa de „nu stiu” saunu imi pasa” cineva imi confirma banuiala cumplita: NU. Si intr-un stil complet italian imi spune ca trebuie sa o iau la dreapta si apoi iar la dreapta si apoi la dreapta si apoi…Aplic algoritmul dreapta total si ma trezesc pe strazi necunoscute si inconjurata de oameni care repeta mecanic nu stiu.

Furia mocnita care imi ardea in vine m-a cuprins cu totul si deja ma rastesc la telefon si spun ca nu stiu si ca m-am pierdut. Senzatia aia unica de tremurici ma cuprinde si simt adrenalina cum imi scuipa otrava prin vene. Doi cocalari comenteaza in timp ce ma rastesc la telefon. In pofida iritarii mele ma gandesc ca e cu totul necivilizat. Daca as fi sofer in trafic le-as arata gratios un deget, intr-un scenariu de film mut avand coloana sonoara claxoane interminabile, dar sunt pe asfalt si sunt furioasa. Imi vin brisc in minte pasaje din Lullaby de Palahniuk si ma gandesc la descantecul african mortal. Cocalarii isi misca vulgar buzele si nu par a se opri. Le urez din suflet..”muriti„. Culmea e ca nici nu imi pare rau.

Ma intorc spre stadion in timp ce lumea din jurul meu se imputineaza si cainii incep sa latre lung catre luna plina. Ma gandesc la creaturi cu colti si bale, aparate de fanatici obsedati de adaposturi de animale si bani de la guvern. De obicei ma sperie noaptea si ma gandesc ca ar putea oricand sa iasa de sub vreo masina si sa isi infunde coltii in carnea mea. De obicei ma ia cu fiori cand ma gandesc la asta, dar ieri eram prea furioasa ca sa imi mai pese si veninul de adrenalina imi soptea in urechea care se oprise din sunat ca as fi putut infrunta si un varcolac.

Ajunsa langa stadion m-am agitat din nou. Unui domn politisit i se face mila de mine si se ofera voluntar sa ii explice istericei in detaliu la cate dreapta si la cate stanga trebuie sa coteasca. Incerc sa inteleg dar aud doar o insiruire de dreapta, stanga, sus, jos. Dau din cap si ma simt ca un batran senil. Imi reiau drumul initial si cotesc la o noua dreapta. Ma opresc langa un depou si telefonul imi cedeaza. Surpinzator, ma gasesc  ai mei exact in momentul ala. SImt ca viata mea a luat o intorsatura epica si abia atunci imi dau seama ca furia si adrenalina mi-au uscat complet gura. Ma simt ca un batran fara proteza dar macar s-a terminat cu bine.

In definitiv a fost o noapte perfecta cu luna plina…albastra!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Septembrie 2, 2012 în Cotidiene, Entertainment

 

Etichete: ,

Bershka – paradisul femeilor posesive si lila

Am primit azi un telefon care mi-a adus un zambet larg: cica la Bershka, in raionul pentru barbati, a reaparut colectia de tricouri Marvel. Dupa ce am auzit de Iron Man, Thor sau the big boom, Avengers visam deja cu ochii deschisi. Si cum tricoul, tot de la Bershka, cu The Punisher nu imi ajunge, speram extrem de entuziasmata la o mica colectie de tricouri Marvel. In definitiv, fiecare cu piticii lui pe creier.

Am plecat de la serviciu zambind si cum soarta complota cu Iron Man si Thor imprimati pe tricouri negre, buzunarele mele cantareau azi putin mai mult decat de obicei. Ca sa fiu extrem de sincera, urasc sa fac cumparaturi pentru ca e aglomeratie, nu gasesc ceea ce imi place, ma plictisesc dupa 10 minute si nu in ultimul rand, ma scoate din minti housareala sinistra din magazinele de haine.

Bershka de la Unirii mi s-a infatisat azi roz, lila, violet si fucsia (culoarea care nu ar fi trebuit inventata). Cum m-am simtit? Ca pe un camp de levantica pe care zburdau mandrute bronzate si decoltate cu ochelari de soare musca.

