Atotnestiutoare

Mi se intampla sa merg pe strada, cu castile in urechi, si sa fiu in aceeasi stare difuza ca cea dinaintea somnului cand imaginile zboara in voie prin minte. Numai ca pe strada nu imi circula prin minte doar imagini fara noima, ci si franturi algorimizate de ganduri. Nimic nu mai e chiar asa de random in starea de veghe pura, doar ca eu sunt…tot cu capul in nori.

Extrem de frecvent mi se intampla sa fiu abordata la metrou de diverse persoane care cer directii. Doar ca, cel mai probabil, in urechi imi plang chiatare, tobele se agita haotic iar voci groase si magnetice acompaniaza…asa ca nu inteleg. Ma vad mereu nevoita sa cer sa mi se repete intrebarea. Culmea nu este surzenia mea si incapabilitatea de a da un raspuns concret. Nu ma descurc sa indrum oamenii pentru ca nu stiu nume de strazi iar obiectivele, chiar daca imi sunt cunoscute, mi se par imposibil de descris.

Azi o fata m-a intrebat unde se afla caminul Belvedere al Ase-ului. Normal ca nu am stiut, pentru ca nu am nicio tangenta cu Ase-ul si caminele lor asa ca am indrumat-o spre Regie ca tot ne aflam in zona. Sper ca nu s-a invartit ore de-a randul in cerc si a nimerit intr-un final.

Mi se pare oarecum ciudat faptul ca sunt un indrumator asa de prost, caci stau excelent cu spiritul de orientare. Pana acum am reusit intotdeauna sa ajung la destinatie, oricat de intortocheata ar fi fost.

Promit sa nu devin consilier…cand o sa ma fac mare!