O tin minte pe Tanti Florentina. Berea i se parea cumplit de tare asa ca punea doar un deget in pahar si restul il umplea cu apa. Asa aveam voie sa gustam si noi, copiii. Cred ca atunci mi-am spus prima data WTF??? chiar daca aveam circa 5 ani. La mine acasa gustam degetul cu pricina concentrat si in stare pura. Au urmat chiar jocuri de-a Tanti Florentina, in care spalam un pahar in care facuse bule licoarea aurie, si simteam mereu gusul de laturi. Poate ca la varsta respectiva a fost o tortura necesara, ca sa ma invete ca berea….ah, viata are gust!
O a doua etapa de bere semnificativa mi-am trait-o in adolescenta timpurie, cand in fiecare duminica, dupa pranz, imi indulceam ziua nu cu inghetata aromata, serbet sau acadele, ci cu un pahar, micut ce-i drept, de bere. Zau ca nu-i intelegeam pe copiii de varsta mea care spuneau simplu si sec ca berea e amara si o detesta.
Mi-am dat seama ca pe masura ce cresteau, “copiii” incepeau si ei sa fie fascinati de ceea ce eu numisem de la o varsta mult prea frageda esenta pura. Dar fascinatia lor era strict legata de alcool si pentru ca berea era “light”. Cat de light? Ei bine chiar si fetele putea sa guste din ea fara sa cada sub masa. Si cum fetele raman cam mereu copii frivoli, avea sa se inventeze berea cu arome, peste ceva vreme…Ce rusine, berea nu se ascunde in spatele gustului acrisor de lamaie sau al aromei de dulce pal.
Ca orice adept al cultului berii, licoarea minune mi-a facut si rau. Asa ca m-am trezit de multe cu capul greu si limba amara. Si ce daca, mi-am spus. Am asteptat sa vina seara si mi-am dat seama ca ma simteam din nou bine. N-a fost chiar asa de rau, nu?
M-am gandit la un moment dat ca poate nu e bine, etic si frumos si ar trebui sa renunt la cult si sa ma apuc de ceai. Ma si vedeam frumoasa si delicata, precum o adevarata lady, sorbind finut dintr-o ceasca de portelan. Si ar fi urmat sa ma duc la tea-party-uri cu alte domnisoare. Doar ca…la un moment dat as fi trait un scenariu scos dintr-un film de Lynch asa ca mi-am dat doua palme si am revenit in lumea reala.
Recunosc ca in nota de ipohondrie caracteristica sexului feminim am inceput sa ma gandesc daca o cutie de bere pe zi poate sa ma transforme in vecinul de la 7, care nu mai gustase apa de ceva ani…atunci cand a murit de ciroza. Mi-am dat din nou doua palme si mi-am zis ca oi trai si oi vedea. Berea…ah, viata are gust! Noroc!
Poate cel mai apropiat vampir de traditiile populare (nu e de mirare, caci e si cel mai “batran”) a reusit pur si simplu sa ia mintile regizorilor de la inceputul secolului 20 pana in prezent. Trista poveste a vampirului indragostit a reusit sa infioare si sa sensibilizeze in acelasi timp masele. Cu Dracula s-a nascut cultul vampirului. Sta retras in intuneric, alb si palid, de o tristete profunda vampirul este in acelasi timp o bestie, caci se transforma in lup, sobolan sau liliac, cele mai marsave creaturi asa cum spunea profesorul Van Helsing. Sa nu uitam insa ca intr-un vampir, chiar si asa malefic precum Dracula, a ramas un dram de umanitate…ah amore!
Pana sa apara fenomenul “Twilight” cam toate adolescentele goth erau in secret indragostite de Lestat. Nu neaparat de crudul si fermecatorul personaj interpretat cu maiestrie (nu mi-e rusine sa spun) de Tom Cruise, ci mai degraba de vedeta rock din “Queen of the Damned”. Recunosc si eu, ca vampirii lui Anne Rice sunt vampirii mei favoriti. Sunt personaje de un clasicism rafinat, care se misca unduitor, dar fara a da intr-un “slow-motion” putin penibil. Intrunesc tot ceea ce inseamna frumusete gothica, dorm in scrie captusite cu purpura, se ascund de soare, canta melancolic si sublim la vioara (sau hai sa mentionez si vocalul – cu referinta la Marylin Manson), fiind totodata, ca si in cazul contelui Dracula, monstrii. Da dragii mei, si Anne Rice ne aminteste ca vampirii nu sunt catelui gothici de companie.
Uite cum sa sta treaba…hai sa uitam ca vampirii sunt frumosi, ca au totusi un suflet, ca mor de fiecare data cand ucid si ca inca mai plang dupa iubirea pierduta. In atingerea baghetei lui Quentin Tarantino au iesit niste vampiri teribil de petrecareti, care se ascund intr-un bar, mai mai ca fac bai cu tequila si danseaza formidabil pe mese. Eh, din pacate, atunci cand soarele apune vor sa cineze si atunci renunta putin la a mai fi prietenosi si devin urati ca dracu, niste monstruleti cu bot de sobolan si teribil de insetati…dar nu de tequila.
Din seria cu vampiri rai si urati am ales sa mai vorbesc despre cei din 30 Days of Night. De ce mi s-au parut speciali? Ei bine, nu sunt vampiri care dorm in cavoul bunicii si nici nu stau ca rozatoarele prin canalurile metropolei. Avand un grad de inteligenta ceva mai ridicat s-au gandit sa se mute in Alaska si asa pot sa profite linistiti de 30 de zile de noapte in timp ce mesteca la omuleti. Da, si ei sunt uratei, cu o aliura putin antica, dar in definitiv raman la esentele vampirismului: monstruleti agresivi!
Twilight
Prin jungla cea de toate zilele ma ciocnesc fara sa vreau de lolite si am ajuns sa ma intreb daca lolitele mai sunt nimfete sau doar replici in miniatura ale unor viitoare plastice siliconate.