Bershka este un magazin cu totul si cu totul pentru femei, nu doar pentru ca 90% din spatiu e ocupat de lucruri „roz si dragute” ci pentru ca au invadat fara pic de inima sau regret coltul ala strampt de la etaj, alocat masculilor. Am aflat cu buza umflata si cu ochii in pamant ca barbatii nu mai au voie sa poarte in acest sezon tricouri negre cu eroi Marvel. Orice barbat supus se inchina in fata lilaului, noul negru! Si daca totusi insista asa pana in panzele albe o sa gaseasca niste maiouri negre decoltate, suficient de cocalaresti incat sa ii strepezeasca dintii. Asa ii trebuie, mama lui e mascul feroce!

M-am uitat de 2 ori in cei 5 metri alocati tinutelor pentru ei. Ele misunau in jur printre pantofi cu toc si rochite roz si vaporoase. Ei nu erau nici macar la cabinele de proba, asteptau cuminti langa ele sau intr-un colt precum catelusii pedepsiti. Oare isi mai doresc in secret tricorui cu Iron Man?

 
6 comentarii

Scris de pe Iunie 25, 2012 în Cotidiene

 

Etichete: , , ,

De ce nu imi mai place vara

Mai am inca oracolele de cand eram in clasa a 6 a si stiu ca in oricare oracol era nelipsita intrebare: care e anotimpul tau preferat? Eu, ca orice copil cu ceva celule vesele prin cap, raspundeam vara. Nu cred ca porneam de la motive existentiale (gen vara e asociata maturitatii spirituale si statorniciei) sau chiar de la cele climatice, sau legate de confortul termic (eu una suport mult mai bine caldura decat frigul). Nu, vara era strict legata de vacanta de vara, cand aveam luxul de a dormi la pranz si de a inventa mereu jocuri si scenarii noi.

Acum imi amintesc de vremurile de atunci si ma incrunt sau oftez plina de amar. Nu vreau catusi de putin sa cad in melancolii, dar verile de adult suck! Big time. Sau cel putin in primii ani …ai tineretii.

In primul rand nu ai vacanta. Da, ai concediu, dar si ala ti-l iei cu taraita. In zilele si asa putine de concediu (o saptamana – doua) cauti si tu ca orice copil mare in care inca mai traieste ceva din spiritul lui Indiana Jones, sa umbli cat mai mult. Asa ca ajungi fie pe la munte, dealuri, cabane, sau orase in care nu ai mai fost, sau deopotriva, pe care le indragesti. Si umbli, alegi, te zbati, faci basici in toata talpa, te arzi pe umeri ca tractoristul, faci febra musculara de la inot iar seara cazi lat in pat. Pana sa te dezmeticesti bine ca ai schimbat mediul te trezesti ca iei trenul inapoi spre Bucuresti. A doua zi probabil trebuie sa te intorci la munca intr-o stare extraordinara cu bateriile incarcate (ce imi place mie expresia asta): talpile te dor, umerii te ustura, si ochii iti sunt umflati de prea putin somn.

In weekenduri, cand inca esti pe jumatate refacut, te mai intalnesti si cu prieteni care iti spun ca florile ca au plecat in vacante prelugite pe concediu medical fabulist, in Tenerife, la tata socru si la propriu simti ca iti vine sa ii diseci, exact ca Jack Spintecatorul.

Si cum vara nu e doar despre vacante intervin si alte inconveniente: in primul rand e cald si naspa, mai ales daca mergi sardina in autobuz. Si cum Murphy a fost probabil un Mefisto care se amuza teribil inca, intotdeauna o sa gasesti in autobuz un batranel care o sa te faca iresponsabil, nesimtit, sau mai stiu eu cum, pentru ca ai avut tupeul sa deschizi geamul si sa respiri putin. Esti un porc care face curent! Live with it and feel sorry for the rest of your life.

