Cultul berii

O tin minte pe Tanti Florentina. Berea i se parea cumplit de tare asa ca punea doar un deget in pahar si restul il umplea cu apa. Asa aveam voie sa gustam si noi, copiii. Cred ca atunci mi-am spus prima data WTF??? chiar daca aveam circa 5 ani. La mine acasa gustam degetul cu pricina concentrat si in stare pura. Au urmat chiar jocuri de-a Tanti Florentina, in care spalam un pahar in care facuse bule licoarea aurie, si simteam mereu gusul de laturi. Poate ca la varsta respectiva a fost o tortura necesara, ca sa ma invete ca berea….ah, viata are gust!

O a doua etapa de bere semnificativa mi-am trait-o in adolescenta timpurie, cand in fiecare duminica, dupa pranz, imi indulceam ziua nu cu inghetata aromata, serbet sau acadele, ci cu un pahar, micut ce-i drept, de bere. Zau ca nu-i intelegeam pe copiii de varsta mea care spuneau simplu si sec ca berea e amara si o detesta.

Mi-am dat seama ca pe masura ce cresteau, „copiii” incepeau si ei sa fie fascinati de ceea ce eu numisem de la o varsta mult prea frageda esenta pura. Dar fascinatia lor era strict legata de alcool si pentru ca berea era „light”. Cat de light? Ei bine chiar si fetele putea sa guste din ea fara sa cada sub masa. Si cum fetele raman cam mereu copii frivoli, avea sa se inventeze berea cu arome, peste ceva vreme…Ce rusine, berea nu se ascunde in spatele gustului acrisor de lamaie sau al aromei de dulce pal.

Ca orice adept al cultului berii, licoarea minune mi-a facut si rau. Asa ca m-am trezit de multe cu capul greu si limba amara. Si ce daca, mi-am spus. Am asteptat sa vina seara si mi-am dat seama ca ma simteam din nou bine. N-a fost chiar asa de rau, nu?

M-am gandit la un moment dat ca poate nu e bine, etic si frumos si ar trebui sa renunt la cult si sa ma apuc de ceai. Ma si vedeam frumoasa si delicata, precum o adevarata lady, sorbind finut dintr-o ceasca de portelan. Si ar fi urmat sa ma duc la tea-party-uri cu alte domnisoare. Doar ca…la un moment dat as fi trait un scenariu scos dintr-un film de Lynch asa ca mi-am dat doua palme si am revenit in lumea reala.

Recunosc ca in nota de ipohondrie caracteristica sexului feminim am inceput sa ma gandesc daca o cutie de bere pe zi poate sa ma transforme in vecinul de la 7, care nu mai gustase apa de ceva ani…atunci cand a murit de ciroza. Mi-am dat din nou doua palme si mi-am zis ca oi trai si oi vedea. Berea…ah, viata are gust! Noroc!