Si daca tot vorbeam de respirat si de verdeata, mai simt uneori nevoia e parc, iarba si flori. Si uneori imi place sa fac poze in parc dar vara e din pacate sezonul nuntilor. Nu ma intelegeti gresit, iubesc traditia veche de nunta si imi place ideea de mireasa imbracata in rochie bal, doar ca miresele noastre arata ca niste conopide infipte in iarba, si de cele mai multe ori exact in locul in care iti pozitionasei tu modelul. Vei fi nevoit sa te scuzi fata de model in timp ce domnisoara de onoare te priveste cu scarba ca ai si tu aparat in mana si ca nu pozai nuntasii.

In disperare de cauza deschizi televizorul si descoperi ca fauna de cretini e si mai abundenta in statiunile estivale. Dar ce e de mirat sau de comentat?

Imi pare rau, azi a fost cald si e inca vara…

 
4 comentarii

Scris de pe August 22, 2011 în Cotidiene

 

Etichete:

Dupa 6 luni de-amor

Iubi s-a sculat azi mai devreme cu o ora. Printesa lui dormea inca langa el, in camasa de noapte de satin, iar prin gura usor intredeschisa ii ieseau suspine suave si senzuale. A sarutat-o scurt pe obrazul fierbinte si s-a dus sa pregateasca el cafeaua.

Nu stia foarte bine ce face dar sincer nici nu conta. Si-a imaginat pentru o clipa fata frumoasei sotii cand il va vedea in pijamaua de matase si cu sortuletul deasupra. Era convins ca va plange din nou,  il va saruta lung pe buze si  se va grabi catre aparatul foto. Inca o amintire de neuitat pe comoda de langa pat, deja captusita pana la refuz cu rame de fotografii.

Nu s-a inselat. Ea a plans si a ras in acelasi timp si i-a spus ca e un bucatar desavarsit. Clipa in care iubi a purtat sortuletul cu winnie the pooh peste pijamaua fina de matase, de la nasa mare, a ramas acum imortalizata pe masa din sufragerie langa pozele cu sora lui de cand se facuse roscata.

Iubi s-a grabit spre birou caci harjoneala de dimineata durase mai mult decat se astepta. Ce sa-i faci, nu in fiecare zi faci 6 luni de la nunta! S-a asezat pe scaunul lui de la birou si si-a sprijinit mainile printre teancuri de facturi. Ochelarii strambi i-au alunecat usor de pe nas lasand la iveala ochiul miop. Nu, nu era usor dar cu siguranta era minunat sa fie casatorit. Trebuia sa fie minunat, nu-i asa?

Ea a renuntat si la job de trei luni ca sa fie gospodina desavarsita. Si-a cumparat sortulete multe, manusi de bucatarie si carti de bucate cat cuprinde. Mama soacra mai face uneori schimb de retete cu ea, dar din pacate chiftelele alea tot  tari ca piatra ii ies. Se bosumfla si ofteaza cand iubi se ineaca si tuseste dar asta e singurul ei defect. In rest e grozava! Sambata dimineata da cu aspiratorul, sterge praful zilnic, in timpul liber se uita pe Acasa si Euforia si niciodata nu se supara cand vrea sa se uite la meci. Se face mica langa el si se joaca cu parul sau de pe piept.

Iubi a sorbit lacom din cafeaua de pe birou. Era tare si amara, exact cum ii place lui. Sotioara i-o face de obicei apacioasa si mult prea dulce. Il intreaba mereu daca e delicioasa iar el ii pupa intotdeauna mana mica si ii raspunde sagalnic ca da. De dimineata, experimentul cu cafeaua nu prea i-a iesit. A iesit un fel de apa cafenie pe care sotioara a sorbit-o cu nesat printre suspine.

La ora 12:00 (fix) a sunat-o sa ii spuna ca o iubeste. Ea a spus ca-l pupa dulce si ca s-a apucat deja de cina. O sa fie o surpriza… o surpriza minunata, pe o masa plina cu lumanari ce vor parfuma intreaga camera a capsunele si trandafiri. Exact cum ii place lui! A inghitit in sec si i-a spus inca o data ca e precum fecioara intre sfinti. Ea a scos un suspin plin de amor si a inceput sa ii povesteasca despre sufleul de ciuperci al nasei mari si despre sora lui care pusese deja gogosari la murat.

Iubi o auzea aproape in surdina caci secretara de la biroul vecin a trecut brusc pe langa el cu un dosar in mana. Il fixa cu privirea si iubi si-a dat seama ca a inceput brusc sa transpire. Printre franturi de gogosari si murat a inceput sa simta brusc un parfum discret de frezii si o mana dichisita s-a intins inspre el tinand un dosar. S-a holbat cu un colt de gura intredeschisa in decolteul generos al femeii si aproape ca a simtit telefonul cazandu-i din mana. Si-a revenit insa imediat si i-a spus sotiei ca o pupa si pe mai tarziu ca are treaba. A zambit languros si frumoasa decoltata i-a raspuns… cu jumatate de gura. Eh, tot e bine decat nimic. A urmarit-o cum se indrepta spre usa si a simtit nevoia sa isi desfaca nodul de la cravata.

Si-a petrecut dupa-amiaza intre mormane de hartoage, calcule si mesajele de pe telefonul mobil care nu conteneau sa il anunte ca „Dragostea vietii tale te asteapta cu o surpriza culinara si multe lumanari parfumate!”.

Acasa ajuns mintea deja ii vibra intre franturi de calcule, gososari murati si imaginea unui decolteu generos. A inghitit in sec cand a batut la usa tinand la spate imensul buchet de trandafiri. Stia ca sotioara o sa planga din nou, ca o sa ii faca poze intre trandafiri, ca o sa simta imbinari nearmonioase de capsunica si ardei umpluti si ca o sa bea sampanie Angeli cu aroma de caise. Gura i se usca brusc si membrele ii cazura moi pe langa corp.

Ea deschise zambitoare. I-a intins buchetul de flori si dintr-o data s-au auzit aplauze. Socrii, parintii lui si nasii jubilau cu totii iar Georgel alerga de colo cu aparatul de fotografiat.

Au sarbatorit 6 luni de iubire cu totii, in familie, in arome dulci de Angeli, lumanari parfumate si placinta cu prune.

Noaptea la 12:00 (fix) ramasesera doar ei doi si el a coborat in genunchi cerand-o din nou de sotie. Printre suspine ea a pornit casetofonul si si-au incheiat seara in ritmuri boeme de „Frumoasa mea in noaptea asta…„.

Iubi dansa cu pasi inceti si isi privea prin ceata iubita. Pentru o clipa i s-a parut ca e blonda, inalta, supla, ca decolteul ei face furori si ca miroase vag a frezii. S-a aplecat spre ea si a sarutat-o.

 
5 comentarii

Scris de pe Septembrie 18, 2010 în Cotidiene, Freak...

 

Etichete:

CFR si calatorii (partea a II a) – Ghiveci de calatori

Voi continua seria peripetiilor din CFR cu un cumul de personalitati calatoare. Desigur, cu totii am interactionat cu vecinul de compartiment, fie ca l-am intrebat pana unde calatoreste, l-am servit cu napolitanele storcite de sticla cu apa sau l-am rugat sa arunce un ochean catre bagaj in timp ce ne dezmorteam putin oasele pe culoar.

Dintre figurile iconice pe care le-am intalnit pana acum amintesc: batranica destanuitoare, doamna de demult, taticul fericit, tanara speranta, politicianul din popor si anonimul.

Pe batranica destanuitoare o cunosti si tu, fie ca ai intalnit-o in tren, la coada la posta sau e vecina ta de la 2. Aproape intotdeauna mi se intampla sa nimeresc pe tren cu o astfel de bunicuta exact langa mine. Nu sunt rea si nici ipocrita, asa ca marturisesc ca e un gen de calator care imi place. Prefer o gurita precum o moara stricata decat o liniste apasatoare. Batranica destanuitoare are grija sa imi spuna de unde e, unde se duce, cati copii are, in ce an a murit sotul, cu ce ulei de corp se da fata mai mare de are o piele asa de fina, unde lucreaza baiatul si nu in ultimul rand cati bani are in casa. Dialogul meu este relativ restrans, un zambet un „asa”, un „imi pare rau” si un „grozav” ocazional. La finalul calatoriei ajung sa simt pentru batranica o afectiune precum pentru o ruda pe care am vazut-o de cateva ori.

In cazuri rele rele, batranica e o toapa si vine cu tarla de nepotei, care sunt un fel de maimutici daunatoare. Ionel are sa se loveasca la un moment dat si are sa inceapa sa urle iar mamaie are sa-si ridice picioarele descaltate de pe bancheta din fata (slava domnului) si are sa se duca sa-i reproseze: „Vezi daca nu esti cuminte!”.

Doamna de demult este intotdeauna o sexagenara intelectuala cu care iti va face placere sa poti un dialog. Chiar daca dialogul ajunge la nimicuri cotidiene doamna de demult va stii sa spuna totul intr-o nota melancolica si frumoasa incat sa te trezesti si tu cu un usor sentiment de tristete in suflet.

Atentie! Daca pornesti un dialog cu doamna de demult dupa ce ai ascultat lungul monolog al batranei destainuitoare aceasta din urma va tacea malc si probabil isi va scufunda capul in pungi cu cadouri si fulare.

Pe taticul fericit l-am vazut o singura data dar mi-a ramas in suflet precum o zi de primavara. Taticul s-a urcat in tren impreuna cu fetita si aveau de strabatut un drum lung de la Alba la Brasov unde ii astepta mami. Taticul isi iubeste fetita foarte mult, se vede cum ii sclipesc ochii cand se uita la ea. Fetita are o imitatie de barbie pe care o tine goala si cu parul incalcit. Taticul o lasa pe micuta sa o tarasca pe barbie de par prin tot compartimentul si chiar pe culoar. In acest timp da-i cu berea. Una dupa alta ca tare bune mai sunt! Cand a ajuns aproape de Brasov barbie isi pierduse un sfert de par, micuta adormise langa el iar el se inrosise la fata precum o fecioara dupa primul sarut. Frumos!

Am avut placuta surpriza sa port in tren dialoguri destepte si frumoase cu tineri de varsta mea. Nu ma cred un Evariste de Galois complet neinteles de cei din jur, dar uneori imi e greu sa comunic. Ma multumesc sa dau din cap si sa spun „mda”. Ei bine, am avut parte in tren de tinere sperante, de oameni tineri si mai ales curiosi care imi confirma sperantele cum ca generatia mea nu e chiar un mare zero.

Politicianul din popor isi gaseste raiul in preajma sau mai ales imediat dupa alegeri. Opiniile lui sunt de obicei clare…ca nimeni nu le da la pensionari si ca Tariceanu era mai bun ca a marit pensiile. Dupa ce incerci o semidezbatere politica in care aduci argumente ca both pdl+psd suck concluzia este intotdeauna aceeasi… „da, da acum ne-au micsorat pensiile”. Politicanul din popor va simti nevoia sa isi impartaseasca aceasta concluzie chiar daca ajungi sa vorbiti despre vreme sau rascoala din 1907.

Anonimul sta de obicei intr-un colt de compartiment, ori la usa, ori la geam. Va dormi in continuu pe toata durata calatoriei trezindu-se doar cat sa isi sprijine capul cazut pe un corp solid. Incredibil, dar se trezeste fix cand intra controlorul sau cand ajunge la destinatie. Nici macar urletele nepoteilor bunicutei destanuitoare nu au sa il trezeasca. Cum sa nu-l urasti?

 
2 comentarii

Scris de pe Septembrie 8, 2010 în Cotidiene

 

Etichete: , ,